Primul cuvânt de pe cruce - Iertarea

Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

                                                     Luca 23,34

În acele momente, Domnul nostru suferea primele chinuri ale răstignirii; călăii tocmai bătuseră cuiele în mâinile şi picioarele Sale. Pe lângă aceasta, El era foarte epuizat în urma luptei din Ghetsimani din noaptea anterioară, a biciuirii şi batjocurii aspre, pe care le-a îndurat pe parcursul dimineţii la Caiafa, Pilat, Irod şi garda pretoriană. Cu toate acestea, nimic nu-L putea împiedica să continue să Se roage, nici epuizarea îndurată şi nici suferinţele care urmau să vină. Mielul lui Dumnezeu a tăcut înaintea oamenilor, dar nu a tăcut înaintea lui Dumnezeu. Mut ca un miel înaintea celor ce-l tundeau, Domnul nostru nu a spus nici un cuvânt pentru a Se apăra; a continuat să strige în inima Sa spre Tatăl. Nici o durere şi nici o slăbiciune nu a făcut să amuţească rugăciunea Sa sfântă pentru alţii. Ce exemplu! Să continuăm să ne rugăm atât timp cât inima noastră bate! Nici o suferinţă, oricât de grea ar fi ea, să nu ne reţină de a merge înaintea tronului de har. Suferinţele vor să ne aducă mai aproape de El. Într-o cântare se spune: »Creştinii să se roage, atât timp cât trăiesc, căci numai dacă se roagă, ei trăiesc.«

  Dacă încetăm să ne rugăm, renunţăm la mângâierile de care avem nevoie. »Dumnezeule mare, ajută-ne să ne rugăm, oricât de descurajaţi şi oricât de doborâţi am fi!« Niciodată desperarea să nu ne îndepărteze de tronul de har.

  Mântuitorul nostru slăvit a stăruit în rugăciune, chiar şi atunci când fierul rece străpungea venele Lui şi loviturile de ciocan zguduiau trupul şi sufletul Său. Această perseverenţă şi această rezistenţă au fost consecinţa obişnuinţei Lui de a Se ruga şi de a nu renunţa la rugăciune. Rugăciunea Sa pentru alţii era asemenea coborârii pe o pantă pe care nu te mai poţi opri. Nopţile acelea lungi şi reci pe înălţime, multele zile petrecute în singurătate, rugăciunile stăruitoare înălţate către cer, toate acestea au contribuit la consolidarea obişnuinţei Lui, pe care nici cele mai aspre furtuni nu puteau s-o schimbe. Dar era mai mult decât o obişnuinţă. Domnul nostru era scufundat în Duhul rugăciunii. El trăia în rugăciune, rugăciunea trăia în El. Rugăciunea era o parte componentă a vieţii Sale. Domnul nostru era asemenea unei mirodenii preţioase. Când o sfărâmi, ea nu-şi pierde parfumul, ci cu fiecare lovitură a uneltei de sfărâmat, parfumul se revarsă tot mai puternic. Parfumul Lui nu era la suprafaţă, ci el era o parte componentă a Fiinţei Lui. Zdrobirea în piuă a făcut să se elibereze parfumul şi să se descopere taina Lui. Aşa cum o legătură de mir răspândeşte parfumul ei sau aşa cum o pasăre cântă, căci nu poate să facă altceva, tot aşa Isus S-a rugat. Rugăciunea înconjura sufletul Lui ca o haină şi, astfel împodobit, inima lui ieşea în evidenţă. Repet: să învăţăm de la Domnul nostru, să nu încetăm să ne rugăm, oricare ar fi împrejurările, oricât de grea ar fi ispita şi oricât de apăsătoare ar fi asuprirea!

