Evanghelia după Ioan - Capitolul 4

   Ultima parte din capitolul trei se ocupă cu chestiunea litigioasă a iudeilor referitoare la botezul lui Ioan şi răspunsul la această chestiune; capitolul patru ne arată la început ce a făcut Domnul în această situaţie. Ioan a ocupat cu plăcere locul pe care el se retrăgea tot mai mult, ca în felul acesta Domnul său să iese tot mai mult în evidenţă. Domnul Însuşi S-a reîntors în Galilea, pentru a evita aparenţa unei rivalităţi, care ar fi produs pagubă slujitorului Său. Aceasta dovedea grija Lui bine chibzuită faţă de Ioan. În afară de aceasta, o aparentă opoziţie faţă de Ioan nu ar fi fost de folos prestigiului Său. Ar fi apărut ca un conducător al unei partide aşezat pe aceiaşi treaptă cu Ioan Botezătorul, în principiu aceiaşi greşeală ca şi credincioşii din Corint, care au pus pe acelaşi nivel Numele lui Hristos cu al lui Pavel, Apolo şi Chifa.

  Drumul direct spre Galilea trecea prin ţinutul Samariei. De aceea, şi din cauza aceasta, »a trebuit« să aleagă acest drum. Dar s-a mai adăugat un alt »a trebuit«, pe care I l-a dat harul lui Dumnezeu şi care trebuia să-L ducă la o anumită cetate din Samaria numită Sihar. Isus, Cuvântul devenit carne, era obosit de călătorie – un semn al adevăratei lui umanităţi –, şi nu numai obosit, ci şi flămând şi însetat. La ora prânzului S-a aşezat la izvor, în timpul celei mai mari călduri a zilei. Nicodim L-a căutat noaptea. El a căutat o femeie samariteancă în mijlocul zilei. Evanghelia după Ioan relatează în mod deosebit cum Domnul discută cu persoane individuale şi se preocupă de ele; găsim şi discuţii cu grupe de persoane – de cele mai multe ori chestiuni litigioase - , însă vom căuta zadarnic relatări despre predicile Lui, aşa cum de exemplu este predica de pe munte sau vorbirea în pilde, ca în Evanghelia după Matei capitolul 13. Mulţi dintre noi vor recunoaşte cu plăcere că pentru o discuţie cu persoane individuale este nevoie de o deosebit de înaltă capacitate spirituală, şi pe lângă aceasta de mult curaj, spre deosebire de adresarea la o mulţime de oameni. Aici ne este prezentat un exemplu desăvârşit de adresare personală şi de întâlnire.

  Isus începe discuţia, cerând să I se dea să bea apă. Cuvântul devenit carne ocupă poziţia unui petiţionar smerit înaintea unei creaturi a Sa deosebit de păcătoase. De fapt o privelişte minunată. Faptul că femeia a văzut în El un simplu iudeu, ea şi-a dat seama că El S-a lepădat de demnitatea Lui; noi ştim însă că de fapt El S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi S-a făcut rob. Faptul că El S-a apropiat de această femeie în chip aşa de smerit, a creat cea mai bună ocazie pentru discuţia care urmează. Dacă şi noi ne-am putea apropia într-o asemenea stare de smerenie de oamenii zilelor noastre, dorind să ajutăm sufletelor lor, atunci am fi oameni înţelepţi.

  Rugămintea Domnului a produs femeii mirare şi curiozitate; nu a putut face altceva, decât să-L întrebe, cum a ajuns El în această situaţie. Răspunsul lui Isus din versetul 10 îi prezintă trei lucruri. În primul rând, că Dumnezeu este Dătătorul. Ea ştia ceva din Lege, dar aici ea vedea pe Dumnezeu într-o lumină cu totul nouă. În al doilea rând, El a dezvăluit mărimea tainică a persoanei Sale, căci El era Acela care împărţea darurile lui Dumnezeu. Ea a văzut în El un iudeu, care i-a cerut să-I dea apă să bea. Dacă ea L-ar fi recunoscut, atunci ar fi descoperit că de fapt El era Dătătorul unui dar de o deosebită valoare. În al treilea rând, El numeşte darul »apă vie«, în felul acesta îndreptându-i gândurile de la lucrurile naturale la cele spirituale. Acestei femei fără nume i s-a întâmplat ca şi lui Nicodim; ambi la început nu au înţeles cuvintele Domnului; ce voia să spună El le era complet ascuns. Dar şi în acest caz se găsea în Vechiul Testament o aluzie cu privire la lucrurile puse în discuţie. De exemplu, Domnul S-a prezentat de două ori în cartea lui Ieremia (cap. 2,13; 17,13) ca fiind »izvorul apelor vii«.

