3. La Dumnezeu nici-un lucru nu este imposibil

Luca 1, 26 – 38

   Aşa cum am văzut din istorisirea anterioară, preotul s-a întors mut din Templu. El nu putea vesti poporului vestea minunată despre apropierea lui Mesia, ci a trebuit s-o ducă cu el în munţi săi ca pe o taină liniştită. Toate acestea erau indicii că existenţa Templului se apropia de sfârşit.

   Cu totul altfel se prezintă a doua istorisire. Ea nu este adresată unui preot, ci unei tinere israelite. Ea nu are loc în Templu, ci în Nazaret în Galilea; nu în timpul tămâierii la altar, ci în locuinţa modestă a fecioarei Maria. Maria însă nu primeşte pe mesagerul cerului cu necredinţă, ci cu credinţă. „Îngerul s-a arătat“, se spune la Zaharia, şi „îngerul a intrat“, se spune aici (versetul 28). Acela a primit făgăduinţa, că soţia, bătrâna Elisabeta, îi va naşte pe antemergătorul lui Mesia, şi s-a îndoit. Dimpotrivă, Maria a auzit lucruri ne mai auzite, că ea va naşte pe Mesia Însuşi, pe „Fiul lui Dumnezeu“, şi anume ca fecioară, şi ea a fost gata să creadă!  Preotul a trebuit să se reîntoarcă acasă mut cu mesajul ceresc şi abia când i s-a născut fiul şi-a recăpătat graiul. Maria dimpotrivă, este imediat plină de bucurie sfântă şi se grăbeşte să meargă la Elisabeta ca să vestească fericirea ei cu laudă şi mulţumire. Aceasta este diferenţa dintre vechiul şi noul legământ.

    Fără să se ţină seama de această diferenţă, prin care se vestea mărimea noului legământ faţă de vechiul, depăşirea iudaismului de către creştinism, au loc totuşi cele mai intime relaţii şi înrudiri dintre vechiul şi noul legământ. Ambele vestiri sunt făcute de acelaşi înger! În cea de-a doua vestire îngerul spune despre prima vestire. Unul este cel târziu născut al unei perechi de preoţi bătrâni, „trecuţi de timpul lor“, celălalt este întâi născutul unei fecioare. Cel tărziu născut va fi umplut cu Duhul Sfânt în pântecele mamei, Cel de-al doilea va fi conceput în puterea Duhului Sfânt prin acţiunea puterii lui Dumnezeu care o va umbri şi ea Îl va naşte.

   „A fost o oră sfântă, acea în care a avut loc ceea ce ni se povesteşte aici, ora în care fecioara ne va dărui pe Fiul, va dărui lumi un Mântuitor, pământului o viaţă nouă, omenirii pe Fiul lui Dumnezeu – ora conceperii lui Hristos, ora în care Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul ( Ioan 1, 1), a venit pe pământ în carne! Pentru citirea acestei istorisiri se cere meditaţie şi cel mai sfânt simţământ. Ea trebuie citită cu adorare şi smerenie (Exodul 3, 5)“ (Heubner).

   Vestirea descendenţei minunate a lui Hristos dintr-o „fecioară“ a fost deja profeţită în Paradis (Geneza 3, 15). Această făgăduinţă, în care este vorba despre sămânţa femeii şi nu despre sămânţa bărbatului, exclude categoric contribuţia bărbatului în concepţie. Israeliţii în tabelul lor genealogic vechi-testamental ţineau atât de mult la descendenţa pe linie bărbătească, că niciunde, în afară de această făgăduinţă (Geneza 3, 15), nu este vorba de altceva decât de sămânţa bărbatului.[1]

   Cu privire la naşterea din fecioară compară şi Galateni 4, 4, unde Pavel nu spune despre „născut din tatăl“, ci scrie „născut din femeie“.