  Să observăm că Domnul nostru în această rugăciune S-a ţinut strâns de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Nici cele mai mari încercări, cărora El de bunăvoie S-a expus, nu-L puteau face să renunţe la această convingere. El Şi-a început rugăciunea cu »Tată«. Nu fără intenţie ne-a învăţat să ne rugăm: »Tatăl nostru«. Dacă rugăciunea noastră va avea rezultate, depinde de încrederea pe care o avem în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă avem parte de pierdere şi suntem prigoniţi, atunci suntem tentaţi să gândim că Dumnezeu nu ne tratează ca un Tată, ci ca un judecător aspru, care condamnă pe un tâlhar. Rugăciunea lui Hristos însă, făcută într-o situaţie în care noi niciodată nu vom ajunge, nu arată nici o şovăială sau îndoială cu privire la filiaţiunea Lui. În Getsimani, când sudoarea cădea la pământ ca nişte picături mari de sânge, El a început strigătul Său de durere – dacă este posibil să se îndepărteze paharul amar de la El – cu cuvintele: »Tatăl Meu«. Chiar şi după o noapte întunecată şi plină de durere, în care a strigat mereu la Dumnezeu, El Îl considera pe Dumnezeu ca Tată al Său. Şi aici, în primele Sale cuvinte pe cruce, a spus iarăşi »Tată«. Fie ca Duhul, care ne face să strigăm »Ava, adică Tată iubit« (Romani 8,15), să ne ajute ca totdeauna să strigăm aşa! Fie ca noi niciodată să nu devenim robii întrebării ispititoare: »Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?« (Matei 4,3) – sau dacă ispititorul ne va ataca vreodată, să triumfăm, aşa cum Isus a triumfat în pustia lipsită de pâine. Fie ca Duhul, care strigă în noi »Ava, Tată iubit«, să îndepărteze din noi orice teamă lipsită de credinţă. Dacă suntem pedepsiţi, aşa cum trebuie să fie (căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?), noi vrem în dragoste să ne supunem Tatălui, care ne dă Duhul, şi să trăim. În nici un caz nu dorim să devenim sclavii duhului robiei, ajungând să ne îndoim de dragostea Tatălui nostru milos şi îndurător şi de filiaţiunea noastră cu Dumnezeu.

  Mult mai remarcabil este faptul că Domnul nostru nu Se roagă pentru Sine. În mod sigur, chiar şi atunci când a fost pe cruce, El nu a încetat să se roage pentru Sine, iar strigătul »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« (Marcu 15,34) arată cât de personală era rugăciunea Sa. Dar prima rugăciune din cele şapte strigăte de rugăciune la cruce nu se referă nici măcar indirect la Cel care Se roagă. El a spus: »Tată, iartă-i.« Rugăciunea era exclusiv pentru alţii. Cu toate că aceste cuvinte fac aluzie la cruzimea de care El avea parte, ele nu erau o rugăciune pentru El Însuşi. Ai remarcat că El nu a spus: »Eu îi iert.« Aceasta este de la sine înţeles. Pare ca şi cum El nici nu a luat în seamă nedreptatea care i S-a făcut. Pe El Îl preocupa nedreptatea făcută Tatălui şi faptul că ei se ridicau împotriva Tatălui atacând persoana Fiului. Nu S-a gândit la Sine. Rugăciunea »Tată, iartă-i« era total dezinteresată. În rugăciunea Sa, El era ca şi cum n-ar fi. El a renunţat la Sine atât de mult, încât S-a pierdut pe Sine şi suferinţele Lui dinaintea ochilor Lui. Dacă au existat în viaţa Fiului Omului momente în care El putea să limiteze rugăciunea Sa la Sine, fără a exista pericolul de a fi învinuit că face aceasta, atunci acestea au fost atunci când El S-a aflat la începutul luptei Sale cu moartea. Este de mirare că unul care se află legat pe rug sau pironit pe cruce se roagă şi cere ajutorul exclusiv pentru sine? Observaţi însă că Domnul Isus Şi-a început rugăciunea cu o rugăminte făcută pentru alţii. Recunoşti tu ce fel de inimă se descoperă aici? Ce compasiune umplea pe Cel răstignit! Câtă asemănare cu Dumnezeu, ce divin este El! A existat vreodată cineva care ca şi El, sub chinurile morţii din rugăciunea Sa, să fi făcut o rugăciune pentru alţii? Fraţii mei, fiţi şi voi tot la fel de dezinteresaţi! Nu vă gândiţi numai la voi înşivă, gândiţi-vă la alţii! Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Caută să-L urmezi pe Hristos, să calci pe urmele Lui, Cel care ţi-a dat un aşa exemplu de lepădare de Sine!

