Capitolul 7

»Simon Petru stătea acolo, şi se încălzea. Ei i-au zis:„Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?”El s-a lepădat, şi a zis: „Nu sunt.”«            Ioan 18, 25

Lepădarea lui Petru

   În timp ce înlăuntrul casei marelui preot era vorba de viaţa şi moartea lui Isus, Petru se afla în imediata apropiere a casei, în curte. Şi el stătea într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar în alt sens. Satana îl cernea, aşa cum se cerne grâul (Luca 22, 31). Sensul simbolic al acestei expresii se referă la scuturarea puternică, aşa cum are loc într-o vânturătoare, în care pleava este aruncată în aer şi suflată de vânt, aşa că rămân numai grăunţele.

   Dumnezeu permite ca noi să fim puşi la probă prin diverse încercări. Procesul de curăţire, care rezultă din această probă, are importanţă desosebită – pentru credincioşii adevăraţi este totdeauna de folos (Iacov 1, 2-4). Dar la scuturarea puternică, necesară în procesul de separare, eşti aruncat încoace şi încolo, şi deseori este foarte dureros. Da, în ceea ce priveşte pe Petru, durerile care însoţeau procesul de curăţire se aseamănă mai mult cu incandescenţa creuzetului, decât cu scuturarea într-o vânturătoare. Mulţi ani după aceea, Petru va îmbărbăta pe alţi credincioşi aflaţi în mijlocul focului de curăţire: »În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care este totuşi cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.« (1 Petru 1, 6-7).

   Încercarea lui Petru a curăţit, cu siguranţă, credinţa lui – dacă ne gândim numai la eşecul lui îngrozitor. În anii care vor urma după aceea, amintirea de noaptea aceea îngrozitoare (şi de reabilitarea lui de către Domnul iertător), îl va încuraja, fără îndoială, să se expună altor încercări mai mari, fără să se mai lepede din nou de Hristos. Da, Petru îşi va da viaţa în cele din urmă pentru Hristos (Ioan 21, 18-19).

   Dar în acea ultimă noapte memorabilă din lucrarea pământească a lui Isus, Petru a trăit o ratare totală, atunci când a fost pus la probă. Imediat după prăbuşirea lui spirituală trebuie să i se fi părut lui Petru că absolut nimic bun nu putea rezulta din această ruşine şi înfrângere. Probabil a presupus că lucrarea lui pentru Hristos s-a terminat pentru totdeauna. Dar Hristos nu ajunsese cu Petru la ţintă.

   Istoria eşecului lui Petru conţine de aceea o lecţie care ne oferă siguranţa mântuirii din partea harului salvator al lui Dumnezeu. Da, ceea ce este scos în evidenţă în continuare în Scriptură pe parcursul acestei relatări nu este eşecul lui Petru, ci iertarea oferită de Domnul. Dacă această întâmplare ne este prezentată aşa de detaliat în Scriptură, atunci este nu numai pentru a ne arăta slăbiciunea noastră omenească. Dimpotrivă, vrea să ne dea într-o măsură mult mai mare garantarea minunantei siguranţe a mântuirii, pe care o avem în Hristos.

   Hristos a spus mai dinainte lui Petru şi celorlalţi ucenici, că satana doreşte să îi cearnă, aşa cum se cerne grâul. Totodată El le-a dat încă de la început, aproape neobservat, asigurarea că victoria va fi de partea lor, şi vor avea parte timp îndelungat de ea. El a zis lui Petru: »Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi« (Luca 22, 32). Eşecul temporar al ucenicilor constituie un alt element în planul desăvârşit al lui Isus, aşa că în cele din urmă el va sluji spre bine.

   Deoarece lor le-a fost oferit har în eşecul lor, ucenicii au posedat o pregătire deosebită ca să întărească pe fraţii lor, pe care îi ameninţa probabil un eşec asemănător. Când mai târziu valurile prigoanei din partea statului roman vor lovi în Biserica de curând înfiinţată, mulţi credincioşi vor fi fost crunt ispitiţi să nege pe Hristos şi să se lepede de El, ca să-şi salveze viaţa. Aşa au făcut atunci ucenicii. Toţi ucenicii au băut complet paharul amărăciunii şi întristări care rezultă dintr-o astfel de renegare. Ei au ştiut mai bine decât alţii cum să încurajeze pe credincioşii slabi şi fricoşi, ca să rămână credincioşi. Petru însuşi s-a lăsat în mod deosebit folosit de Duhul Sfânt pentru acest scop (1 Petru 3, 14-17).

   În afară de aceasta, este adevărat că Petru a pierdut temporar în acea noapte întunecată, în care a fost încercat, în ceasul punerii lui la probă, curajul şi dăruirea, dar nu a pierdut credinţa în Hristos. În privinţa aceasta lipsa temporară de credincioşie a lui Petru, şi renegarea din partea celorlalţi ucenici, se deosebeşte de trădarea lui Iuda. Când Iuda a informat suita cu privire la Hristos, aceasta era o lepădare conştientă, premeditată, detaliată şi definitivă a lui Hristos – un act de totală necredinţă al unui om împietrit. Lepădarea lui Petru a fost însă comportarea unui laş fricos, cauzată de împrejurări. Credinţa lui Petru în Hristos a rămas intactă în tot timpul încercării, şi după aceea. Ce a făcut, era cu siguranţă păcat, dar el nu stătea pe aceiaşi treaptă cu Iuda.