26. În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret,

   Relatarea ne mută acum din Ierusalim şi din Templu într-o provincie mică în casa unei fecioare necunoscută de lume. Din cercul preoţimii ajungem acum în viaţa particulară, obişnuită, israelită. – Indicarea timpului, în luna a şasea, corespunde lunii a cincea din versetul 24. Sosise momentul când Elisabeta ieşea din ascunzătoarea ei şi putea fi recunoscută aşa cum era. Dumnezeu a aşteptat acest moment, ca la această primă faptă să adauge făgăduinţa uneia mult mai mare. Numele Galilea semnifică partea cea mai de nord a Palestinei, care se învecinează cu Fenicia. Numele complet al acestei regiuni era „ţinutul neamurilor“, din pricina multor naţiuni care locuiau aici (compară Isaia 9, 1 unde este vorba de Galilea neamurilor). De aceea acest ţinut era dispreţuit de iudeii serioşi. Iar acum, un înger al lui Dumnezeu se duce acolo ca să vestească pe Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, ţinta tuturor profeţiilor prorocilor. Cetatea se numeşte Nazaret. Ea nu este niciunde numită în Vechiul Testament.

27. la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.

   De două ori se accentuează că trimiterea îngerului nu s-a făcut la o soţie, ci la o fecioară, la începutul şi la sfârşitul versetului 27. În încheiere nu se foloseşte un pronume, ci în mod categoric se foloseşte expresia „parthenos“, adică fecioară. Îngerul nu este trimis în palatul unui mai mare al cetăţii, sau al unui bogat, ci în locuinţa săracă a unei fecioare. Şi cine era această fecioară, această Maria, care din veşnicie a fost rânduită să devină mama Mântuitorului nostru, femeia, a cărei sămânţă va zdrobi capul şarpelui? Este ciudat, cât de tăcută este Scriptura în privinţa aceasta. Tot ceea ce noi ştim despre ea, despre starea ei, despre caracterul ei, despre viaţa ei şi despre conduita ei se limitează la câteva relatări, care sunt povestite pentru a glorifica pe Fiul ei. Aceste puţine relatări ne permit să pătrundem adânc cu privirea, sunt destul de suficiente pentru a ne da seama câtă plinătate de har a turnat Domnul peste roaba Sa. Mai multe explicaţii ar conduce poate la o glorificare prea mare a Mariei. Scriptura urmăreşte însă numai glorificarea lui Dumnezeu. Adorarea Mariei, aşa cum se face în biserica catolică, nu are nici-o bază în Scriptură. Maria era logodnica lui Iosif. Domnul a condus pe cei doi să fie împreună, căci El voia să dea fecioarei ocrotire şi pază, care să ocrotească naşterea surprinzătoare de vorbirea uşuratică şi să dea Copilului dreptul de cetăţenie în Israel.

   Se referă cuvintele din seminţia lui David la Iosif, sau la Iosif şi Maria, sau numai la Maria? Cuvintele se referă numai la Maria. Trebuie spus aici că Maria în prezentarea lui Luca descindea din seminţia lui David (compară versetele 32 şi 69). Descendenţa lui Iosif din David este dovedită în capitolul 2 versetul 4, şi în arborele genealogic prezentat de evanghelistul Matei şi prin titlul „fiul lui David“, care a fost dat public Mântuitorului.

28. Îngerul a intrat la ea, şi a zis: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!“

   Acelaşi mesager, care în Vechiul Testament a anunţat pe Mesia, apare a doua oară şi intră la Maria. Cuvântul grecesc „ţi s-a făcut mare har“ înseamnă mai mult decât o acordare normală a harului. Dumnezeu i-a făcut ceva deosebit. Salutul: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine“ este tocmai de aceea deosebit de neobişnuit şi important, deoarece nu corespundea bunelor obiceiuri să saluţi o femeie. Aceasta devine clar şi din acest cuvânt de rugăciune iudaic: „Îţi mulţumesc Dumnezeule, că nu mai creat un păgân, ca lepros sau ca femeie.“

   Noul Testament se dechide prin salutul de har. Începe o lume nouă: lumea harului.

29. Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.

   Spaima fecioarei este o dovadă că ea nu era fără păcat, aşa cum este considerată de biserica catolică şi adorată. Dacă ar fi fost fără păcat, putea să stea înaintea îngerului fără nici cea mai mică urmă de spaimă pe faţa ei. Totdeauna este un semn al prezenţei păcatului atunci când apropierea lumii invizibile produce frică în om (Isaia 6, 5; Luca 5, 8 ). – La Isus dimpotrivă, nu găsim nici cea mai mică frică, atunci când vin îngerii la El (compară istoria ispitirii, schimbării la faţă, Getsimani).

30. Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Maria, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

   Expresia „ai căpătat îndurare“ înseamnă o dovadă de har deosebit, de care ai parte.

31. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.

   Expresiile folosite de înger amintesc de Isaia 7, 14: „Fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I va pune Numele Emanuel“. Isus înseamnă „Dumnezeu este Mântuire sau Salvare.“

32. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.

33. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.“

   Deci El va fi numit „Fiul Celui Preaînalt“, Fiul lui Dumnezeu, al Creatorului şi Susţinătorului cerului şi pământului. O, dacă Maria ar fi înţeles pe deplin ce se spunea prin aceste cuvinte, cât de nesfârşit de mare este Acela pe care ea Il va purta sub inima ei şi Îl va hrăni cu sângele ei, cum ar fi primit ea atunci aceste cuvinte!

   Desigur, au existat şi alţi oameni care au avut numele de Isus sau Iosua, dar nici unul din aceştia nu a fost un Mântuitor, adică unul care să salveze pe poporul său de păcatele sale.

Au fost de asemenea oameni care au fost numiţi mari, dar nici unul nu a fost în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum a fost Mesia Hristosul, care a fost mare şi adevărat în dumnezeirea Sa, mare şi adevărat în fiinţa Sa ca Om, mare în minunile Sale, mare în învăţătura Sa, mare în umblarea Sa. Nu a existat nimeni care în fiinţa şi natura Sa să fie totodată Fiul Celui Preaînalt, Fiul veşnic al Tatălui, strălucirea slavei Sale şi întruchiparea Fiinţei Sale, şi de aceea lucrarea Lui este aşa de importantă. Au existat şi împăraţi, împăraţi pe scaunul lui David şi peste casa lui Israel, dar nici-un împărat care să fie veşnic, nici-un împărat al adevărului şi duce al mântuirii, nici-un prinţ al păcii şi al vieţii, aşa cum a fost Isus.

   Este o mărime unică, care a început într-un staul, a sfârşit pe cruce, şi între acestea a fost încărcat cu suferinţă, batjocură şi durere. Mare nu este acela care predică pe Hristos unei adunări uriaşe. Mare este acela care atunci când Îl vesteşte pe Domnul este izgonit din casă şi lovit cu pietre şi care apoi merge mai departe într-un alt loc şi face acelaşi lucru. Se cuvine să ne aducem aminte de aceia înaintea cărora a mers Domnul şi Stăpânul cu o cunună de spini pe cap, dispreţuit, batjocorit, biciuit. Priveşte la Hristos, gândeşte-te ce a meritat şi ce I S-a oferit aici pe pământ: ce drept, ce pretenţii ai tu, ca să-ţi meargă mai bine ca Lui, şi să ţi se aducă onoare, în timp ce El a trebuit să sufere batjocura! Învaţă, că batjocura care te face asemenea cu Isus cel dispreţuit, este o adevărată mărime. Mai mare decât sănătatea sunt deseori boala şi slăbiciunea, deoarece slava sufletului credincios, care constă în smerenie, dăruire şi perseverenţă, străluceşte mai clar prin învelitoarea care se vestejeşte. (Rieger, Müller)

34. Maria a zis îngerului: „Cum se face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?“

   Fecioara, chemată să devină mama lui Isus, nu trebuie să dea înapoi cuprinsă de spaimă, că va deveni o enigmă pentru logodnicul ei şi pentru lume; căci din momentul în care ea urma să devină mama Aceluia care nu se va teme să poarte viaţa de smerenie şi nu-I va fi frică să îndure batjocura şi ocara din partea lumii, trebuia să arate curaj să meargă pe căile lui Dumnezeu şi să accepte durerea morţii, adică să apară în faţa lumii ca o fecioară care nu şi-a păstrat cinstea. Pentru o fecioară curată nu exista nimic mai îngrozitor. De aceea întrebarea: „Cum va avea aceasta loc?“

35. Îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

   După Matei 1, 20 „to gennomenon“ este derivat din „gennano“, nu, „se va naşte“, ci, „va fi conceput“ (gennao înseamnă a concepe).

   Ce va fi conceput aici în Maria, se spune: Sfântul, nu un Sfânt, prin care s-ar înţelege că copilul va fi sfinţit prin Duhul, aşa cum au fost oamenii sfinţi din Vechiul şi din Noul Testament. El este Sfântul chiar din momentul concepţiei, asta înseamnă Cel nepătat de păcat (Daniel 9, 24), Cel fără păcat.