  Neînţelegerea femeii a condus la alte detalieri în versetul 14, care cuprind în sine iarăşi trei puncte. În primul rând acela care bea apa vieţii ca pe un dar al lui Hristos, îl are după aceea în sine însuşi („în el”), şi anume ca rămânând înlăutrul său. Apoi, ea va deveni în el un »izvor«, sau o »fântână arteziană« de apă care »va ţâşni în viaţa veşnică«. Este vorba de o fântână arteziană a vieţii lăuntrice care se ridică spre Acela care a făcut-o. Bând această apă şi având un astfel de izvor, şi acesta este al treilea punct şi ultimul, ai parte de o satisfacţie permanentă. Domnul foloseşte o expresie foarte puternică - »în veac nu-i va fi sete«.

  Prin »apa vie« Domnul înţelege Duhul lui Dumnezeu. Aceasta devine foarte clar dacă vom citi versetul 39 din capitolul 7. În capitolul 3 Fiul Întâi născut este darul lui Dumnezeu dat lumii. În capitolul 4 Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu dat celor credincioşi, un dar dat prin Fiul lui Dumnezeu, El, Cel care vorbeşte aici după ce S-a aşezat la fântâna din Sihar. Prin Duhul avem viaţa lăuntrică – într-un alt loc se vorbeşte despre El ca fiind »Duhul de viaţă în Hristos Isus« (Romani 8,2) – şi prin El curge această viaţă lăuntrică spre Izvorul de viaţă din înălţime. În felul acesta Domnul arată o viaţă al cărei caracter este părtăşia, adorarea şi deplina satisfacţie şi că El era gata s-o dea tuturor credincioşilor. Aceasta include în sine faptul că cel credincios este deja acum apt să savureze bucuria împărăţiei de o mie de ani, care a fost prezentată deja simbolic la începutul semnelor din Cana Galileii. Cel credincios nu numai că trebuie s-o anticipeze, ci el o cunoaşte într-o măsură mare şi în sens duhovnicesc.

  Înainte de a pătrunde în capitolul nostru, să privim încăodată învăţătura care ne este oferită de la prima minune şi până aici. Avem lucrarea, care s-a produs în noi – naşterea din nou prin Duhul şi prin Cuvânt. Apoi, mărturia care ne-a fost dată, prin a cărei primire noi confirmăm că Dumnezeu este adevărat. În al treilea rând, darul Duhului revărsat peste noi, care este permanent în noi ca o fântână arteziană, care se înalţă tot mai sus, până la Izvorul veşnic. Aici ne sunt prezentate faptele de bază importante, aflate în stadiu embrionar, ca apoi ele să ne fie explicate detaliat în Epistole.

  Studiind în continuare capitolul nostru, observăm că femeia, deşi nu a înţeles însemnătatea cuvintelor »apă vie«, a fost aşa de impresionată de cuvintele Domnului, că a dorit să posede această apă vie. Înainte ca El să i-o dea, a trebuit ca, conştiinţa femeii să fie atinsă şi să i se dovedească că a făcut păcat. Când Domnul i-a poruncit să cheme pe bărbatul ei, El a pus degetul pe o rană deosebită din viaţa ei, iar după aceea El a făcut-o să vadă că istoria ei tristă era ca o carte deschisă înaintea ochilor Lui. La rândul ei, ea a văzut şi a recunoscut imediat că El era un profet; în mod tacit ea a recunoscut astfel că era vinovată de starea ei. Însă aşa cum se petrece deseori când conştiinţa este trezită, ea a încercat să schimbe tema discuţiei îndreptând-o spre o temă religioasă, în felul acesta atenuând presiunea exersată asupra propriei persoane.

  Întrebarea referitoare la locul potrivit pentru adorarea lui Dumnezeu a fost timp îndelungat o întrebare arzătoare. A înlocuit Garizim Moria, aşa cum afirmau samaritenii? Domnul S-a folosit de această ocazie ca să arate femeii nu numai starea ei de păcătoşenie ci şi lipsa de valoare a »adorării« pe care o aducea ea şi poporul ei. El a respins această adorare, spunând: »Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi«. Afirmaţia Sa, »mântuirea vine de la iudei«, i-a arătat clar că ea nu era mântuită. Ea era în mijlocul păgânilor – străină de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2,12). Chiar şi întrebarea referitoare la adorare a atins şi mai mult conştiinţa ei.