   Desigur, Isus a ştiut că lepădarea lui Petru nu venea dintr-o inimă împietrită, care-L repudia, aşa cum a fost trădarea din partea lui Iuda. De aceea Isus l-a întâmpinat pe Petru cu dragoste, imediat după învierea Sa, şi l-a iertat în faţa celorlalţi ucenici. El l-a împuternicit din nou pentru lucrare (Ioan 21, 15-17). De aceea la sfârşitul acestei istorii stă pentru Petru o victorie măreaţă, şi nu o înfrângere.

   Aşa cum se vede, această istorie a început în acea noapte fatală cu o înfrângere pe toată linia.

Factori premergători eşecului

   Cum s-a ajuns la decăderea lui Petru? Este important să vedem că eşecul lui nu a intervenit spontan. Petru însuşi a făcut paşi greşiţi, care l-au dus la eşec. Pentru a putea cerceta sistematic aceşti paşi, trebuie să privim puţin în urmă în evanghelia după Matei şi să examinăm un teren deja cunoscut.

El s-a lăudat pre tare

   Prima greşeală a lui Petru a fost că el s-a lăudat cu încrederea de sine. Aceasta s-a văzut la el, atunci când Isus a atenţionat pentru prima dată pe ucenici, că stau la marginea prăpastiei unui eşec mare. Isus le spusese deja: »În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.”« (Matei 26, 31) Cuvintele lui Hristos ar fi trebuit să-l facă pe Petru prudent, şi tot aşa şi pe ceilalţi ucenici. Un om înţelept s-ar fi smerit, şi ar fi rugat pe Domnul să-i dea putere să se împotrivească unei astfel de ispite, care se apropia.

   Dar Petru nu a făcut aşa. El s-a lăudat: »Chiar dacă toţi ar găsi în tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire« (versetul 33).

   Petru, care deseori păşea ca purtător de cuvânt al celorlalţi ucenici, părea să fie deosebit de înclinat să acţioneze cu înflăcărare, fără să gândească prea mult. Deseori a acţionat înainte de a gândi. În unele împrejurări a fost aşa de obraznic, că a contrazis pe Isus – ca de exemplu în Marcu 8, 32. Petru a luat acolo pe Isus de o parte şi L-a mustrat, pentru că a zis, că El va fi lepădat de conducătorii poporului iudeu şi va fi omorât. Cu toate că fără îndoială Petru voia binele, Isus i-a arătat imediat că o astfel de mustrare nu era la locul potrivit. A făcut aceasta, adresându-Se lui Petru cu »satana« (deoarece înapoia cuvintelor lui Petru se ascundea satana). În afară de aceasta El l-a mustrat, pentru că el era prea îngrijorat de lucrurile pământeşti şi nu se preocupa suficient cu lucrurile referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu (versetul 33).

   Petru ar fi trebuit să asculte atent. Dacă s-ar fi gândit atent la mărimea şi poziţia lui Isus, ar fi înţeles că era o nebunie să-L „corectezi” în vreo oarecare privinţă. Da, nu se potrivea nicidecum să recunoşti pe Isus ca fiind Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, aşa cum a făcut Petru, (Matei 16, 16) şi scurt timp după aceea să te întorci şi să-L mustri pentru învăţătura Lui (versetul 22). Din păcate Petru  nu a simţit totdeauna când este mai bine să asculte, decât să vorbească.

   La aceasta se adaugă, că Petru (ca şi noi toţi) nu a învăţat întotdeauna din greşelile proprii. Chiar şi atunci când Isus l-a corectat, a rămas unul care a fost încet la ascultare şi repede la vorbire. Se poate gândi, că pe baza experienţelor lui amare ar fi trebuit între timp să ştie că niciodată nu trebuie să contrazici pe Hristos. Isus nu S-a înşelat în nicio privinţă. Acum însă venise noaptea trădării lui Isus – ultima noapte a lucrării Domnului nostru pe pământ şi ultima oră a lui Petru din cei trei ani de însoţire a Lui. Până în acest moment, Isus a încercat mereu să atenţioneze mai dinainte pe Petru şi pe ceilalţi ucenici că erau în pericol să se poticnească. Petru nu numai că a contrazis pe Isus, ci a insistat chiar şi după ce Isus l-a corectat. »„Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru i-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”« (Matei 26, 34-35).

   Pur şi simplu în privinţa aceasta nu era posibilă o discuţie cu Petru. În felul lui înfocat de a fi, presupunea că îşi cunoaşte inima mai bine decât i-o cunoaşte Isus. El insista mereu, că nu-L va părăsi, chiar dacă ar fi ultimul om de pe pământ care va garanta pentru Hristos.

   Dar tuturor intenţilor bune din lume le lipseşte puterea pentru transpunerea în viaţă. Lauda nu este etalonul adevărat al cutezanţei. Lăudăroşia lui Petru scotea în evidenţă nebunia lui, dar nu dovedea credincioşia lui. Adevărata credincioşie faţă de Hristos se arată în aceea că rămâi credincios atunci când eşti atacat de duşmanii evangheliei, şi nu prin cuvinte arogante, de lăudăroşenie faţă de fraţii şi surorile de credinţă.

   Petru nu avea nici cea mai mică părere despre greutatea încercării prin care va trece în curând. Din acest motiv lauda sa, cu o aşa de mare siguranţă de sine, este deosebit de nepotrivită. Da, lăudându-se în felul acesta, Petru a reacţionat în felul cel mai rău posibil, după ce Domnul l-a atenţionat cu toată dragostea, că în curând el va suferi un eşec. Ar fi fost mai bine ca Petru să asculte, în loc să vorbească. Ar fi trebuit mai bine să ceară ajutorul Domnului, decât să se bazeze pe lipsa de pretenţii faţă de sine însuşi. Prin faptul că s-a lăudat, a hrănit mândria lui carnală. Mândria era la baza problemei sale. Prin faptul că se simţea de neînvins, şi prin aceasta a ajuns să se laude, s-a arătat păcatul lui în forma de mândrie.