   S-au stors creeri întrebându-se, cum a fost posibil ca din Maria să se poată naşte ceva fără păcat. Copilul putea să ia din carnea păcătoasă a Mariei numai o carne păcătoasă. Însă aici în versetul 35 se spune clar că copilul nu va fi un Sfânt, pentru că se va naşte din fecioară – fără contribuţia bărbatului – ci pentru că Duhul Sfânt va veni peste fecioară ca să-L conceapă în ea. Datorită acestei conceperi prin Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu venit din Maria a fost „fără păcat“.

  Cât de fină şi gingaşă este expresia: „puterea Celui Preaînalt te va umbri“. Prin aceasta s-a gândit la un nor. Norul era în poporul Israel un semn al prezenţei harului divin şi al slavei. Dacă la o plimbare a noastră prin munţi suntem înconjuraţi de un nor, atunci noi suntem înveliţi complet în nor şi nu mai vedem nimic altceva decât numai norul. Tot aşa şi Maria a fost înconjurată şi învelită complet de Duhul Sfânt. Şi această venire a puteri Celui Preaînalt şi această învelire de norul lui Dumnezeu în Duhul Sfânt era aşa de completă, că Maria nu mai vedea şi nu mai simţea nimic altceva decât numai norul de har al Duhului Sfânt, care a dat naştere la venirea Mântuitorului în chip de copilaş fără păcat.

   Dacă Domnul Isus nu ar fi fost conceput de Duhul Sfânt, ci numai umplut cu Duhul Sfânt, chiar dacă ar fi fost chiar din trupul mamei, aşa cum a fost Ioan, sau la botezul Său, El ar fi fost un om normal, un om păcătos (poate cel mai mare proroc, dar niciodată şi nicidecum Fiul lui Dumnezeu). El nu va fi numit Fiul lui Dumnezeu în baza unor fapte extraordinare făcute de El, sau prin revărsarea mai târziu a Harului peste El, ci pentru că El a fost Fiul veşnic al lui Dumnezeu din veşnicie – de aceea, în baza conceperii Lui în chip minunat, lucrată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci când a luat chip de om a rămas Fiul lui Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu adevărat, dar totodată şi om adevărat. Isus este singurul om care a avut nevoie de naştere, dar nu de naşterea din nou. Naşterea Sa însă este pilda şi cauza naşterii noastre din nou.

   Îngerul nu spune nimic Mariei despre dumnezeirea Lui şi părtăşia cu Dumnezeu înainte de crearea lumii, despre care Mesia-Hristos putea să spună: „Înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu“ (Ioan 8, 58), căci ea nu ar fi înţeles. El pune voalul peste aceasta. – Domnul descopere şi astăzi toate la timpul lor. Domnul descopere numai atât cât putem să purtăm. (Romani 8, 23; 1 Ioan 3, 2). – Isus este Fiul lui Dumnezeu, aceasta era de ajuns pentru Maria. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, şi aceasta este de ajuns pentru noi. Aici este înţelepciune şi har totodată.

   Să observăm următoarele: Cel de-al doilea Adam, Fiul lui Dumnezeu, nu a fost făcut direct de mâna lui Dumnezeu, aşa cum a fost primul Adam, ci El S-a născut dintr-un om, ca astfel să aibe realmente parte de natura noastră umană şi în înrudirea de sânge să aibe părtăşie cu tot neamul nostru, fiind asemenea fraţilor Lui în toate lururile, ca astfel să fie înaintea lui Dumnezeu un Mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului (Evrei 2, 17). De aceea El nu se ruşinează să ne numească fraţii Lui, şi anume, pe toţi aceia care cred în Numele Lui, care sunt născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii şi nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 12,13).

36. Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună.

   Este greu de stabilit ce grad de rudenie era între Maria şi Elisabeta, fiica lui Aaron (versetul 5).[2]

   Îngerul îi dă Mariei un semn, fără ca aceasta să-l ceară, în timp ce cererea unui semn din partea lui Zaharia este caracterizată ca necredinţă. De ce?

   Deoarece aici la Maria, Cel Preaînalt este încredinţat unui om muritor.