  Însă o perlă întrece pe cealaltă în această cunună a dragostei minunate. Soarele neprihănirii apune pe Golgota într-o strălucire minunată. Printre culorile strălucitoare care glorifică apusul Lui este în mod deosebit aceasta: rugăciunea nu era făcută numai pentru alţii, ci ea era pentru cei mai barbari duşmani ai lui Hristos! Am spus »duşmani ai lui Hristos«? Ar trebui să ne mai gândim la un lucru. Nu erau duşmani, care cu ani în urmă I-au făcut ceva rău, ci aceia care aici şi acum Îl omorau. Mântuitorul nu S-a rugat atunci când nedreptatea a fost deja uitată şi când era un lucru mărunt să ierţi. În timp ce primele picături de sânge stropeau din mâinile străpunse şi în timp ce ciocanul s-a colorat în roşu-aprins, s-a deschis gura sfântă pentru o rugăciune plină de iubire: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Nu vreau să spun că această rugăciune se limita la soldaţii care executau sentinţa de moarte. Sunt convins că este vorba de o rugăciune care includea pe cărturari, pe farisei, pe Pilat şi Irod, pe iudei şi pe păgâni – da, întreaga omenire, căci noi toţi am luat parte la această ucidere. În primul rând însă era vorba de oamenii care acolo şi atunci L-au pironit pe Domnul pe crucea celor blestemaţi; peste ei s-a revărsat rugăciunea Lui ca un untdelemn preţios.

   Ce adâncimi cuprinde această rugăciune! Este de neegalat. Nici o alta nu se aseamănă cu ea. Este adevărat, şi Avraam, Moise şi profeţii s-au rugat pentru făcătorii de rele, dar nu pentru aceia care le-au străpuns mâinile şi picioarele. Este adevărat că începând din zilele acelea, creştinii au repetat această rugăciune. Ştefan a strigat: »Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!« (Faptele Apostolilor 7, 60). Unii martiri fiind legaţi pe rug au făcut rugăciuni pentru prigonitorii lor. Dar noi ştim de la cine au învăţat ei aceasta. Să ne întrebăm: de la cine a învăţat El să se roage aşa? De la nimeni! Nu era El Originalul divin? Rugăciunea a rezultat din natura Sa divină. Suferinţa pentru alţii, care era specifică Lui, şi numai Lui, i-a pus această rugăciune pe buze, rugăciune care nu are nici un model. Dragostea Sa împărătească L-a făcut să rostească această rugăciune pentru alţii, demnă de reţinut, care ne poate sluji de model, dar pentru care nu există nici un model. Doresc să-L ador şi să-I aduc închinare divină. Dacă nu aş şti nimic altceva despre El, decât numai această rugăciune, ar trebui să-L ador, căci această rugăciune, de neîntrecut, pentru iertare mă convinge mai mult decât orice altceva de divinitatea Aceluia care a rostit-o şi îmi umple inima cu veneraţie şi simpatie.

   V-am prezentat prima rugăciune a Domnului nostru, rostită cu voce tare pe cruce. Voi încerca, dacă Dumnezeu ne ajută prin Duhul Său, să întrebuinţăm aceasta. Mai întâi dorim s-o privim ca o rugăciune pentru alţii făcută de Mântuitorul nostru; apoi ca un îndemn pentru lucrarea făcută de Adunare; în cele din urmă ca o încurajare pentru oamenii nemântuiţi.

Un exemplu al rugăciunii pentru alţii făcută de Domnul nostru

    El S-a rugat atunci pentru duşmanii Lui, El Se roagă şi acum pentru duşmanii Săi. Ceea ce s-a petrecut pe cruce este un exemplu pentru lucrarea făcută pe tron. Hristos Se află acum în locul de sus şi într-o stare mult mai bună, dar activitatea Lui este aceeaşi. El face mereu rugăciuni înaintea tronului veşnic pentru oameni vinovaţi şi strigă: »Tată, iartă-i.« Mijlocirea Sa în general se aseamănă oarecum cu mijlocirea de pe Golgota. De aceea rugăciunea de pe Golgota ne poate ajuta să înţelegem corect caracterul rugăciunii de mijlocire făcute pe tron.