   În afară de aceasta, prin autoînşelare Petru a ajuns să fie răpus. Dăruirea faţă de Hristos, cu care se lăuda, nu a fost mai mult decât o simplă emoţie – nimic mai mult decât un sentiment de dragoste şi credincioşie faţă de Hristos. În privinţa aceasta a uitat să calculeze preţul. Evident Petru s-a gândit că a atins un nivel de maturitate spirituală pe care priorităţile sale erau bine consolidate şi poziţia sa de purtător de cuvânt al cercului de ucenici era general recunoscută, aşa că el nu-şi punea problema unui eşec. El vorbea, ca şi cum ar fi fost invulnerabil la atacurile satanei. Nu-şi putea imagina nicio stare care ar fi putut să-l pună în pericol spiritual. În felul acesta avea convingerea proastă că Isus S-a înşelat cu privire la el. Aceasta corespunde întocmai acelei mândrii din Proverbe 16, 18: »Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii« (compară cu 1 Corinteni 10, 12). »Nu te îngâmfa dar, ci teme-te« (Romani 11, 20).

El s-a rugat prea puţin

   Petru a greşit atunci când a neglijat rugăciunea. Când Hristos a venit în grădina Ghetsimani în noaptea aceea, a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi Ioan şi a zis: »Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine« (Matei 26, 38). El voia ca ei să se roage împreună cu El. El i-a trezit de mai multe ori şi le-a cerut să se roage împreună cu El. A făcut aceasta din pricina lor. Ei aveau nevoie de întărirea credinţei şi înnoirea puterii mai mult decât avea El nevoie. Dar ei nu simţeau propria nevoie.

   Rugăciunea era mijlocul prin care Petru se putea întări, ca să reziste ispitei, de care Domnul îl atenţionase. Dar deoarece Petru a desconsiderat atenţionarea din partea lui Isus scurt înainte de a suferi eşecul, nu a simţit cât de necesar era să ceară putere de la Dumnezeu prin rugăciune.

   Sunt convins că cele mai multe probleme şi greşeli, cărora le sunt expuşi creştinii, sunt în legătură cu lipsa de rugăciune. »Nu aveţi, pentru că nu cereţi« (Iacov 4, 2). Probabil că eşecul lui Petru putea fi evitat, dacă ar fi fost ascultător de Domnul şi în acest timp s-ar fi rugat în grădină, ca Domnul să-i dea har şi putere să reziste.

   Însă Petru şi ceilalţi ucenici au fost aşa de epuizaţi în urma unei zile lungi şi problematice, că probabil nici nu au recunoscut cât de epuizaţi au fost în ce priveşte puterile lor spirituale. Cu siguranţă au simţit că au nevoie de odihna trupului, dar nu au văzut necesitatea înviorării spirituale. În loc să-şi învioreze duhul prin rugăciune – aşa cum au fost mereu îndemnaţi de Isus – voiau prin odihnă şi somn să adune puteri noi pentru trup.

El a dormit prea mult

   Aceasta a fost un al doilea factor cu privire la căderea lui Petru. Dormea adânc când s-au apropiat soldaţii, ca să prindă pe Isus. Probabil că Petru scutura toropeala, atunci când deodată a scos sabia şi a lovit pe Malhu, robul marelui preot. Nimeni nu se comportă în felul acesta, dacă este treaz şi deplin conştient de ce se întâmplă. Da, din momentul când ucenicii au fost treziţi, şi până în momentul când au luat hotărârea fatală să părăsească pe Isus şi să fugă, probabil că nu au trecut nici zece minute. Nu au avut timp suficient să devină pe deplin treji. Este uimitor, că, cu toate atenţionările clare din partea lui Isus, au fost total surprinşi în momentul când a sosit ora adevărului.

   Aici în grădina Ghetsimani este un contrast remarcabil între Isus şi ucenicii Lui, care erau cu El. El era într-o stare sufletească grea, purta dureri grele şi se lupta în rugăciune – transpirând sânge în adevăratul sens al cuvântului. Ei, dimpotrivă, dormeau adânc, neobservând nimic din tot ce trăia Isus. Nu au observat nimic din tot ce urma să I se întâmple în curând, conform cuvintelor Lui, nimic din mulţimea care se apropia. Dormeau adânc, aşa cum face omul firesc.

   Chiar şi atunci când Hristos Însuşi i-a trezit şi le-a cerut să se roage, dorinţa lor carnală de a dormi era aşa de mare, că nu puteau să lupte împotriva ei. Să ne amintim: erau aşa de slabi, că nu aveau putere să rămână treji şi să se roage împreună cu Hristos, când El se afla într-o strâmtorare aşa de evidentă. Ce i-a făcut, atunci, să gândească, că posedă capacitatea trupească să reziste împreună cu El, când propria lor viaţă era în pericol?

   Chinul sufletesc al lui Hristos era mai puternic decât tot ce au trăit ei mai înainte. Faptul că L-au văzut transpirând sânge, ar fi trebuit cu siguranţă să fie suficient să-i zguduie ca să se trezească şi să-i facă să se roage împreună cu El. Dar, simţind numai propria epuizare trupească, au ignorat nevoia lor spirituală urgentă. De aceea au neglijat rugăciunea într-un moment când nu trebuia neglijată.

