Studiu asupra Evangheliei după Ioan  -  W. Kelly

Capitolul 3

   Am văzut lipsa de valoare a credinţei în Hristos bazată pe minuni. Dar în mulţimea unor astfel de oameni se pot găsi şi din aceia, la care s-a trezit sentimentul de lipsă, şi aceasta i-a condus personal la Isus. Şi în El era viaţa: nu numai că toate lucrurile au fost aduse la existenţă prin El, nu numai că prin Isus au fost făcute semne şi lucrări, care dacă ar fi fost scrise una după alta, lumea nu le-ar fi putut cuprinde – ci înainte de toate în Fiul este viaţă pentru credincioşi. Şi aceasta este realitatea relatată aici în detaliu.

Ioan 3,1-3: Dar era un om dintre farisei, cu numele Nicodim, un mai-mare al iudeilor. Acesta a venit la El noaptea şi I-a spus: „Rabi, ştim că ai venit Învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Isus a răspuns şi i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.

   Nicodim era unul din cei mai importanţi oameni dintre cei mai drept-credincioşi ai poporului ales; chestiunea care îl preocupa era foarte serioasă, ca să caute pe Isus şi să afle adevărul, însă el preţuia lumea destul de mult, şi nu voia să facă ceva ca să aibă parte de condamnare şi spini din partea ei. Aşa se face că a venit noaptea la Isus; însă s-a aşezat pe temelia convingerii cu privire la semnele pe care Domnul le-a făcut, convingere pe care în general o aveau şi tovarăşii lui. El nu ştia că o lucrare mai profundă avea loc în adâncul fiinţei lui, lucrare care l-a trimis la Isus. El, învăţătorul lui Israel, a recunoscut pe Isus ca Învăţător venit de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu era cu El: pentru toţi ceilalţi oameni aceasta era o onoare vizibilă; pentru Isus era o dovadă că adevărata Lui glorie era necunoscută.

   De aceea Domnul îl întrerupe imediat cu explicaţia, că omul, şi anume orice om, trebuie să se nască din nou. Nu învăţătura se cere, ci o natură nouă, un izvor nou, să fi spiritual, ca să vezi Împărăţia lui Dumnezeu. Nimic altceva, oricât de logic ar fi deducţia, nu este credinţă. Nu este nici măcar o convingere a conştiinţei. Ar putea să fie o concluzie a minţii, întemeiată biblic pe anumite puncte raţionale, pe fapte palpabile de o deosebită formă; dar prin aceasta nici Dumnezeu nu este cunoscut şi nici propria persoană nu ajunge să se judece singură. Noul caracter al vieţii, care este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu există încă pentru suflet. Într-o astfel de stare învăţăturile ar mări şi mai mult pericolul sau va expune totul unui nou pericol. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunsese încă niciodată în inima lui Nicodim. El nu se cunoştea că este un om deosebit de murdărit şi mort spiritual în păcate. Ceea ce îi trebuia, era să devină viu. Şi în loc să se ocupe de valorile lui, Isus îi răspunde punându-i înainte toată nevoia lui, de care el însuşi s-ar fi preocupat, dacă ar fi cunoscut-o.

   Dacă apoi Nicodim ar fi presupus, că el, aşa cum era, era capabil să scoată foloase din adevăr, să slujească lui Dumnezeu şi să moştenească Împărăţia Sa, Domnul l-a asigurat cu o seriozitate incomparabilă, că naşterea din nou este indispensabilă, dacă cineva vrea să vadă Împărăţia. Căci Dumnezeu nu învaţă şi nu îmbunătăţeşte natura omenească. El a încercat deja aceasta cu răbdare, şi proba va fi în curând absolut completă.

   Este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu şi nu de ceva oarecare din omul decăzut. Împărăţia nu era încă instaurată cu putere pe pământ, sau revelată, aşa cum va fi la arătarea lui Isus. Ea încă nu era predicată păgânilor, aşa cum a fost după răstignire. Dar pentru cel credincios ea era venită în Persoana lui Hristos, arvuna, că ea se va instaura tot mai mult, atât în lucrurile ei „cereşti” cât şi în cele „pământeşti”. Împărăţia lui Dumnezeu era în Hristos, care Şi-a revelat puterea în mijlocul lor, şi duşmanii vizibili şi invizibili erau martorii acesteia. Dar de ce Nicodim nu vedea aceasta? Nu lipsea ţelul credinţei sau al mărturiei sale, în ceea ce priveşte convingerea generală şi mărturia nu lipseau nici semnele, care dovedeau prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Vai! Greşeala este la om, şi ea este nevindecabilă pentru om; căci cine poate schimba natura lui? Şi într-adevăr, dacă totuşi ar fi posibil, n-ar folosi la nimic. »Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.« Numai Dumnezeu poate să dea o natură nouă, şi anume o natură potrivită cu Împărăţia Sa. Fără aceasta nimeni nu o poate vedea.