   Prima trăsătură de caracter a rugăciunii pentru alţii este bunătatea extraordinară. Oamenii, pentru care Domnul S-a rugat, potrivit relatării, nu au meritat rugăciunea Sa. Ei nu au făcut nimic care să-L fi determinat ca să-i binecuvinteze sau să-i răsplătească. Dimpotrivă, erau oameni care au complotat să-L omoare. Ei L-au răstignit; şi L-au răstignit fiind călăuziţi de plăceri rele. Da, I-au luat viaţa Lui nevinovată. Batjocoritorii Lui nu meritau ca El să Se gândească la ei, nici măcar un gând, oricât de mic ar fi fost el. Ei nu L-au rugat ca El să intervină pentru ei. Aceasta ar fi fost ultimul lucru pe care ei şi l-ar fi dorit: »Intervino pentru noi, Tu, Împărat care eşti pe moarte! Roagă-te pentru noi, Tu, Fiu al lui Dumnezeu!« Sunt înclinat să presupun că rugăciunea nici nu a fost luată în seamă de ei sau au ascultat-o cu indiferenţă ori au batjocorit-o chiar. Poate că nu ne vine să credem că oamenii aceia au râs de o asemenea rugăciune, dar la cruce s-au petrecut lucruri care au fost destul de brutale. Eu îmi pot imagina că aşa a fost.

   Mântuitorul nostru S-a rugat pentru oameni care nu meritau aceasta, care meritau blestemul; pentru oameni care nu au luau în considerare rugăciunea de mijlocire, care se amuzau de astfel de rugăciuni. Aşa stă acum în cer Marele Preot şi face rugăciuni de mijlocire pentru oamenii vinovaţi – pentru oameni vinovaţi! Nu există nimeni pe pământ care merită rugăciunea de mijlocire. Isus Hristos nu mijloceşte pentru nici unul, pentru că el o merită. El este acolo singurul care Se roagă pentru cei vinovaţi. Nu atunci când cineva este neprihănit, ci »dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit« (1 Ioan 2,1). Nu uita că Marele nostru Mijlocitor intervine pentru aceia care nu-L roagă să facă aceasta. Cei morţi în păcate şi fărădelegi sunt subiectul rugăciunii Sale de mijlocire înflăcărate. Chiar şi atunci când ei batjocoresc Evanghelia, inima Sa plină de dragoste imploră favoarea cerului pentru ei. Dacă aceasta este adevărat, atunci fă tot posibilul ca Domnul Isus Hristos să Se roage pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre voi L-aţi rugat pe Mântuitorul cu multe lacrimi şi cu multă seriozitate ca El să mijlocească pentru ei. Vă va respinge El? Există posibilitatea aceasta. Dar El Se roagă chiar şi pentru aceia care resping rugăciunea Lui; cu cât mai mult Se va ruga El pentru voi, care doriţi aceasta. Dacă în tine nu este absolut nimic bun şi dacă din cap până în picioare eşti rău, totuşi nimic nu-L va împiedica pe Hristos ca să fie Mijlocitorul tău. El va mijloci chiar şi pentru tine. Vino şi încredinţează-I problema ta! El va găsi circumstanţe atenuante şi atunci când tu ai ajuns la capăt cu iscusinţa ta. El va aduce cazul tău înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut cu ucigaşii Săi: »Tată, iartă-i.«

   A doua trăsătură de caracter a mijlocirii Sale este grija. Ea se arată de asemenea în cuvintele: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Salvatorul nostru a cercetat în întregime inima duşmanilor Săi, ca să vadă ce putea să aducă în favoarea lor. Dar nu a găsit nimic, până în momentul când ochiul Său plin de bunătate s-a lovit de neştiinţa lor: »Nu ştiu ce fac.« Cât de amănunţit a cercetat El împrejurările şi persoana acelora pentru care a mijlocit! Tot aşa face şi acum în cer. Hristos nu este un apărător de drept superficial. El cunoaşte exact starea ta, vede starea inimii tale şi ştie ispita, căreia tocmai te împotriveşti. Mai mult chiar: El vede când vine ispita. Mijlocind El ia cunoştinţă de evenimentul care se apropie: »Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta« (Luca 22,31). Ce bunăvoinţă plină de dragoste a Marelui nostru Preot! El ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El înţelege durerea ascunsă. Nu trebuie să-ţi faci griji cu privire la formularea corectă a rugăciunii tale; El o va îmbrăca în cuvinte potrivite. Chiar şi în ceea ce priveşte înţelegerea corectă – chiar dacă tu dai greş, El nu va da niciodată greş. El ştie care este intenţia lui Dumnezeu; El ştie şi ce se petrece în tine. El poate găsi şi în tine un punct de legătură pentru har, pe care tu însuţi niciodată nu-l vei descoperi. Dacă în sufletul tău este aşa de mult întuneric şi beznă, încât rugăciunea ta nu mai are nici o temelie, iar tu nu mai vezi nici o posibilitate, priveşte atunci spre cer – Domnul nostru a prelucrat deja rugăciunea şi o face auzită înaintea tronului de har! Mijlocirea Sa este, aşa cum tu însuţi poţi vedea, plină de bunătate şi bine gândită.