   »Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn« (Romani 13, 11). Deoarece mulţi sfinţi au neglijat rugăciunea  şi, privit din punct de vedere spiritual, au dormit prea mult, au ajuns să cadă. Acest factor a avut un rol important şi în eşecul lui Petru.

A acţionat prea repede

   Când Petru s-a lăudat, a aţâţat sentimentul propriu de mândrie şi de lipsă de pretenţii faţă de sine însuşi. De aceea nu este de mirare că a încercat să ia situaţia în proprile mâini şi să se bazeze pe puterea trupului, atunci când în cele din urmă a fost pus la probă. Când slujitorii Templului au încercat să prindă pe Isus, »(Petru) a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea« (Matei 26, 51).

   A fost spontan şi necugetat, ce a făcut. Dacă în fiecare moment al acelei seri Petru ar fi urmat călăuzirea lui Isus, ar fi putut rămâne cruţat de multe necazuri. Dacă ar fi ascultat, când Isus a vrut să-l atenţioneze, sau dacă s-ar fi rugat, atunci când Isus i-a cerut, cu siguranţă ar fi fost pregătit pentru acest moment. Chiar şi în acest moment ucenicii, pe baza unei minţi omeneşti sănătoase şi printr-o judecată simplă, ar fi trebuit să înţeleagă, că cel mai bine ar fi fost să asculte de călăuzirea lui Isus. Se vedeau în faţa unei mulţimi de oameni înarmaţi, care ameninţa să prindă pe Isus. Dacă Isus ar fi vrut să li se împotrivească, sau să împiedice arestarea, atunci cu siguranţă putea s-o facă (versetul 53). Mai înainte a scăpat de mai multe ori de arestare, fără să folosească forţa (Luca 4, 30; Ioan 8, 59).

   Se pare că Petru gândea totdeauna, că ştie mai bine, chiar şi atunci când acţiona despotic şi ajungea în greutăţi tot mai mari.

   Hristos a vorbit de mai multe ori despre prinderea şi despre moartea Lui. Da, cea mai aspră mustrare, pe care Petru a primit-o vreodată de la Domnul său, a fost când El la numit „satana” – şi anume, din cauză că Petru a insistat ca Isus să nu vorbească despre moartea Sa. Cu această ocazie Hristos l-a mustrat pe Petru, deoarece el era prea îngrijorat de lucrurile pământeşti. Din aceasta rezultă clar că moartea lui Isus era o chestiune legată de interesele cerului. Petru nu putea înţelege deplina însemnătate a celor ce Isus voia să spună în momentul acela. Dacă s-ar fi gândit atent la cuvintele lui Hristos nu s-ar fi grăbit să scoată sabia în acel moment.

   Atunci când Petru a fost mustrat de Domnul, după ce El a vindecat urechea lui Malhu, mândria acestuia a fost fără îndoială lezată. Petru a simţit o durere mare - mai mult decât Malhu, pe care l-a rănit cu sabia. Şi deoarece curajul şi încrederea în sine a lui Petru era pe deplin înrădăcinată în mândria lui firească, nu a mai posedat nicio rezervă, din care să-şi scoată puteri noi, căci mândria lui a fost nimicită. De aceea a fugit cuprins de frică împreună cu ceilalţi ucenici.

A urmat de la distanţă prea mare

   Ultimul pas al lui Petru în direcţia eşecului a fost hotărârea de a-L urma pe Hristos de la distanţă, după ce mai înainte a fugit din prezenţa Lui. A căutat să păstreze o anumită distanţă, ca nimeni să nu poată bănui că este un ucenic al lui Isus. Voia însă să rămână cât se poate de aproape, ca să vadă ce se petrecea înaintea lui. Urmărind această tactică, a ajuns la locul unde a fost cel mai tare încercat – în curtea marelui preot -, şi tocmai în momentul când a fost cel mai puţin pregătit să se împotrivească acestei ispite.

   Comportarea lui Petru se aseamănă cu comportarea multor credincioşi cărora le este frică să mărturisească public pe Hristos. Deoarece vor să evite să fie recunoscuţi public că sunt creştini, doresc mai bine să se comporte ca cei ce nu sunt creştini. Toate ispitele, pe care ei le văd în faţa lor şi cărora trebuie să li se împotrivească, se înmulţesc şi cresc în intensitate deosebit de mult. Probabil că pentru un credincios nu există nicio situaţie mai periculoasă din punct de vedere spiritual ca succesiunea de împrejurări care rezultă din faptul că încerci să-ţi ascunzi relaţia ta cu Hristos. Petru a învăţat aceasta în modul cel mai dureros.

   Şi cu toate acestea aici este ceva foarte remarcabil. Este faptul că Petru nu L-a părăsit definitiv pe Hristos, ci a rămas aşa de aproape de El, încât a putut să-L urmărească pe tot drumul suferinţelor din noaptea aceea. Credinţa lui Petru a fost slabă, dar exista. Dragostea lui faţă de Hristos nu i-a permis să-L părăsească definitiv. A fost mânat de această dragoste, să urmeze pe Domnul său şi să vadă dezbaterile din proces. Atât Ioan, cât şi Petru urmează pe soldaţii care au prins pe Hristos până în curtea marelui preot, unde Ioan era cunoscut slugilor, aşa că el şi Petru au fost lăsaţi să intre în curte (Ioan 18, 16). Petru era acolo suficient de aproape de locul evenimentelor, ca să poată auzi ce se spunea înlăuntru.