Ioan 3,4: Nicodim I-a zis: „Cum poate un om să se nască, fiind bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”

   Învăţăm din aceasta, că era vorba nu de o naştere de sus, ci de o naştere din nou, căci atunci nu ar fi avut nici un sens greutatea exprimată prin răspuns. Adevărul este însă, căci chiar şi atunci când ar fi putut avea loc transformarea imaginată a unui bătrân într-un tânăr, da, chiar dacă ar fi avut loc cazul ciudat, rostit de fariseul uimit, printr-o minune (aşa cum Iona a venit viu din pântecele peştelui mare, care l-a înghiţit), cu toate acestea aceasta nu ar fi corespuns cerinţelor Împărăţiei, aşa cum vom vedea în explicaţiile care urmează ale Domnului nostru. Căci ar fi încă natura omenească, chiar dacă ea s-ar înnoi cu vârsta tinereţii sau dacă naşterea ei s-ar repeta la nesfârşit. Din ceva necurat nu poate ieşi nimic curat; şi aşa este alcătuită natura omului începând de la căderea în păcat. Şi nu acesta este felul lui Dumnezeu de a reînnoi, ci El dă o natură absolut nouă, chiar de la izvorul ei; căci credinciosul este născut din Dumnezeu, nu dintr-o sămânţă care putrezeşte ci din una care nu putrezeşte, prin Cuvântul lui Dumnezeu viu şi care rămâne.

Ioan 3,5-6: Isus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.”

   Acestea sunt cuvinte cu o valoare inestimabilă pentru om, cuvinte de o binecuvântare profundă, unde harul oferă omului o ureche să audă, şi o inimă ca s-o primească şi s-o păstreze. Şi totuşi aproape că nu cunosc alt loc din Scriptură care să fi fost răstălmăcit mai mult decât acesta şi aplicat la botez, sau unde tradiţia este mai periculos greşită, cu toate că „deoarece totdeauna, deoarece peste tot, deoarece toate” din acest loc sunt la fel de valabile ca interpretarea oricărui alt loc din Scriptură, care ar putea fi numit. Din aceasta ar rezulta un rezultat dublu, că:

1. nici un suflet nu ar putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu este botezat,

2. contextul ar dovedi, că natura nouă se identifică cu viaţa veşnică şi de aceea niciunul din cei botezaţi nu s-ar putea pierde, aceasta din urmă fiind o afirmaţie despre care toţi, în afara celor total neştiutori sau a celor stăpâniţi de prejudecăţi, trebuie să recunoască că stă în totală contradicţie cu alte locuri clare din Scriptură şi cu faptele arhicunoscute.

   Botezul creştin (şi aceasta este ceea ce este interpretat conform tradiţiei, şi nu ca botez al lui Ioan sau al ucenicilor) nu a fost instaurat înainte ca Domnul să moară şi să învieze, şi înainte de aceasta nu au existat realităţile pe care el le simbolizează. Cum putea Nicodim să vadă mai dinainte aceste lucruri sau să le înţeleagă, pe care Domnul le citează pentru clarificarea problemei lui referitoare la naşterea din nou? Însă Domnul îl mustră, pentru că el ca „învăţător al lui Israel” pricepe aşa de greu. Aceasta înseamnă: el (chiar şi ca învăţător al lui Israel) ar fi trebuit să ştie aceste lucruri, pe care probabil nu le-a putut şti, dacă Domnul s-ar fi referit la o rânduială creştină, care încă nu era descoperită.