   În continuare observăm seriozitatea şi fermitatea acestei rugăciuni. Nimeni, care citeşte cuvintele înflăcărate »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« nu se îndoieşte de faptul că ele au asaltat cerul. Fraţilor, puteţi fi absolut siguri, că Hristos ia în serios fiecare rugăciune! Aceasta se poate dovedi. Oamenii hotărâţi sunt în mod obişnuit deştepţi şi recunosc imediat unde au avantaje. Dacă este vorba de judecata cu privire la viaţa ta şi dacă numai un argument decisiv îţi poate salva viaţa, atunci cu siguranţă îl vei căuta pe acela pe care nici un altul nu-l va găsi. Isus a fost în cel mai înalt grad hotărât să salveze viaţa duşmanilor Lui. De aceea pentru iertarea lor, El a adus un argument, pe care un duh mai puţin angajat în această lucrare niciodată nu l-ar fi adus: »Nu ştiu ce fac.« În sens strict juristic, acest argument este dubios. Neştiinţa (care este intenţionată!) nu este o circumstanţă atenuantă. Mulţi oameni care stăteau sub cruce nu voiau să ştie despre ce era vorba! Ei puteau să ştie că Isus este Domnul slavei. Nu a fost Moise destul de clar? Nu a spus Isaia cuvinte destul de clare? Nu au fost dovezi şi semne de care nu te puteai îndoi, aşa cum nu te poţi îndoi de soarele de pe cer?

   Cu toate acestea, Mântuitorul a transformat cu iscusinţă într-un argument atenuant ceea ce nu părea să fie. El l-a formulat astfel: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Ce plină de eficacitate trebuie să fi fost acum în cer rugămintea Sa! Să nu gândeşti că mijlocirea Sa este acum mai puţin luată în considerare, mai puţin pătrunzătoare şi mai puţin insistentă. Nu, inima lui Hristos luptă încă cu Dumnezeul veşnic. El nu este un Avocat adormit. Din pricina Sionului, El nu are linişte, şi din pricina Ierusalimului, El nu va ceda, până când neprihănirea va ieşi strălucind, iar mântuirea lui va fi ca o lampă care luminează.

   În al patrulea rând este de remarcat că această rugăciune are la bază statornicia, stăruinţa şi durata mijlocirii lui Hristos în ceruri. Aşa cum am remarcat: dacă Mântuitorul nostru ar fi vrut să înceteze cu mijlocirea, atunci El ar fi putut face aceasta atunci când L-au pironit pe cruce, atunci când duşmanii s-au făcut vinovaţi faţă de Persoana sa divină. Dar păcatul nu este în stare să lege limba Prietenului nostru care mijloceşte. Ce mângâiere! Tu ai păcătuit, ai întristat Duhul lui Dumnezeu, dar tu nu poţi aduce la tăcere limba care vorbeşte pentru tine, în favoarea ta. Poate nu ai adus nici un rod, fratele meu! Tu trebuie să fi tăiat aşa cum se taie un copac neroditor. Dar inutilitatea ta nu-L va face pe Apărătorul tău să cedeze; în acest moment, El intervine cu rugămintea: »Doamne, mai lasă-l şi anul acesta« (Luca 13,8).