   Nu se spune nimic mai mult despre Ioan, după ce el a creat posibilitatea lui Petru să intre în curte. Se pare că Ioan nu a rămas mult timp acolo. Deoarece el era binecunoscut personalului de serviciu al marelui preot, probabil că s-a gândit că riscul de a fi recunoscut era prea mare. Probabil că a auzit întrebarea care au fost pusă lui Petru, dacă nu cumva este un ucenic al lui Isus. Dacă era aşa, probabil că Ioan s-a gândit că nu are nici-o şansă în acea grupă, ca să nu fie recunoscut. De aceea s-a retras în linişte. Scriptura nu spune nimic cu privire la locul unde s-a dus. Dar pe baza faptului că nu se relatează nimic despre comportarea lui, se poate presupune cu mare probabilitate, că el nu a rămas mult timp în curtea marelui preot după ce a creat lui Petru posibilitatea de acces.

Înfrângerea spirituală

   Petru a fost lăsat să intre în curte la începutul procesului – în timpul când Isus era încă în casa lui Ana. La scurt timp după ce a intrat în curte s-a lepădat de Hristos pentru prima dată. Evanghelistul Ioan scrie: »Atunci slujnica, portăriţa, a zis lui Petru: „Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?” „Nu sunt”, a răspuns el.« (Ioan 18, 17) Matei şi Marcu relatează acelaşi lucru, că această discuţie a avut loc în timp ce Petru se afla în curte (Matei 26, 69; Marcu 14, 66). El s-a aşezat (potrivit relatării lui Luca) în apropierea focului (Luca 22, 56). Evident slujnica, care slujea ca portăriţă la curtea marelui preot, a observat pe Petru când a intrat în curte. Deoarece identitatea lui i s-a părut a fi lipsită de încredere, sau poate era curioasă, s-a dus la foc, ca să-l privească mai îndeaproape. I-a studiat faţa, până s-a convins că era Petru.

   Compararea relatărilor evangheliştilor lasă să se recunoască că acest dialog era mai mult decât o singură frază cu o întrebare provocatoare şi o respingere categorică. S-a ajuns la o discuţie îndelungată, deoarece slujnica insista, că Petru era unul din ucenici şi el nega categoric aceasta. Ioan relatează că slujnica a întrebat »Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?«, la care Petru a răspuns: »Nu sunt« (Ioan 18, 17). Evanghelistul Matei oferă şi alte detalii: »Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus galileeanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.”« (Matei 26, 69-70). Lepădarea lui Petru »înaintea tuturor« arată că cuvintele lui au fost rostite tare şi puteau fi auzite de cei din jur. Să observăm că slujnica, potrivit relatării evanghelistului Luca, nu a pus numai pe Petru în încurcătură, ci a încercat să-l demasce înaintea grupei adunate în jurul focului: »Şi omul acesta era cu El!« (Luca 22, 56). Petru a replicat cu o simplă negare, spunând că el nu-L cunoaşte: »Femeie, nu-L cunosc!« (versetul 57).

   Evanghelistul Marcu ne relatează că după această discuţie cu slujnica, Petru a părăsit locul de lângă foc, ca să se ducă într-un loc mai sigur, ca să se îndepărteze de slujnica care l-a recunoscut. »Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul.« (Marcu 14, 68).

   Probabil că pe Petru a început să-l mustre conştiinţa, cântatul cocoşului (dacă presupunem că l-a auzit) i-a adus aminte de atenţionarea de odinioară din partea Domnului. Totul se desfăşura exact aşa cum spusese mai dinainte Isus, şi Petru căuta disperat o ieşire. »Pridvorul« era un pasaj acoperit, o mică curte din faţă, care ducea din curtea interioară spre stradă. Fără îndoială Petru se simţea în nesiguranţă, după ce a fost recunoscut. Probabil a încercat să fie cât mai aproape de poartă, ca să poată fugi, dacă era necesar. Evident a căutat un loc, unde putea să fie singur – probabil un loc unde se putea ascunde în întuneric şi unde raza de lumină a focului nu ajungea. Prin aceasta încerca să evite să fie demascat de cineva care l-ar fi putut recunoaşte.

   Dar lucrurile se vor derula altfel. »Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică, şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 71-72).

   Dacă comparăm relatările evanghelilor, constatăm că în acest moment erau mai mulţi care l-au demascat pe Petru ca fiind un ucenic al lui Isus. Marcu scrie: »Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.”« (Marcu 14, 69). Aceasta lasă să se recunoască că era aceiaşi slujnică, portăriţa, care-l întrebase pe Petru. De data aceasta nu a cedat, până când şi alţii dintre cei ce stăteau acolo l-au constrâns pe Petru cu întrebări. Evanghelistul Ioan constată că mai multe persoane l-au convins pe Petru în acel moment: »Ei i-au zis: „Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?”« (Ioan 18, 25). Evanghelistul Luca spune: »Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis: „Şi tu eşti unul din oamenii aceia.” Iar Petru a zis: „Omule, nu sunt dintre ei!”« (Luca 22, 58).