   Învăţătura lui Hooker[1] (lucrarea 2, 262 şi aşa mai departe – Keble’s ediţia 5) şi alţii înainte şi după el greşeşte în privinţa lucrurilor decisive şi dovedeşte numai lipsă de atenţie faţă de Scriptură şi o cunoaştere superficială a adevărului. Nu este adevărat, că »născut din apă şi din Duh« luate împreună cuvânt cu cuvânt înseamnă botez. Niciodată acest ritual nu este prezentat ca ceva care simbolizează viaţa, ci ca ceva care simbolizează moartea, aşa cum rezultă clar din Romani 6, Coloseni 2 şi 1 Petru 3. »Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?« Niciodată botezul nu este semnul aducerii la viaţă, ci mai degrabă semnul pentru faptul că cei care au fost treziţi sunt făcuţi una cu moartea lui Hristos; că ei prin El ar putea să ocupe locul oamenilor care sunt morţi faţă de păcate, dar trăiesc pentru Dumnezeu şi care prin har – căci noi stăm sub har – nu se consideră că stau sub Lege. Aceasta este învăţătura apostolului. Cuvintele Domnului nostru nu învaţă nimic altceva şi nici nu pot învăţa altceva, aşa cum ar trebui, dacă Ioan 3,5 s-ar referi la botez. Să luăm aici apa ca simbol pentru Cuvântul, pe care Duhul Îl foloseşte ca să trezească, şi atunci totul este clar, fără contradicţie şi adevărat. Dacă în Scriptură s-ar spune, că noi ne-am naşte din Duhul cu ajutorul apei, atunci am avea deja un motiv justificat să consimţim ce au dedus părinţii din aceasta şi care în mod necesar trebuie să constituie structura care în biserica anglicană şi în alte biserici, care aplică aceasta la botez, este prezentat „desfrânat”, „amăgitor” şi „periculos” şi discutabil cu privire la ce spune Domnul nostru chiar în versetul 5 – dar mult mai mult în versetul 6, unde „apa” este lăsată la o parte -, dar cel mai controversat cu privire la poziţia botezului, aşa cum este el prezentat în Scriptură. Botezul poate fi expresia formală a spălării păcatelor, dar niciodată nu este expresia vieţii, ceea ce este o învăţătură total greşită.

   Aşa este în Ioan 8 şi 15 – ca să nu mai vorbim de capitolul 4 şi 7. Compară pentru tabloul din Efeseni 5,26, pentru adevărul care se ascunde în acesta, 1 Corinteni 4,15; Iacov 1,18 şi 1 Petru 1.23. Nu este un ritual, care face onoare unei anumite poziţii oficiale, ci Cuvântul lui Dumnezeu, care este folosit prin Duhul Său şi aduce moartea asupra naturii noastre vechi, pentru ca noi să putem trăi în Hristos pentru Dumnezeu.

   Căci Hristos a venit prin apă şi sânge; El curăţă şi împacă (1 Ioan 5). El este Adevărul, care în puterea Duhului foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu, care judecă natura veche şi introduce natura nouă. »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« (Galateni 2,20) Este aceeaşi persoană, dar ea a primit o viaţă, care nu a avut-o înainte, care nu este din Adam, ci din Hristos, Omul al doilea. El este născut din Dumnezeu, el are parte de natura divină pe baza făgăduinţelor cele mai mari şi mai preţioase, şi el a scăpat de stricăciunea care este în lume, prin ispite. Asta înseamnă să fi născut din apă şi din Duh: ceva incomparabil mai profund decât oricare formă a adevărului, oricât de măreaţă ar fi ea la locul ei şi oricare ar fi scopul pe care Domnul, care a dat-o, l-a avut în vedere. Botezul era admiterea formală: era mărturisirea lui Hristos pe baza morţii şi învierii Sale, şi nu mărturisirea devenirii viu, care era adevărată înaintea lui Hristos pentru toţi sfinţii, pe când încă nu era nici un botez creştin. Dacă botezul ar fi cu adevărat semnul şi mijlocul pentru a deveni viu, atunci consecinţa logică ar fi, că noi ar trebui să spunem că sfinţii Vechiului Testament n-au avut viaţa, iar dacă au avut-o atunci trebuiau dă fi fost botezaţi în felul acesta, ceea ce nu a fost. Dar aceasta este clar un fundament greşit. Nu există nici o bază, să deduci că cei doisprezece ucenici au fost botezaţi cu botezul creştin: ei au botezat pe alţii, dar ei înşişi nu au fost botezaţi – aşa ar putea părea; nu erau ei atunci născuţi din nou? Nici circumcizia nu înseamnă viaţă; şi noi ştim, că au fost suflete născute din nou, înainte ca circumcizia să-i fi fost dată lui Avraam, care a fost deja îndreptăţit (sau, socotit neprihănit) prin credinţă.

   De aceea este important să se ţină seama şi de faptul că acela care a fost născut din nou în felul acesta, trebuie să fie născut din Duhul, la care – în versetul 6 – apa este lăsată la o parte. »Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.«

   Cuvântul (sau simbolic: apa) fără Duhul, care este puterea activă în transmiterea vieţii lui Hristos, nu poate face nimic pentru o trezire la viaţă. Apa curăţă, dar de la sine însuşi nu este în stare să trezească la viaţă; este moartea pentru carne (firea pământească). Înainte nu era decât carne; acum este omul care crede în Hristos, născut din Dumnezeu ( 1 Ioan 5); şi fiecare natură îşi păstrează caracteristica ei. Aşa cum carnea nu devine niciodată duh, tot aşa duhul nu degenerează niciodată în carne. Naturile rămân despărţite; şi misiunea practică a credinciosului este să se păstreze mort faţă de o natură, pentru ca el prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru el, să poată trăi în natura cealaltă.

