Pilda polilor – Luca 19, 11-27

   Pilda prezentată aici de evanghelistul Luca se aseamănă în unele privinţe cu pilda talanţilor prezentată de evanghelistul Matei (Matei 25, 14-30), dar în nici-un caz nu este identică cu ea.

   Se remarcă următoarele: diferenţe de conţinut şi de formă arată că Isus nu a desconsiderat să prezinte două pilde diferite şi totuşi asemănătoare în ocazii diferite.

1. La Matei lipseşte cadrul istoric, în timp ce la Luca este exprimat prin prezentarea răsplătirii robilor credincioşi (compară cu Luca 19,17,19).

2. Potrivit cu prezentarea evanghelistului Luca, Isus vrea să corecteze părerea că venirea Sa va avea loc în curând. Din relatarea evanghelistului Matei rezultă că Domnul înviorează aşteptarea revenirii Sale în curând.

3. În pilda noastră Domnul este un om de neam mare, care va lua în stăpânire o împărăţie. Matei vorbeşte numai despre un om cu avuţie.

4. În evanghelia după Matei, Domnul împarte totul, toată avuţia sa o dă slujitorilor lui. De aici rezultă mărimea avuţiei lui, în timp ce la Luca, numai o mică parte a posesiunilor sale este împărţită.

5. Relatarea evanghelistului Luca prezintă depărtarea Domnului ca pe o distanţă în spaţiu, în timp ce primul evanghelist o prezintă ca perioadă de timp.

6. Pilda polilor numeşte zece robi, în timp ce în pilda evanghelistului Matei sunt numai trei robi.

7. Potrivit relatării lui Matei, robii au primit un număr diferit de talanţi, potrivit aptitudinilor lor: unul cinci, altul doi, iar cel de-al treilea numai un talant. După relatarea lui Luca, toţi robii au primit numai un pol.

8. În prima Evanghelie câştigul este în raport cu numărul de talanţi primiţi. La Luca, câştigul nu este în raport cu darurile.

9. În pilda prezentată de Matei, unul din robi îngroapă talantul încredinţat în pământ. Robul din evanghelia după Luca păstrează polul învelit într-un ştergar.

10. Robul necredincios prezentat de Matei este aspru pedepsit. La Luca i se ia numai polul încredinţat. În pilda prezentată de Luca mai este ceva, care lipseşte la Matei, şi anume: răzvrătirea cetăţenilor şi pedeapsa care le-a fost dată.

   Aceste puncte ne fac să tragem concluzia că Isus a prezentat două pilde diferite, în timpuri diferite, şi în locuri diferite. Diferenţa celor două pilde constă în aceea că fiecare dintre ele urmăreşte scopuri diferite.

   Gândul de bază în Evanghelia după Matei este că cei ce sunt mai puţin dotaţi nu trebuie să devină geloşi, sau să-şi piardă curajul când privesc la cei ce au daruri ale Duhului mai mari. Activitatea fiecăruia va fi apreciată după măsura darurilor spirituale care i-au fost date. În Evanghelia după Luca, gândul principal este că perioada slavei va veni abia după perioada de încercare, căci fiecare credincios va decide, după felul în care foloseşte harul mântuirii încredinţat lui, partea pe care o va primi în timpul domniei Domnului. În timp ce la Matei talanţii înseamnă darurile Duhului, a căror mărime este dependentă de aptitudinile naturale, polii, sau minele, la Luca reprezintă mântuirea dăruită de Dumnezeu, fiind însoţită de porunca de a fi răspândită, un har şi o misiune care într-un anumit sens este la fel pentru toţi.

   Pilda polilor, sau a minelor, are două părţi: 1. proba, la care Domnul supune pe robii Săi în timpul lipsei Lui; 2. judecata, care se face robilor la reîntoarcerea Domnului.

a) Proba la care sunt supuşi robii în timpul absenţei Domnului.

Luca 19, 11-14

11. Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.