  Domnul însă a ridicat această întrebare pe o treaptă mult mai superioară. El a vorbit despre adorarea lui Dumnezeu în lumina descoperirii pe care El Însuşi a adus-o – anume, adorarea lui Dumnezeu ca »Tată«. Prin aceasta El a scos-o dintr-o ordine ceremonială a unor lucruri care o legau de anumite locuri sfinţite de pe pământ. Legea obliga sever poporul să se ţină legat de un loc sfinţit, unde Jehova Şi-a aşezat Numele; de aceea permanentele certuri dintre iudei şi samariteni. El i-a îndreptat gândurile spre Dumnezeu, care este Duh, şi El L-a descoperit ca Tată.

  Această descoperire s-a făcut într-un »ceas« nou, care începu-se deja. Semnul caracteristic al acestui ceas era adorarea adusă în mod potrivit cu descoperirea făcută în acest ceas. Dumnezeu, care este Duh, ca Tată, caută aceşti adoratori. De aceea adorarea, pentru a fi plăcută, trebuie să aibe loc »în Duh şi în Adevăr«. Să observăm accentul pus prin cuvântul »trebuie«. Adorarea nu este ceva lăsat la bunul plac al nostru, sau ceva care poate fi schimbat după gustul nostru. Dumnezeu trebuie adorat în felul în care El o cere. Orice altceva nu este adorare, chiar dacă este numită aşa.

  Adevărata adorare este »în Duh«, asta înseamnă că ea nu este în carne, nu într-o atitudine corporală. Acest cuvânt al Domnului neagă toate formele rituale şi ceremoniale, care au fost o cursă pentru mulţi. Noi suntem numai atunci apţi să aducem adorare, dacă posedăm Duhul lui Dumnezeu – fântâna arteziană a apei vii, care curge în viaţa veşnică -, la care se referă şi Filipeni 3,3. Duhul lui Dumnezeu poate călăuzi duhul nostru să aducă adevărata adorare lui Dumnezeu în orice timp şi în orice loc, indepedent de prezenţa unui altar sfânt, aşa cum era în iudaism.

  În continuare, adorarea trebuie să aibe loc »în adevăr«, asta înseamnă, în lumina în care Dumnezeu S-a descoperit în Hristos.  Aceasta exclude complet studiul raţional al lucrurilor, care este aşa de răspândit. De exemplu, oamenii sub impresia frumuseţilor naturii vorbesc despre adorarea »primei mari cauze«, în timp ce nu vor să ştie nimic, sau resping chiar adevărul că El – Dumnezeu – a fost descoperit în Hristos. Numai în El cunoaştem pe Tatăl, căruia I se cuvine adorarea. Dacă recunoaştem în felul acesta pe Tatăl, inimile noastre nu pot fi altfel, decât umplute cu adorare, şi anume cu aceea adorare care este »plăcută« Lui (1 Petru 2,5b).

  Astfel de adoratori caută Tatăl. El Însuşi S-a descoperit, ca să dea naştere la acest ecou. Revărsarea dragostei Sale dă naştere în inimile noastre prin adorare la dragoste care se înalţă ca răspuns spre El. Aceasta este plăcut, şi El caută aceasta.

  Femeia samariteancă ştia de făgăduinţa cu privire la Mesia şi cuvintele minunate ale Domnului, care au condus-o la convingerea de păcatele ei, i-au îndreptat gândurile spre venirea Acestuia. Răspunsul ei lasă să se întrevadă că ea a atribuit vorbirii Domnului un înţeles mesianic. Domnul i S-a descoperit imediat într-o absolută claritate că El este Hristosul. Ea a acceptat imediat această descoperire şi mergând în cetate a vestit oamenilor cele trăite şi ce a primit prin credinţă. El trebuie să fie Hristos, căci nu i-a spus El tot ceea ce a făcut ea cândva? Desigur, nu în detaliu, dar într-o clipă El i-a arătat toată viaţa ei, ceea ce se poate cuprinde într-un cuvânt – era păcat! Şi astăzi este tot aşa. Credinţa în Hristos merge mână în mână cu convingerea de păcat.