   Păcătosule, tu L-ai provocat pe Dumnezeu prin faptul că ai respins cu încăpăţânare harul Său şi te-ai dedat tot mai mult la rău. Dar nici batjocorirea lui Dumnezeu, nici nedreptatea, nici necredincioşia nu-L vor reţine pe Hristos să nu intervină chiar şi pentru cel mai ordinar păcătos. Hristos trăieşte. Deoarece El trăieşte, El mijloceşte. Atât timp cât va exista pe pământ un păcătos care are nevoie de mântuire, va fi un Mijlocitor în cer care va interveni pentru el. Acestea sunt numai câteva gânduri, dar sper ca ele să te ajute să înţelegi slujba de Mijlocitor a Marelui nostru Preot.

   Rugăciunea Domnului făcută pe pământ se aseamănă cu rugăciunea făcută în cer prin înţelepciunea Sa. Hristos a vrut să obţină ceea ce are mai mult nevoie batjocoritorul Său şi ceea ce îi este mai mult de folos: »Tată, iartă-i.« Acesta a fost punctul hotărâtor. Înainte de toate, ei au avut nevoie de iertarea din partea lui Dumnezeu. Domnul nu a spus: »Tată, fă-i să înţeleagă, căci ei nu ştiu ce fac«, căci simpla recunoaştere a ceea ce făceau le-ar fi chinuit conştiinţa şi i-ar fi dus în iad. El a strigat: »Tată, iartă-i.« Picăturile sângelui preţios care se scurgea din răni susţinea rugăciunea, şi Dumnezeu a ascultat-o şi cu siguranţă i-a iertat. Primul har, de care păcătoşii au nevoie, este iertarea păcatelor. În înţelepciunea Sa, Hristos Se roagă pentru darul de care este cea mai mare nevoie. Tot aşa este şi în cer. Domnul Se roagă cu înţelepciune şi previziune. Lasă în seama Lui; El ştie ce poate să ofere! Păşeşte înaintea tronului de har şi spune-ţi dorinţele, aşa cum poţi! Dacă ai făcut aceasta, atunci spune: »Domnul meu Isus, nu-mi împlini nici o dorinţă care nu este după voia Ta! Dacă nu ştiu de ce am nevoie cu adevărat, atunci şterge-mi rugăciunea, căci Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine.«

   Este minunat să ai un prieten atunci când eşti la judecată, care prelucrează cererile şi le dă o formă potrivită, înainte ca acestea să fie prezentate Marelui Împărat. Eu sunt pe deplin convins că înaintea lui Dumnezeu ajung numai rugăciuni desăvârşite. Înaintea Aceluia, care este Tatăl nostru, al tuturor, nu ajung rugăciuni cu greşeli. Nu lipseşte nimic, nimic nu trebuie şters. Cauza nu este că rugăciunile sunt mai dinainte desăvârşite. Mijlocitorul Isus Hristos în înţelepciunea Sa nemărginită le desăvârşeşte, aşa că ele ajung înaintea tronului de har fiind potrivite cu Fiinţa şi voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia să împlinească aceste rugăciuni.

   Rugăciunea Domnului nostru crucificat se aseamănă mijlocirii Celui Înălţat şi în ceea ce priveşte greutatea. Mulţi din aceia, pentru care El S-a rugat, au primit iertarea. Ştii cum Domnul a poruncit ucenicilor Săi, ca ei să fie martorii Lui »în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului« (Faptele Apostolilor 1,8); cum în ziua de Rusalii, Petru împreună cu cei unsprezece s-a ridicat şi a acuzat mulţimea că a răstignit şi a omorât pe Mântuitorul, şi cum după aceea trei mii dintre ei, cărora pe drept li s-a reproşat că L-au răstignit pe Domnul, au crezut în El şi au fost botezaţi în Numele Lui? Aceasta a fost o ascultare a rugăciunii lui Isus. Preoţii au avut toată responsabilitatea cu privire la omorârea Domnului nostru, ei au fost cei mai vinovaţi, şi cu toate acestea se spune: »şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă« (Faptele Apostolilor 6,7). Aceasta a fost o altă ascultare a rugăciunii.