Ioan 3,7-8: Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu şti de unde vine şi unde se duce: aşa este oricine este născut din Duhul.

   Nicodim nu trebuia să se mire nici de faptul că el şi ceilalţi iudei (nu numai păgânii – cu aceasta ei ar fi fost imediat de acord) aveau nevoie să se nască din nou. »Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”.« (versetul 7) Dar dacă harul suveran a ieşit în întâmpinarea acestei nevoi, putea el să înceteze sau va înceta el să facă aceasta? Cu siguranţă nu. El va face să strălucească binecuvântarea corespunzător alegerii lui Dumnezeu, oricât de împotrivitor ar fi păcatul. Astfel cuvântul »oricine« din versetul 8 creează spaţiu pentru orice om decăzut – atât păgânilor cât şi iudeilor. Oricât de diferiţi ar fi ei în ceea ce priveşte firea lor, Duhul, care se revarsă liber, poate să binecuvânteze pe cei ce sunt cel mai departe, în timp ce aceia care sunt cel mai aproape sunt nimic fără el.

Ioan 3,9-10: Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?” Isus a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?”

   S-a amintit deja, că în toate acestea nu era nevoie de un privilegiu deosebit, pentru ca un iudeu cu judecată să nu poată pricepe. De aceea Isus i-a zis, atunci când »Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?”«: »Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?« (versetele 9 şi 10). Nu a citit el niciodată în cartea unui proroc despre făgăduinţa dată lui Israel? »Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.« A uitat el cuvintele prorocilor Isaia şi Ezechiel? Compară Isaia 44 şi Ezechiel 36.

   Nu este greşit, că Israel va dori după naşterea din nou, pentru ca mai târziu să obţină cu adevărat chiar şi binecuvântările pământeşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi să se bucure de ele, şi că pentru acest scop Dumnezeu în harul Său îi va face să aibă parte de naşterea din nou. Deci Nicodim nu trebuia să fie surprins de necesitatea atotcuprinzătoare pentru naşterea din nou – cu atât mai mult cu cât el era un iudeu – aşa cum spune Domnul. Dar deoarece binecuvântarea nu vine din carne ci din Duhul, harul nu o va reţine din cauza unor principii care oferă importanţă omului. Păgânul nu va fi izgonit de un astfel de har bogat, care este pentru Împărăţia lui Dumnezeu; lucrarea harului, nu a Legii sau a cărnii, pe care iudeul putea uşor să o accepte, este neapărat necesară. »Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care nu aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi. Da, veniţi, cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!« Nu este aceasta har, şi nu este el exprimat aşa fel, că fiecăruia dintre naţiuni i se deschide uşa? Că nevoia se face simţită pretutindeni, nevoia fără sursă de ajutor? Dar cine în afară de Unul, care a spus aceasta, a preluat aceasta de la proroc şi putea s-o preia şi să dea principiului o formă absolută, ca aici la Nicodim? Alţii, inspiraţi de Duhul, vor urma în curând; şi dintre toţi niciunul nu este mai clar ca apostolul Pavel.

   Nicodim ca iudeu şi învăţător al lui Israel trebuia să fi cunoscut cel puţin natura şi necesitatea naşterii din nou. Vechii proroci nu au tăcut cu privire la aplicarea ei la Israel – chiar şi pentru timpul când binecuvântarea lui Dumnezeu se va revărsa din belşug peste ei potrivit cu făgăduinţa Lui. Nu numai păgânii, ci şi poporul Lui (oricât de mare ar fi orgoliul lor actual şi mândria lor, care se ridică chiar până la lipsă de cunoaştere) sunt descrişi ca fiind necuraţi, până când El va turna apă peste ei şi va pune Duhul Său peste ei. Fără îndoială Domnul, corespunzător propriei Lui glorii, prezintă adevărul cu o inegalabilă claritate şi profunzime şi de asemenea cu o bogăţie de conţinut atotcuprinzătoare; dar ce a fost prezentat nu trebuia să pară ceva ciudat pentru Nicodim aflat pe propria lui temelie. Noul urmează la cruce, fie că este vorba de prezentarea prin cuvinte, ori prin fapte, aşa cum vedem în chip înviorător în capitolul 4.

   Dar chiar şi aici Domnul face cunoscut, că o cunoaştere trebuia propagată, aşa cum ea a fost în realitate mai întâi la El Însuşi în Persoană, apoi a fost dusă mai departe prin Duhul Sfânt de martorii aleşi, o mărturie care depăşeşte mărturia prorocilor şi al cărei caracter este cu totul altul, şi nu numai în ceea ce priveşte dimensiunea ei.