  Secţiunea frumoasă care urmează, versetele 31-38, este în istorisire o intercalare. Cuvintele Domnului adresate ucenicilor au fost traduse astfel: »Am găsit o mâncare de mâncat, pe care voi nu o cunoaşteţi.« El S-a ostenit ca să strângă »roadă pentru viaţa veşnică«, aşa cum spune El în versetul 36,  şi văzând că a ajuns la ţintă şi a putut să dea mântuirea acestei femei samaritence păcătoase, a fost pentru El o mâncare înviorătoare. A fost »voia Aceluia, care M-a trimis« să fac aceasta, aşa a spus El. Lumina adusă de El trebuie să lumineze pe orice om, aşa am găsit la începutul acestei Evanghelii, şi aşa vedem aici că o femeie păcătoasă, care stătea în afara iudaismului, este luminată. Voia, lucrarea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică pentru oameni merg împreună; ce binecuvântare pentru noi faptul că ele fac aceasta! În continuare Domnul atenţionează pe ucenicii Săi, ca şi ei să ia parte la această lucrare binecuvântată, fie semănând, fie culegând. În cazul de faţă Domnul Însuşi a fost Cel care a semănat. La vremea culesului – compară cu Faptele Apostolilor capitolul 8 – recolta va fi mare.

  Secţiunea cuprinsă în versetele 39-42 încheie istorisirea. În baza mărturiei femeii, oamenii au venit la Hristos şi au ajuns la aceiaşi convingere. Mulţi au crezut din pricina mărturiei femeii, dar mai mulţi au crezut ascultându-L pe El Însuşi. Ei au crezut şi L-au rugat stăruitor să rămână la ei.

  În mărturisirea lor au mers mai departe decât femeia. El nu a fost numai Hristos, ci şi »Mântuitorul lumii«. Simpla mândrie religioasă i-ar fi putut conduce la satisfacţia că El era Mântuitorul iudeilor şi al samaritenilor; numai credinţa i-a putut conduce să înţeleagă – aşa cum spune Ioan 3,16 –intenţia lui Dumnezeu cu privire la întreaga lume. Ei au auzit şi au ştiut; şi la baza acestor două lucruri, auzirea şi cunoaşterea, stătea credinţa. Prin faptul că evanghelistul ne povesteşte aceste lucruri, el ne-a condus să înţelegem că Isus este Hristosul. Studiul în continuare ne va arăta faptul că El este Fiul. Aceste două lucruri ne îndreaptă atenţia spre afirmaţia centrală a acestei Evanghelii din capitolul 20,31.

  În ultima parte a capitolului patru găsim pe Domnul reîntors în Galilea, şi ajungem la a doua minune relatată de Ioan. În Galilea a fost mai bine primit decât în Ierusalim. Pe lângă aceasta, această a doua minune este de asemenea legată de cetatea Cana.

  Prima minune prezenta timpul la care se referea o prorocie din Isaia 62,4,5, când va veni ziua nunţii lui Israel şi când din apa de curăţire va lua naştere vinul bucuriei. A doua minune prezintă pe Domnul Isus ca pe Acela care aduce viaţa şi vindecarea acolo unde ameninţă moartea. Acest bărbat iudeu de la curtea împăratului nu a dovedit o credinţă mare, aşa cum a arătat sutaşul păgân din Evanghelia după Matei capitolul 8. Ca iudeu voia să vadă mai întâi semne şi minuni, iar după aceea să creadă. Credinţa de felul acesta nu este o credinţă adevărată, aşa cum am văzut şi la sfârşitul capitolului 2. Oricum, în inima acestui om era o oarecare încredere, chiar dacă ea era slabă.

  Aceasta s-a arătat în două feluri. În primul rând, a stăruit în rugămintea sa fierbinte atunci când răspunsul Domnului nu a părut să fie satisfăcător, prezentând mai clar starea grea în care se afla fiul său. În al doilea rând, când a primit porunca să meargă acasă, căci fiul lui trăieşte, a plecat imediat. Fără să vadă vre-un semn, a crezut pe Isus pe cuvânt. Aici s-au arătat semnele caracteristice ale credinţei adevărate; ea stăruieşte, ia pe Dumnezeu pe cuvânt, fără semne, minuni şi sentimente. Domnul confirmă cuvântul Său, iar a doua zi omul a văzut că încrederea lui nu l-a înşelat. Isus a spus: »Fiul tău trăieşte.« În ziua următoare au venit robii lui la el şi i-au zis: »Fiul tău trăieşte«, cu toate că ei nu au auzit cuvintele lui Isus. A dărui viaţa, chiar şi atunci când este vorba de moarte, acesta este gândul principal aici. Şi tocmai de aceasta are nevoie omul în general şi Israel în mod deosebit: nu vindecarea, ci viaţa! Acesta a fost al doilea semn; capitolele următoare ne vor da multe detalii cu privire la viaţă – despre Isus, din care curge viaţa şi care este singurul care o dă.