   De aceea se pare că Petru are acum deodată a face cu un cerc mic de persoane aflate în curte care procedează ca şi prima slujnică. De aceea replicile lui la acuzările care i se aduceau constituie a doua lepădare a lui. Din nou contestă cu hotărâre şi vehemenţă, contrazicând pe cei care îi puneau întrebări. Cu privire la comportarea lui faţă de prima slujnică se spune: »El s-a lepădat din nou.« (Marcu 14, 70). Omului care l-a recunoscut ca ucenic al lui Hristos, îi zice: »Omule, nu sunt dintre ei!« (Luca 22, 58). Cu privire la grupa care îl constrângea să recunoască apartenenţa lui la cercul celor doisprezece, se spune: »El s-a lepădat şi a zis: „Nu sunt.”« (Ioan 18, 25). Şi cu privire la comportarea lui faţă de a doua slujnică, femeia amintită de evanghelistul Matei, se spune: »El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 72). Şi în felul acesta s-a lepădat a doua oară, de când a intrat în curte, spunând că nici nu cunoaşte pe Isus.

   Este o ironie în faptul că mai multe slujnice şi o grupă mică de slujitori de la curtea marelui preot au putut să-l momească pe Petru să se lepede aşa de energic. Să ne gândim că cu numai câteva ore mai înainte a afirmat energic că niciodată nu se va lepăda de Hristos, chiar dacă aceasta îl va costa viaţa. În grădina Ghetsimani a fost gata să folosească sabia înaintea unei grupe mari de bărbaţi înarmaţi. De data aceasta dă înapoi fricos, deoarece câteva slujnice l-au identificat a fi urmaş al lui Isus.

   Nimic nu lasă să se recunoască că slujnicele, sau unul din ceilalţi care erau în curte, ar fi făcut pe Petru să sufere, dacă el ar fi recunoscut apartenenţa lui la cercul ucenicilor lui Hristos. Dacă aceasta ar fi fost intenţia lor, ar fi putut să strige imediat pe slujitorii curţii, la simpla bănuială că Petru era un ucenic al lui Isus. Se pare mai mult, că ei au batjocorit pe Petru. Şi Petru – care cu puţin timp înainte a zis cu toată energia că este gata să nu se lase prin nimic dus în rătăcire faţă de credincioşia lui faţă de Hristos – a fost surprins de această încercare mică. Se aştepta evident la un atac frontal, la care se simţea în pericol. Aceasta explică reacţia lui rapidă cu câteva ore mai înainte din grădina Ghetsimani, când a apărut ceata de călăi înarmaţi – ca şi cum ar fi fost gata să lupte singur cu o armată întreagă. Dar incapacitatea lui, în faţa întrebărilor insistente ale unor slujnice şi ale slujitorilor de a recunoaşte că aparţine lui Hristos, arată cu toată tristeţea cât de nepregătit a fost Petru. Satana a demascat vulnerabilitatea sa, aşa că nu era necesară nici o ameninţare sau un atac direct la persoana sa, ca să-l facă să se lapede de Domnul lui.

   Cea de-a doua lepădare a lui Petru, cu jurământ, a fost o greşeală mult mai mare decât prima lepădare. La o lepădare cu jurământ iei realmente pe Dumnezeu ca martor, că afirmaţiile tale sunt adevărate. Un jurământ în societate este văzut ca o obligaţie incontestabilă faţă de adevăr. Cine jură fals pentru a acoperi o minciună necinsteşte Numele Domnului în cel mai hulitor chip. În fond el încerca să facă pe Dumnezeu martor la o minciună. În privinţa aceasta Petru a păcătuit conştient şi cu voia. Dar el era deja într-o plasă intransparentă, ţesută de el însuşi, din care acum nu mai era nicio scăpare.

   Jurământul lui Petru a făcut să înceteze reproşurile care i se aduceau. Evanghelistul Luca spune că a trecut aproximativ o oră până la ultima lepădare a lui Petru. Se pare că Petru s-a aşezat într-un loc în interiorul curţii, de unde putea să privească în casă şi să observe ce se petrecea cu Isus. La un anumit moment din acest ceas i-a reuşit lui Caiafa să obţină de la Isus mărturia care pentru marele sfat părea să fie o blasfemie. Evanghelistul Marcu încadrează momentul când Isus, cu ochii legaţi, a fost bătut şi scuipat, înainte de lepădarea lui Petru (Marcu 14, 65-66). De aceea Petru a trăit probabil momentul maltratării lui Isus.

   Probabil că între timp cei care erau adunaţi în curte au discutat despre Petru şi relaţia sa cu Isus. S-au hotărât să-i aducă dovezi din care să-l convingă de apartenenţa lui la ucenicii lui Isus: »Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol.”« (Matei 26, 71). Din relatarea evanghelistului Luca reiese că cel ce a pus întrebarea a zis: »Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este Galilean.« (Luca 22, 59).

   De data aceasta cei care-l interogau aveau şi un martor: »Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase Petru urechea, a zis: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?!« (Ioan 18, 26).

   Faptul că o rudă a lui Malhu a recunoscut pe Petru şi a putut să-l identifice ca fiind unul care a fost în grădină atunci când Isus a fost prins, pare să-l fi pus pe Petru în mare încurcătură. De data aceasta »a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 74). Când s-a blestămat şi a jurat nu a folosit expresii ordinare şi indecente, ca acelea pe care noi le punem de obicei în legătură bletemul şi jurământul. Înseamnă mai degrabă, că Petru a rostit un blestem asupra lui însuşi. Conţinutul lor era, ca el să moară pedepsit de mâna lui Dumnezeu, dacă cuvintele lui nu sunt adevărate. În afară de aceasta, a făcut un jurământ, luând pe Dumnezeu ca martor: prin aceasta a confirmat că nu cunoaşte pe Isus. A fost cel mai puternic jurământ, care se putea face. Când un om face un astfel de jurământ şi îl foloseşte pentru a ascunde o minciună, aceasta este cea mai condamnabilă formă de minciună – întăreşti o minciună clară printr-o blasfemie pe faţă: faci să se recunoască că Dumnezeu este martorul unei minciuni şi chemi judecata lui Dumnezeu să vină asupra capului tău. Se pare că în acest moment Petru a pierdut orice simţământ cu privire la prezenţa reală a Domnului. Era aşa de hotărât să întărească minciuna lui, că a refuzat orice reţinere.