Ioan 3,11: Adevărat, adevărat îţi spun: noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră.

   Nu este o privire a lucrurilor venită din privirea obişnuită a unui om, care era inspirat să fie un proroc, şi nu este nici un mesaj care se bazează pe autoritatea aceluia care a trimis pe robul său cu cuvintele »Aşa vorbeşte Domnul«. Numai Isus – Om adevărat printre oameni – putea totuşi, căci El nu era mai prejos de Dumnezeu, să apună: »noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut«. El ştia ce era în om şi nu avea nevoie să-I depună cineva mărturie despre om (capitolul 2); El ştia ce era în Dumnezeu, şi ca singurul dintre oameni putea să mărturisească despre El, fără o mărturie despre El (capitolul 3). »Eu Te-am cunoscut«, spune El mai târziu Tatălui Său în această Evanghelie (capitolul 17,25). Dar – preamărit să-I fie Numele! – dacă nimeni nu cunoştea pe Tatăl în afară de Fiul – nu lipseau din aceia, cărora Fiul le-a descoperit pe Tatăl; şi astfel Duhul Sfânt, care cercetează totul, chiar şi adâncimile lui Dumnezeu, revelează chiar şi ce odinioară era ascuns prorocilor, şi El dă creştinilor sensul sau cunoaşterea lui Hristos.

   Căci o Persoană divină cunoaşte totul în Sine Însuşi; nu aşa cum erau dependenţi prorocii de Unul din afara lor şi de sus, care le dă viziunea şi mesajul pentru îndeplinirea unei misiuni. În cercetările lor au învăţat că nu lor înşişi ci nouă ne slujeau în lucrurile care acum sunt relatate de aceia care au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer. Dar Isus vorbea ce ştia. El a venit de la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi de aceea cunoştea în chip desăvârşit natura divină şi a fost aici ca Om, pentru ca s-o descopere oamenilor. Dacă nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, Singurul Fiu, ca Singurul născut dintr-o fecioară, a avut acest drept, ca Fiu şi ca Chip al Dumnezeului nevăzut, într-un sens nu numai extraordinar ci şi exclusiv, aşa cum învaţă clar epistolele către Coloseni şi către Evrei. Şi aceasta a spus-o într-un har nespus de mare, care a exprimat harul şi adevărul Aceluia care este Dumnezeu şi Tată, şi anume, a fost adus printr-o inimă de Om la inima oamenilor. El a depus mărturie şi despre gloria care Îi era foarte cunoscută de la Tatăl înainte de a fi lumea. Căci ce a reţinut dragostea divină faţă de aceia care erau în jurul Lui, ca ei să nu aibă parte cu El la slava în care El împreună cu ei se vor arăta lumii, şi ca ei să nu vadă slava Lui, cum nimeni altul nu o va vedea? În cer, da, în gloria cea mai strălucitoare, El era acasă; şi aşa cum El era preocupat să pregătească un loc în Casa Tatălui pentru ai Săi, tot aşa El depune mărturie, înaintea acelora pe care harul îi cheamă şi îi face apţi să fie acolo cu El, despre ce numai El a văzut.

   Şi ce mărturie este această dublă cunoaştere pentru persoana lui Isus, şi totuşi absolută în ceea ce priveşte legăturile! El este realmente Dumnezeul adevărat, dar în acelaşi timp este viaţa veşnică. Nu era pe baza experienţei, ci pe baza unei cunoaşteri lăuntrice. Aşa cum numai o Persoană divină putea, El a cunoscut atât pe om cât şi pe Dumnezeu; şi după ce El a făcut cunoscut necesitatea indispensabilă a naşterii din nou, El vorbeşte despre Dumnezeu cunoscut în natura şi slava de sus, aşa cum El a ştiut mai dinainte ce era în om. Ce binecuvântare este, că a fost adusă o astfel de cunoaştere, aceea care este acum în Hristos şi în creştinism! Nu voia omul nevoiaş, neştiutor şi orb, aşa cum este el, să spună bun venit unei astfel de binecuvântări? Vai! Nu: nici măcar atunci când harul i-o oferă şi i-o exprimă într-o limbă omenească. »Şi voi nu primiţi mărturia noastră«. El face pe Dumnezeu cunoscut şi revelează pe Tatăl. Nu rămâne nici un loc, ca cineva să primească slavă de la un altul. Omul este condamnat, aşa cum este el, egoist şi mândru, care nu numai că nu are inimă pentru Dumnezeu, ci nici nu vrea să creadă ce este în inima Lui pentru om, aşa cum se exprimă în fiecare cuvânt şi faptă a lui Isus. Aşa ne spune apostolul, că nimeni, în afară de Duhul lui Dumnezeu, nu cunoaşte lucrurile divine. Omul firesc este departe de a le înţelege, căci ele sunt pentru el o nebunie; el nici nu le poate înţelege, deoarece ele trebuie judecate duhovniceşte.