37. Căci nici-un Cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.

   Compară cu Geneza 18, 14; Ieremia 32, 17,27; Zaharia 8, 6; Matei 17, 20 (textual) „La Dumnezeu nici-un Cuvânt nu este lipsit de putere“ (şi Romani 4, 17). Dumnezeu a creat pe Adam nu numai fără contribuţia vreunui bărbat, ci şi fără contribuţia vreunei femei. Dumnezeu a creat pe Eva prin contribuţia unui bărbat şi fără contribuţia vreunei femei. Nimic nu este mai uşor, decât să crezi că şi Isus poate fi chemat de Dumnezeu să ia chip de om, fără contribuţia vreunui bărbat, dar cu contribuţia unei femei.

   Nu a creat Dumnezeu cerul şi pământul din nimic, fără vre-o contribuţie cu ceva sau de la cineva? Nu ţine El şi astăzi toate lucrurile cu Cuvântul Său puternic? Nu Îi sunt toate, absolut toate supuse şi de aceea totul posibil?

   Nu se poate spune ce mare plinătate pentru întărirea credinţei se cuprinde în faptul că Domnul este atotputernic. Da, ce este imposibil la oameni, este posibil la Dumnezeu (compară cu Matei 19, 24-26).

38. Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“ Şi îngerul a plecat de la ea.

   Era un moment decisiv în viaţa Mariei. Se poate spune că în versetul 38 pentru Maria totul era, ca ea să fie găsită în acest moment o credincioasă ascultătoare. Era momentul când cererea lui Dumnezeu adresată ei venise şi când ea trebuia să zică „da!“ la această cerere. Acest „da“ era credinţa, după cum este scris: „Te voi logodi cu Mine prin credinţă“ (Osea 2, 20). Laudă lui Dumnezeu, ea a spus „da!“ în toată simplitatea. Prin aceasta ea s-a hotărât să fie roaba Domnului pentru tot restul vieţii ei. Ea nu vede încă luptele care sunt legate de această hotărâre, dar ea stă ca şi cum ar fi pe o stâncă de care trebuie să se spargă toate valurile înfuriate.

   În simplitatea ei, Maria se uita numai la un lucru, la harul Domnului, şi s-a uitat pe sine însuşi. Aceasta o face să fie cel mai temerar erou al credinţei, să spună cu îndrăzneală al ei „da!“ şi „amin!“ la cele mai mari făgăduinţe; să primească cel mai mare har şi cea mai mare onoare, fără să şovăie o clipă măcar, sau să se sfătuiască cu carnea şi sângele ei.

   Şi când poate astăzi un copil al lui Dumnezeu să fie un rob mai binecuvântat, sau o roabă mai binecuvântată a Domnului? Atunci când un copil al lui Dumnezeu se predă lui Dumnezeu în moarte şi în viaţă ca şi Maria, plin de credinţă, cu lepădare de sine, gata să sufere, cu devotament, cu ascultare, cu bucurie. –

   Tu, copil al lui Dumnezeu, nu-I da sfaturi cum să facă, nu-I impune ce să facă, ci toată dorinţa ta, toată bucuria ta, onoarea ta, fericirea ta să fie ca poruncile Sale, făgăduinţele Sale să se împlinească în tine şi prin tine şi murind să poţi spune cu ultima răsuflare: „Iată, sunt aici, robul Tău, roaba Ta. Fă cu mine ce vrei şi cum vrei!“

   La aceia care gândesc aşa în inima lor, Isus va creşte, iar propria fiinţă va scădea tot mai mult.

   Comentatorul biblic Besser spune: „Maria a readus femeia la cinste. Necredinţa Evei a adus păcatul şi moartea – credinţa Mariei dimpotrivă, a contribuit la venirea Salvatorului de păcat şi de moarte.“

   Dr. Eichhorn spune: „Maria a adus rod dublu: 1. Onoarea credinţei înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor copiilor lui Dumnezeu şi 2. Batjocura credinţei înaintea lumii fără de Dumnezeu. În toate timpurile câini şi scroafele au aruncat necurăţiile lor asupra ei. – Noi însă lăudăm pe Dumnezeu, care a găsit calea să încredinţeze omenirii pe Salvatorul.“

   Stockmayer spune: „Ultimul cuvânt de pe buzele Elisabetei, ca mamă în devenire a botezătorului, a fost: Domnul mi-a luat ocara, în timp ce Maria a fost de la început gata să ia asupra ei ocara.“