   »Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul« (Luca 22, 60). Evanghelistul Marcu spune că acesta a fost al doilea cântat al cocoşului. El este singurul evanghelist care spune că Isus a zis: »Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori« (Marcu 14, 72, compară cu versetul 30). Ceilalţi evanghelişti amintesc numai că a cântat cocoşul. Numai Marcu consideră că este potrivit să redea exact de câte ori a cântat cocoşul. El a reţinut acest detaliu ca să sublinieze cât de exact a vorbit mai dinainte Isus despre lepădarea lui Petru. Fără îndoială Marcu a aflat despre acest detaliu de la Petru. (Evanghelia după Marcu a fost numită în Biserica de la început „Amintirile lui Petru”, deoarece, văzut omeneşte, Petru a fost sursa cea mai importantă pentru detalile deosebite prezentate de Marcu.) Probabil că Petru însuşi a vrut să scoată în evidenţă că cocoşul a cântat de două ori. Se recunoaşte cât de răbdător a fost Domnul cu el, dându-i aşa de multe semnale de atenţionare şi semne ale harului Său – chiar şi atunci când Petru a rămas pe drumul păcătos al lepădării.

   Exact în momentul acesta, când cocoşul a cântat a doua oară, s-au petrecut următoarele: »Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.”« (Luca 22, 61). Domnul trebuie să fi stat în aşa fel, că întorcându-Se a putut să privească printr-o fereastră deschisă direct în ochii lui Petru. Faţa Lui, tocmai lovită şi scuipată de oameni răi, S-a îndreptat în acest moment spre Petru. Ochii plini de iubire ai Domnului său atotştiutor au întâlnit ochii săi şi au privit în adâncul sufletului lui. Verbul folosit de Luca este emblepō. El descrie o privire ţintă, aproape fixă. Nu era o privire acuzatoare, ci una plină de dragoste, insistentă, care a frânt inima lui Petru.

Căinţa

   Când Isus a întâlnit privirea lui Petru, acesta »şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus. ... Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar« (Matei 26, 75). Adevăratul caracter al lui Petru nu se arată în faptul că s-a lepădat de Hristos, ci în faptul că s-a căit. Să observăm în primul rând cât de repede s-a căit. Imediat după ce a cântat cocoşul şi Hristos a privit la Petru a început să-l mustre conştiinţa. A părăsit terenul marelui preot şi s-a dus într-un loc, singur, şi a plâns cu amar.

   Nu se spune unde s-a dus. Probabil că a fost în imediata apropiere a curţii, în partea exterioară a ei, pe una din străzile învecinate. S-ar putea să se fi întors înapoi în grădina Ghetsimani – în locul unde se retrăgea în mod obişnuit Isus, seara, împreună cu ucenicii Lui; la locul unde cu câteva ore mai înainte ar fi trebuit să se roage şi să plângă. În orice caz Petru nu a amânat căinţa pentru o zi (aparent) mai favorabilă. S-a gândit imediat la cuvintele lui Isus şi la atenţionarea plină de dragoste, pe care în împietrirea lui cu câteva ore mai înainte nu a băgat-o în seamă. A mărturisit înlăuntrul lui comportarea lui greşită din cauza căreia a fost foarte întristat.

   Lacrimile pocăinţei nu pot aduce iertarea păcatelor. (Numai moartea lui Isus poate face aceasta). Dar o întristare sinceră este totuşi un semn important al unei pocăinţe adevărate. »Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea« (2 Corinteni 7, 10). Aşa cum vom vedea în curând, şi Iuda s-a căit. Potrivit cu relatarea evanghelistului Matei, lui Iuda i-a părut rău de ce a făcut şi a încercat să dea banii de sânge înapoi preoţilor celor mai de seamă. Simţămintele de vină cu privire la ce a făcut l-au determinat chiar să se ducă şi să se spânzure. O astfel de întristare este întristarea lumii acesteia, care duce numai la moarte. Ea poate avea o căinţă sinceră asupra urmărilor păcatului înfăptuit, părându-i rău de distrugerea prestigiului, de pierderea prietenilor sau pierderea influenţei. Dar ea nu reflectă o schimbare adevărată a inimii, şi prin aceasta o adevărată căinţă cu privire la păcat.

   Întristarea lui Petru a fost de altă natură. »A plâns cu amar« (Matei 26, 75). Era cea mai mare întristare posibilă a inimii – unită cu ruşinea faţă de comportarea păcătoasă, ură asupra păcatului şi o dorinţă aprinsă pentru refacerea adevăratelor relaţii cu Hristos.

   Probabil că Petru s-a gândit că dispăruse orice speranţă de împăcare cu Hristos. El auzise învăţătura lui Isus, că de oricine se va lepăda de El înaintea oamenilor, se va lepăda şi El înaintea Tatălui Său (Matei 10, 33). Este probabil că s-a temut că şi-a pierdut pentru totdeauna relaţia lui cu Hristos. Deoarece era total sub influenţa întristării mari cu privire la propriul păcat, se pare că nu şi-a recâştigat deplina încredere atunci când a venit vestea învierii lui Hristos dintre cei morţi. Din punctul de vedere al lui Petru, lumina victoriei învierii părea să fie tulburată de amintirea amară a propriului eşec.