   Omul poartă în inima lui o aversiune firească împotriva mărturiei divine. Sentinţa depinde de sentimente, şi sentimentele omului sunt străine de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din faptul că cineva se îndepărtează de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din relaţia în care cineva stă faţă de Dumnezeu. El trebuie să se nască din nou. O natură divină se leagă de Dumnezeu; viaţa, care Îl are pe El ca izvor şi care vine din El, se înalţă spre El cu cereri, chiar dacă nu întotdeauna (până când cunoaşte răscumpărarea) cu încredere din inimă.

    Însă în această explicaţie serioasă Domnul Isus nu a depăşit necesitatea vastă a omului cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu; şi de aceea era nescuzabil la învăţătorul iudeu, că el a trecut cu vederea adevărul în aşa măsură, că atunci când Domnul i-a prezentat aceste lucruri el nu a putut să-şi ascundă uimirea. El ar fi trebuit să ştie din scrierile vechi, în mod deosebit din psalmi şi din profeţi, că Israel trebuie înnoit, ca să ia în primire şi să savureze moştenirea făgăduită pe pământ. »Dumnezeu este bun faţă de Israel«, aşa cum va dovedi împărăţia lui Moise; dar asigurarea este îngrădită: »Cu cei cu inima curată.« (Psalm 73,1) Marea parte a iudeilor va fi departe de a fi socotită demnă de Împărăţie, aşa că Duhul lui Hristos din rămăşiţa credincioasă nu va ezita să ceară judecata lui Dumnezeu şi exercitarea ei împotriva unei naţiuni păcătoase şi nemiloase (Psalm 43). Ei nu erau mai buni decât păgânii, ci mai vinovaţi decât ei. Erau duşmani înlăuntru şi în afară (compară cu Psalm 45,6-14).

   Oraşul (după nume, Oraşul sfânt, dar în realitate este foarte nesfânt) este pentru gândirea celui sfânt mai rău decât pustia, oricât de sălbatică ar fi ea. Nu numai păgânii, ci şi iudeii trebuie să se nască din nou; altfel Numele lui Dumnezeu va fi hulit printre naţiuni, după cum este scris (Romani 2,24).

   Dar se constată că, capitolul 36 din Ezechiel, pe care l-am citat deja parţial, şi care în mod normal este citat, ca să accentueze aceste cuvinte ale apostolului, explică în modul cel mai clar şi fără compromise, că Dumnezeu va sfinţi Numele Lui mare, care a fost aşa de mult hulit între naţiuni (vezi Ezechiel 36,23-36).

   În continuare, în discuţia Domnului nostru cu Nicodim cuvintele prorocului ilustrează „cele pământeşti”.

Ioan 3,12: Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vă voi spune cele cereşti?

    În vorbirea Sa despre necesitatea de a se naşte din nou – naştere din apă şi din Duh – Domnul nu a depăşit cadrul »celor pământeşti«. Fără acea naştere din nou Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate vedea şi nu se poate intra în ea. Desigur naşterea din nou este indispensabilă pentru cer; dar Domnul merge mai departe şi insistă, că naşterea din nou este esenţială chiar şi pentru domeniul de jos al Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar şi iudeul trebuie să se nască din nou, pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani şi pentru veşnicie. După cum este adevărat, că nu toţi sunt Israel care sunt din Israel, tot aşa este adevărat că nu toţi sunt copii, fiindcă sunt din sămânţa lui Avraam.

   Vom vedea de asemenea, când Domnul nostru va continua vorbirea Lui şi vorbeşte despre crucea Sa şi despre dragostea lui Dumnezeu, care dă pe Fiul, că a fi născut din nou nu descrie în mod potrivit ce a fost dat credinciosului, ci descrie viaţa veşnică. În ceea ce priveşte fiinţa ei, ea este fără îndoială aceeaşi natură, pe care o are şi trebuie să o aibă orice sfânt; dar acum străluceşte caracterul ei deplin. Există mult mai mult, aşa cum ştim şi aşa cum ne arată capitolul următor: Duhul, care a fost dat, şi părtăşia copiilor lui Dumnezeu, pe care ei o savurează, şi rezultatele morţii şi învierii şi înălţării la cer a lui Hristos, care sunt deja acum partea noastră. Dar acum nu vreau să dezbat aceasta mai mult. Ni se spune numai, că Împărăţia lui Dumnezeu are »cele cereşti«, nu mai prejos decât »lucrurile pământeşti«, despre care au vorbit prorocii. Isus, Fiul, putea să reveleze cele cereşti, dar starea în care se găsea Nicodim nu permitea aceasta în momentul acela. Duhul a revelat din belşug toate acestea şi alte adâncimi ale lui Dumnezeu, după ce sângele vărsat a împăcat pe Dumnezeu şi a curăţit conştiinţa lor. După aceea ucenicii erau liberi să cunoască totul în puterea învierii lui Hristos şi în lumina cerului. Aceasta este cunoaşterea creştină.