12. Deci a zis: »Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă.

13. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (greceşte: mine), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.“

14. Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.“«

   În ceea ce priveşte conţinutul, această pildă parte să fie cu totul altceva decât ce a spus Isus lui Zacheu. O privire mai atentă asupra contextului arată însă cât de judicioasă este această pildă în acest loc. Ocazia cu care Domnul a spus această pildă rezultă din cuvintele următoare: »pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.« Această aşteptare a însoţitorilor Lui este uşor de explicat. Orbul de pe drumul spre Ierihon a strigat înaintea unei mari mulţimi numele lui Mesia, »Fiul lui David«, poporul a fost entuziasmat şi a lăudat pe Dumnezeu, iar Isus nu i-a împiedicat. Chiar dacă s-a auzit un murmur, din cauză că a intrat în casa lui Zacheu, inimile tuturor au fost totuşi pline de interese faţă de persoana Domnului. Deoarece Isus a primit osanalele mesianice din parte mulţimii crescânde care venea la Ierusalim pentru sărbătoare (de care El era la o depărtare de aproape o zi de mers), probabil sufletele entuziasmate s-au aşteptat ca sosirea Sa în Ierusalim să se transforme într-o intrare oficială festivă ca Mesia în cetatea Sionului.

   Isus încearcă, aşa cum făcea întotdeauna, să liniştească aceste aşteptări şi entuziasme carnale. Pe ai Săi nu-i aşteaptă o perioadă de triumf. Pe ei îi aşteaptă un timp îndelungat de lucru şi de punere la încercare. Credincioşia pe care o vor dovedi în acest timp de lucru şi de probă va fi măsura pentru partea pe care o vor avea la slava şi puterea care le vor fi dăruite atunci când va fi venit cu adevărat ziua triumfului. – În ceea ce priveşte poporul iudeu în totalitatea lui, el nu va avea parte de slava care va fi aşteaptă în general, ci el va fi împrăştiat şi complet nimicit. Acesta este celălalt sens al pildei acesteia.

   Pilda începe cu relatarea că un om de neam mare a călătorit într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă.

   Probabil că Isus se referă la un eveniment istoric. Fiul lui Irod, Arhelau, (Matei 2, 22), care prin testamentul tatălui său a devenit domn în Iudeea, a călătorit la Roma, ca acolo să primească recunoaşterea din partea împăratului, ca el să devină urmaş pe tronul tatălui său. Aceasta i-a reuşit, cu toate că în acelaşi timp o delegaţie de iudei s-a dus la Roma ca să ceară încetarea domniei irodiane şi preluarea Iudeii sub coducerea directă a administraţiei romane (compară cu Iosif Flavius, Antologie XVII 11, 1). Arhelau nu a primit titlul de „împărat”, ci numai demnitatea de ethnarch (în greacă: conducător al poporului – în general al ţinutului unui popor mic, sau seminţii), dar a exercitat funcţia de împărat (idem 11, 4). Din cauza acuzaţiilor permante, aduse de supuşii lui, a pierdut, după zece ani de domnie, funcţia şi ţara şi a trebuit să trăiască în exil. Dar că Isus vorbeşte aici despre El Însuşi rezultă clar din această comparaţie: şi El, Mesia (=Împăratul), care nu a fost recunoscut ca atare de poporul Său, va exercita funcţia de Împărat după ce se va duce (compară capitolul 23, 42) acolo unde I se va atribui împuternicirea.

   Împăratul care va veni, din pilda noastră, înainte de a pleca, a chemat la sine pe robii săi şi le-a dat zece poli. Trebuie înţeles aşa, că fiecare din cei zece robi a primit un pol (o mină = ca. 40 cenţi). Fiecare a fost împuternicit să facă negoţ cu polul primit. În mod ciudat, traducerea textuală înseamnă: »puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce«. Robi trebuiau să se gândească permanent la venirea domnului lor şi astfel să facă negoţ.

   Spre deosebire de pilda talanţilor din Evanghelia după Matei, unor exegeţi li se pare de neînţeles suma mica care le-a fost dată. Această neînţelegere dispare dacă ne gândim că aici nu este vorba de administarea unei avuţii, pe care o lasă în urma sa cel ce pleacă în călătorie. Robilor li s-au dat banii cu însărcinarea ca să facă negoţ. Această trăsătură arată înţelepciunea de conducător a viitorului împărat. În această sumă mică, care a fost dată robilor, şi în activitatea puţin vizibilă, cu care au fost însărcinaţi, se putea verifica credincioşia şi capacitatea lor de administrare în împărăţia care va veni.