   Da, scurt timp de la înviere, Petru s-a decis să se reîntoarcă la profesia lui de odinioară de pescar. Când a plecat, l-au însoţit şi alţi ucenici (compară cu Ioan 21, 3). Cu această ocazie li S-a arătat Hristos în mod deosebit. În cele din urmă El a întrebat pe Petru cum stă cu dragostea lui pentru El. Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos. Hristos l-a întrebat de trei ori de dragostea sa. Şi de trei ori a confirmat Petru că încă Îl mai iubeşte (Ioan 21, 15-17). După aceea Hristos l-a împuternicit pentru lucrare. Prin aceasta El a arătat, că se poate ierta chiar şi un păcat aşa de mare, dacă păcătosul se pocăieşte sincer.

   Pocăinţa lui Petru a fost cu adevărat sinceră. El nu s-a mai lepădat de Hristos. Fapt este că tot restul vieţii sale, Petru s-a caracterizat ca vestitor curajos al lui Hristos – chiar şi în situaţii când viaţa îi era ameniţată. La numai cincizeci de zile de la acea noapte îngrozitoare a lepădării sale, Petru va sta în Ierusalim în ziua de Rusalii înaintea a mii de oameni. Cu această ocazie a rostit cea mai puternică şi insistentă predică din toată istoria Bisericii. Începând cu acest mare triumf din ziua de Rusalii, Petru s-a lăsat folosit de Domnul, ca să conducă mii şi mii de oameni la Hristos (vezi Faptele Apostolilor capitolul 2-12).

   Faptul că Petru a primit de la Hristos în chip aşa de minunat darul iertării şi reabilitării, dovedeşte cât de sinceră a fost căinţa lui. El nu a uitat niciodată amărăciunea lepădării lui şi de aceea nu a mai căzut niciodată în acest păcat. După o legendă, răspândită în timpul de la începutul creştinismului, Petru ar fi plâns de fiecare dată când auzea cocoşul cântând.

   Cel mai remarcabil în toată această întâmplare este mărimea harului şi minunea iertării care poate să reaşeze pe un sfânt căzut într-o astfel de poziţie, ca lucrarea lui să fie deosebit de folositoare. Din nou ni se atrage atenţia că nu ocara şi indecenţa păcatului lui Petru sunt tema pe care Scriptura o accentuează. Această întâmplare este relatată de toate cele patru evanghelii în mod deosebit pentru a scoate în evidenţă harul de care a avut parte Petru. Ea include una din cele mai concrete dovezi ale minunatei, inatacabile siguranţă a mântuirii, în care toţi cei care aparţin lui Hristos, vor fi păstraţi de El (compară cu Ioan 6, 37-40).

   Câteva ore înainte de lepădarea lui Petru, Hristos S-a rugat: »Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura« (Ioan 17, 12). Isus a ştiut că Petru va păcătui. El a ştiut de asemenea că Petru se va căi şi că va fi reabilitat după eşecul lui. Tot aşa a ştiut că trădarea lui Iuda rezulta din respingerea definitivă şi irevocabilă a adevărului. Atât lepădarea lui Petru cât şi căderea lui Iuda erau în deplină concordanţă cu planul şi scopurile lui Dumnezeu.

   Deoarece Petru aparţinea cu adevărat lui Hristos, Hristos la păzit să nu cadă aşa de rău, ca să fie nimicit. Mai târziu Petru a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care ne păzeşte, ca îmbărbătare pentru alţi creştini, ameninţaţi cu prigoana. El a scis:

   »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care este totuşi cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.« (1 Petru 1, 3-7).

   Fără îndoială Petru s-a gândit la experienţele proprii, atunci când a scris această scrisoare. El a ştiut mai bine decât oricine, cât de minunat este să fi păzit de Dumnezeu. A ştiut foarte bine, că siguranţa mântuirii lui nu era rodul credincioşiei lui. Mai degrabă el a fost păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, chiar dacă firea lui l-a călăuzit să devină necredincios şi să părăsească pe Hristos. Era Dumnezeu, care în harul Lui l-a luat înapoi – Dumnezeu, care i-a păstrat credinţa în mijlocul încercărilor ca să nu eşueze. Petru nu putea să prezinte merite proprii, ca să rămână păzit de eşecul definitiv.

   Să observăm că Petru nu spune credincioşilor că ei trebuie să se străduiască în vreun fel pentru siguranţa lor în Hristos. Nu a zis niciodată, că siguranţa mântuirii lor este dependentă întru câtva de credincioşia lor. Nu le-a adresat nici un cuvânt de îmbărbătare şi nu i-a îndemnat să se bazeze pe curajul propriu. El îşi amintea prea bine, ce nebunie a fost să te bazezi pe lipsa de pretenţii faţă de sine însuşi şi pe încrederea în sine însuşi.

   În loc de aceasta a arătat spre Acela, care este cu adevărat în stare să-i păzească de cădere şi să-i prezinte fără vină înaintea tronului Său (compară cu Iuda 24-25). Era Domnul, Cel care l-a păzit pe Petru – Acelaşi Domn care garantează siguranţa mântuirii oricărui credincios. Puterile active ale cărnii noastre ne pot umple cu îndoială, frică şi nesiguranţă – ceea ce este fără îndoială aşa. Dar dacă avem nevoie de putere şi de îmbărbătare, atunci să ne îndreptăm spre credincioşia Lui, căci »dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur« (2 Timotei 2, 13).