   Dar chiar şi în timpul când Hristos a fost aici, El a vorbit clar despre Împărăţia Tatălui ca fiind sfera cerească, unde sfinţii înviaţi vor străluci ca soarele, în opoziţie cu Împărăţia Fiului Omului, care în mod clar este lumea, unde la venirea Lui vor fi trimişi îngerii ca să strângă toate lucrurile care sunt pricină de poticnire şi pe cei ce practică fărădelegea (Matei 13,41-43). Da, în rugăciunea, pe care El o dă ucenicilor Lui, putem recunoaşte o diferenţă asemănătoare, chiar dacă nu este aşa de delimitată, căci El le-a spus să se roage, ca să vină Împărăţia Tatălui lor, unde ei şi toţi sfinţii înviaţi vor fi glorificaţi, şi apoi, să se împlinească voia Sa, aşa cum se face în ceruri, tot aşa şi pe pământ, ceea ce va putea avea loc numai la împlinirea vremii, când Fiul Omului va apare în Împărăţia Sa (Matei 6,10). Acestea împreună constituie Împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că, aşa cum prezintă Domnul aici împreună „cele cereşti şi cele pământeşti”. Cititorul va găsi confirmat din belşug aceasta în Efeseni 1,10, Coloseni 1,20 şi Evrei 12,22-24.

   În continuare învăţăm, Cine este Cel care putea să vorbească cu autoritate şi cunoaştere competentă despre lucrurile cereşti. Este Fiul Omului, fără îndoială aceeaşi Persoană, care a binevoit să fie născut de o fecioară, Fiul lui David, Mesia. Dar ca Mesia El va trebui să judece în neprihănire pe poporul Domnului şi va domni cu o putere care nu poate fi lezată, şi orice rebel care se va atinge de ea va pieri. Căci Duhul Domnului se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii, şi priceperii, şi sfatului şi tăriei, Duhul cunoştinţei şi fricii de Domnul, şi plăcerea Lui nu va judeca după înfăţişare şi nu va hotărî după cele auzite. Dar El va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu neprihănire asupra celor întristaţi ai ţării. Şi aşa S-a prezentat El Însuşi lui Israel, dar El a fost lepădat; şi, aşa cum ştim, ei Îl leapădă până în zilele de astăzi. Căci omul pierdut arată că el este complet orb faţă de gloriile lui proprii şi faţă de comoara lui cea mai bună, Hristos, Domnul. Şi aşa am văzut de la început în această evanghelie a lui Ioan, căruia i-a fost dat să prezinte lucrurile aşa cum sunt ele şi cum sunt în prezenţa harului şi adevărului în Persoana Sa, care revelează pe Tatăl.

   Aici nu este un proroc care descoperă viitorul împărăţiei Domnului pe pământ sau judecăţile, care vor premerge acesteia, sau viitorul răului, care va trebui judecat înainte să înceapă binecuvântarea din ziua aceea. Este mai mult decât un proroc, care cu responsabilitate dă mai departe ce primeşte, ca să dea oamenilor mesajul lui Dumnezeu. Isus ştie, ca nimeni altul, ce este în omul de pe pământ, pentru că numai Cuvântul întrupat putea să ştie, şi El ştie şi ce este acolo sus în Dumnezeu, aşa cum numai o persoană dumnezeiască putea să ştie, care acum este în acelaşi timp Om. Niciun proroc nu a vorbit vreodată ca El, sau putea să vorbească aşa ca El; nimeni nu a avut astfel de cunoştinţe şi nu a depus o astfel de mărturie. El putea să vorbească despre lucrurile cereşti şi pământeşti ca Unul care este inspirat să spună ce ştia şi ce a văzut în părtăşia Dumnezeirii – şi nu ca unul care era inspirat să spună ceea ce mai înainte era necunoscut. Întruparea Lui ca Om nu a diminuat cu nimic aptitudinea Lui divină şi nu a micşorat cu nimic drepturile Lui divine; era un har nespus de mare faţă de aceia, pentru al căror bine El a venit de la Dumnezeu şi S-a dus la Dumnezeu, nu numai să le ofere adevărul şi mărturia despre el, aşa cum numai El o putea face, ci şi ca Acela care era pe cale să moară moartea de ispăşire, aşa cum vedem pe scurt în acest context, pentru ca cel credincios să poată trăi veşnic şi în mod justificat.