   Scurt timp după ce omul de neam mare a plecat în călătorie, cetăţenii lui, care urmau să devină supuşii lui, au protestat împotriva poziţiei lui ca împărat. Din ură faţă de persoana lui au trimis o delegaţie după el, ca să-i spună că nu vor ca el să împărăţească peste ei. Printr-un protest au făcut cunoscut voinţa lor încăpăţânată: »Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi!« Încercarea lor nu a avut nici-un succes. Împăratul a primit împărăţia. Din conţinutul pildei rezultă că el s-a întors înapoi ca judecător. Înainte ca să pedepsească pe duşmanii lui, robii lui au trebuit să dea socoteală.

b) Răsplata robilor credincioşi

Luca 19, 15-19

15. Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ.

16. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: »Doamne, polul tău a mai adus zece poli.«

17. El i-a zis: »Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.«

18. A venit al doilea, şi i-a zis: »Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.«

19. El i-a zis şi lui: »Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.«

   În continuarea relatării suntem plasaţi în momentul după reîntoarcerea omului de neam mare, care acum avea autoritate şi maiestate regală. Nu ni se relatează nimic despre felul cum robii au lucrat cu banii încredinţaţi în timpul absenţei lui. Aceasta rezultă din vorbirea robilor, atunci când au fost chemaţi să dea socoteală. Un rob după altul s-au înfăţişat şi au dat socoteală de ce au făcut. Primul nu a spus: dintr-un pol au rezultat zece, ci spune: »Polul tău a mai adus zece poli«. Robul nu se laudă, ci el laudă polul Domnului. Cu o bucurie smerită laudă polul pe care i l-a încredinţat stăpânul său şi relatează cât de roditor a fost. Stăpânul său îl laudă şi îl răsplăteşte. Activitatea plină de credincioşie a primului rob este răsplătită cu un domeniu mai mare de activitate şi cu recunoştinţă din partea stăpânului. Mărimea răsplăţii este în funcţie de mărimea rezultatelor. Robul care şi-a dovedit credincioşia în lucrurile mici primeşte împuternicire peste ceva mai mare, peste o parte mare în împărăţia împăratului. Primeşte atâtea cetăţi pentru administrare, câţi poli a câştigat.[1]

   După primul rob a urmat al doilea rob. Cu aceiaşi bucurie smerită laudă şi el rodul polului care i-a fost încredinţat, numai că rodul este jumătate din cel al primului rob. Domnul îi dă acelaşi răspuns plin de dragoste, cu deosebirea că numărul cetăţilor peste care este pus se reduce la numărul polilor câştigaţi – cinci. Faptul că în discursul de laudă lipseşte exprimarea »Bine, rob bun« nu înseamnă nicidecum că el a fost lipsit de această laudă. Aici lipseşte şi motivarea: »Fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri«. Ambele se adaugă de la sine, se subînţeleg. În Evanghelia după Matei 25, 21, dimpotrivă, cuvintele adresate de Domnul se repetă în totalitate, ca prin aceasta să se accentueze în ambele cazuri egalitatea în ceea ce priveşte lauda şi plata. Aici nu este un astfel de motiv. Aici este vorba de diferenţa care se arată prin cantitatea diferită a plăţii făcute. În funcţie de credincioşia dovedită de ei, cum s-a arătat mărimea ei în venitul realizat, împăratul le-a acordat autoritate de conducere în împărăţia lui.

c) Robul necredincios şi pedeapsa lui

Luca 19, 20-26

20. A venit un altul, şi i-a zis: »Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar;

21. căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat.«

22. Stăpânul i-a zis: »Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat;

23. atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?«

24. Apoi a zis celor ce erau de faţă: »Luaţi-i polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.«

25. »Doamne«, i-au zis ei, »el are zece poli.«

26. Iar el le-a zis: »Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.«

    Nu toţi cei zece robi şi-au împlinit cu credincioşie, în timpul absenţei stăpânului lor, sarcinile. Exemplului celor doi robi, care reprezintă categoria robilor credincioşi, îi este opus exemplul robului care a păstrat polul învelit în ştergar. El s-a folosit de aceiaşi logică, ca şi cel de-al treilea rob din Evanghelia după Matei 25, 24,25, când s-a justificat, însă în ordine inversă. Punctul de plecare în Evanghelia după Matei este asprimea stăpânului casei. Păstrarea inactivă a banului este provocată de frica robului. Cuvintele »iată-ţi polul« sunt pe primul loc. Odată cu returnarea posesiunii Domnului, el mărturiseşte că a păstrat polul într-un ştergar. Dezvinovăţirea lui este făţarnică, deoarece în locul leneviei lui pune pe prim plan frica faţă de asprimea Domnului. Împăratul arată, că tocmai din cauza asprimii de care vorbea, pentru împlinirea însărcinării trebuia să facă minimul posibil, pentru care nu se cerea un efort deosebit.