   Cu ce putea să ajute omul, un înger sau o altă fiinţă? Era slava Sa, lucrarea Sa. Pe omul Adam, pe care l-a creat Iehova Elohim, El l-a aşezat în grădina Eden, ca şi căpetenie peste toate creaturile din jurul lui, pe care Dumnezeu le-a găsit foarte bune. Dar cerul este tronul Domnului, cu toate că nici el şi nici cerul cerurilor nu-L pot cuprinde. »Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.« Oamenii au fost ridicaţi la cer, şi vor fi ridicaţi la cer; îngerii au fost trimişi din cer. Numai Isus a venit ca să se suie, aşa cum El S-a coborât. Căci El era o Persoană dumnezeiască, şi El a venit în dragoste; şi dragostea este liberă şi sfântă totodată. »Vin să fac voia Ta, Dumnezeule.« În sulul cărţii stă scris numai despre El. Şi El, căruia I-a plăcut să fie găsit la înfăţişare ca un om, care a primit trupul pregătit de Dumnezeu pentru El, a avut totdeauna bucuria să vorbească despre Sine ca fiind Trimisul, Omul Hristos Isus, care S-a coborât din cer, nu ca să facă propria Lui voie, ci voia Aceluia care L-a trimis. El a devenit Slujitor, dar nu a încetat – şi nu putea să înceteze, să fie Dumnezeu. Dar totodată El este Om, om tot aşa de adevărat cum era Adam; da, El este ce Adam nu a fost – Fiu al Omului, născut dintr-o femeie.

Ioan 3,13: Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.

   Şi El este denumit, după felul expresiei folosite aici, ca fiind Acela care S-a suit la cer: ajnabenbhken ... oJ ejk tou¢ oujranou¢ kataban². Căci, aşa cum întreabă apostolul, faptul că El s-a înălţat la cer, ce este altceva, decât că El S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este acelaşi cu Cel care S-a înălţat mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul. Aşa cum apostolul Pavel ne spune aceasta în legătură cu lucrarea Sa şi hotărârile lui Dumnezeu, aşa o prezintă Ioan în cuvintele Domnului nostru în legătură cu adevărul referitor la persoana Sa – »Fiul Omului, care este în cer«. Şi este un adevăr care uimeşte. Dacă s-ar fi spus: „Fiul lui Dumnezeu care era în cer”, aceasta ar fi fost adevărat; dar ce adevăr imens este ceea ce s-a spus: »Fiul Omului, care este în cer«! Ar fi fost imposibil să se spună aceasta, dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, Fiul Tatălui; dar, şi ce mare însemnătate are aceasta, s-a spus despre El ca Om, ca Mesia cel lepădat, ca »Fiul Omului, care este în cer«. Întruparea nu a fost o simplă revărsare a Divinităţii; şi nici măcar nu era o Persoană, care cândva a fost dumnezeiască şi prin întruparea ca om (în sine însăşi o absurditate imposibilă) a încetat să mai fie divină, ci era Unul, care, pentru ca să glorifice pe Tatăl şi să împlinească intenţiile harului pentru glorificarea lui Dumnezeu, în Persoana Sa a luat natura umană în unitate cu natura dumnezeiască. De aceea El putea spune – şi numai despre El se putea spune: »Fiul Omului, care este în cer«, căci El este singurul Fiu născut care este în sânul Tatălui (şi nu: era în sânul Tatălui). El este Cel care corespunde cuvintelor lui Agur (Proverbe 30), care vorbeşte profetic lui Itiel şi Ucal: »Cine s-a suit în ceruri şi cine s-a coborât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi care este numele fiului său? Ştii tu lucrul acesta?« (Proverbe 30,4). Este Dumnezeu, nu un om, care poate corespunde acestora; dar este Dumnezeu, Cel care a devenit Om, da, Fiul Omului. Cât de demn şi competent este El, să reveleze toate lucrurile, cele cereşti, cele pământeşti, cele omeneşti şi cele dumnezeieşti! El este cu adevărat Adevărul!

   Am văzut că suirea la cer a Domnului se bazează pe coborârea Sa din cer şi ambele rezultă din Persoana Sa şi aparţin Persoanei Sale ca Fiul Omului, care este în cer. Însă Domnul urmăreşte să înfăptuiască aceasta, prin aceea că prezintă lucrarea măreaţă, spre binele păcătoşilor. El a venit pentru ca ei să aibă viaţa veşnică – cu adevărat numai prin har, dar pe baza dreptăţii divine.