   Ceea ce robul leneş aduce ca argumente pentru apărarea lui creează drumul spre condamnarea lui. Judecarea unui răufăcător în baza mărturiei proprii şi a recunoaşterii vinei este un principiu de drept cu caracter general (compară cu Iov 15, 6; 2 Samuel 1, 16). Robului i se spune că afirmaţiile lui cu privire la caracterul stăpânului trebuiau să-l determine să acţioneze altfel, dacă el ar fi fost corect. Dacă robul a crezut că stăpânul lui voia să aibă numai foloase personale din munca robului, cum a putut el atunci să păstreze banul mort şi fără să-l folosească? Robul, care nu voia să lucreze pentru a aduce câştig stăpânului său, putea totuşi să dea banii la zarafi (să-i depună în bancă), ca să aducă dobândă. Faptul că el a păstrat banul stăpânului şi l-a dat înapoi neschimbat, nu putea să-i slujească nici de scuză şi nici de îndreptăţire, ci putea fi numai o agravare a vinei lui. Orice dezvinovăţire arată o acuzare, una după alta.[2]

   Din cauza păstrării polului nu i s-a oferit robului nici-un loc în administraţia împărăţiei, ci împăratul a poruncit să i se ia ce i-a fost încredinţat, şi prin aceasta i s-a anulat relaţia de serviciu. Cei ce erau în jur au fost însărcinaţi să-i ia polul încredinţat şi să îl dea celui ce avea zece poli. La obiecţia, că el avea deja zece poli, împăratul răspunde cu o locuţiune proverbială, că fiecare, care are, va primi mai mult, şi de la acela care nu are, se va lua şi ce are.[3] Ceea ce împăratul spune să se ia robului leneş este în favoarea celui ce cu credincioşie şi hărnicie a adus un câştig mare pentru stăpânul său. Acest principiu cu caracter general îşi va găsi aplicarea când va reveni Domnul.

d) Sentinţa de pedepsire a duşmanilor împăratului

Luca 19, 27

27. »Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea.«

   Vorbirea împăratului se îndreaptă de la robii săi spre duşmanii săi, ca să spună ce se va întâmpla cu ei. Cetăţenii lui au fost chemaţi în primul rând să aibă parte de binecuvântările împărăţiei lui. Dar aceşti cetăţeni au devenit duşmanii lui, de aceea el nu mai are pentru ei nici-o altă caracterizare a lor. Expresia: »vrăjmaşii mei« face aluzie la exprimarea: »Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.« Sentinţa, legată cu aducerea duşmanilor, este scurtă şi gravă: »tăiaţi-i înaintea mea.« Expresia gravă din textul original: katasphaxete = a tăia în bucăţi, înseamnă în gura judecătorului regal că nu sunt nici-un fel de circumstanţe atenuante pentru cei răzvrătiţi, ci ei vor avea parte de pedeapsa unei morţi îngrozitoare, fără milă.

   Conţinutul pildei noastre este împotriva aşteptărilor arătării în curând a Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum au gândit iudeii (compară cu Luca 19, 11).

   Pilda vorbeşte, cei drept, de instaurarea unei împărăţii. Dar acestei instaurări îi precede o călătorie într-o ţară îndepărtată şi o absenţă îndelungată a viitorului împărat. În acest timp trebuie ca slujitorii regali să dovedească credincioşia lor şi ura cetăţenilor lui să devină vizibilă.

   Isus compară plecarea Sa din această lume, care urma să aibă loc în curând, cu călătoria omului de neam mare; prin reîntoarcerea împăratului, Domnul vrea să arate revenirea Sa în putere şi slavă. Ora revenirii Sale în putere şi slavă va fi pentru ucenici o oră de răsplătire, iar pentru duşmani va fi o oră a judecăţii. Prima parte a pildei (Luca 19, 12-14) caracterizează perioada intermediară, când Domnul este departe, ca pe un timp de probă pentru credincioşia ucenicilor şi de descoperire a urii duşmanilor Lui. Cea de-a doua parte a relatării (Luca 19, 15-27) arată ce însemnătate are ora revenirii Domnului pentru cei credincioşi şi pentru duşmani.