   Deoarece toţi oamenii în baza principiului de reprezentare au participat la omorârea lui Isus, atât neamurile, cât şi iudeii, Evanghelia a fost vestită mai întâi iudeilor şi scurt după aceea şi neamurilor. Nu se aseamănă rugăciunea »Tată, iartă-i« cu o piatră care a fost aruncată în apă? Mai întâi se formează un cerc mic, apoi altul mai mare, şi aşa mai departe, până întreg lacul este acoperit cu inele. Această rugăciune, aruncată în lume, a constituit mai întâi micul cerc al credincioşilor iudei, iar după aceea marele cerc de oameni ai imperiului roman. Astăzi câmpul de influenţă a veştii bune se întinde pe întreg pământul, aşa că mii şi mii de oameni devin mântuiţi prin greutatea şi importanţa acestei rugăciuni de mijlocire: »Tată, iartă-i.« Cu siguranţă, tot aşa este şi în cer. Dumnul nu Se roagă niciodată în zadar. Cu mâini sângerânde, El a obţinut victoria. Cu toate că picioarele Lui au fost prinse în cuie pe lemn, El a ieşit învingător. Părăsit de Dumnezeu şi dispreţuit de popor, El a triumfat prin rugăciunea Sa – cu cât mai mult astăzi, când cununa Îi acoperă capul, mâna Sa ţine sceptrul lumii şi este înălţat ca Împărat peste toţi împăraţii şi domnii.

   Dacă lacrimile şi strigătele, aduse în slăbiciune, au fost atotputernice, cu cât mai mult – dacă este posibilă o astfel de creştere – se dovedeşte autoritatea sfinţită, pe care Hristos ca Cel Înviat o are, atunci când El stă înaintea tronului Tatălui şi se referă la legământul pe care Tatăl l-a făcut cu El. Voi, credincioşilor, care tremuraţi şi ezitaţi, încredinţaţi-vă pe voi înşivă şi problemele voastre Lui! Voi, descurajaţilor, veniţi la Acela care pune meritele Sale pe talerul balanţei, astfel ca rugăciunile voastre să aibă greutate! Domnul vă va împlini rugăciunile.

Îndem pentru lucrarea făcută de Adunare

   Aşa cum Hristos a fost odinioară în lume, tot aşa trebuie să fie şi Adunarea Sa. Hristos nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să slujească; nu ca să fie onorat, ci ca să mântuiască oameni. Adunarea Sa va şti, dacă ea şi-a înţeles bine lucrarea, că ea este aici nu ca să adune bogăţie şi onoare sau ca să ocupe în timpul acesta o poziţie de cinste. Ea trebuie să trăiască pe pământ în lepădare de sine şi, dacă este nevoie, să moară altruist pentru salvarea oilor pierdute, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi. Rugăciunea lui Hristos pe cruce a fost în totalitate altruistă. Domnul nu S-a referit deloc la Sine. Tot aşa să fie şi rugăciunea exprimată în viaţa Adunării, şi anume intervenţia pentru păcătoşi. Ea nu trebuie să trăiască pentru lucrătorii ei sau pentru ea însăşi, ci permanent pentru oameni pierduţi. Îţi poţi imagina că se pot crea adunări numai cu scopul de a întreţine lucrători, că există adunări numai pentru a asigura salariul bărbaţilor cu poziţii de conducere? Fraţii mei, dacă acesta este scopul adunărilor, atunci este mai bine să fie desfiinţate.

   Adunările nu sunt create cu scopul ca bărbaţi cu darul vorbirii să se ridice duminica şi să ţină prelegeri şi astfel să-şi câştige pâinea zilnică de la admiratorii lor. Este vorba de cu totul altceva. Locuri în care se aduce adorarea nu se construiesc cu scopul ca tu să te aşezi comod şi să asculţi ceva plăcut, care să-ţi înfrumuseţeze ziua de duminică. O adunare care nu face nici un bine în cartierele sărace ale oraşului este o adunare care nu are dreptul la existenţă. O adunare care nu se opune păgânismului, nu luptă împotriva răului, nu biruieşte învăţătura greşită, nu aduce minciuna la lumină, o adunare care nu se pune de partea săracilor, care nu înfierează nedreptatea şi nu proclamă public dreptatea, nu are dreptul la existenţă. Nu pentru tine însuţi, dragă Adunare, eşti tu aici, tot aşa cum Hristos n-a fost pentru Sine aici! Slava Sa a constat în aceea că El a renunţat la prestigiu şi onoare, iar Adunarea îşi va găsi slava în aceea că va renunţa la acestea şi va socoti o onoare să adune pe cei repudiaţi şi să caute în mizerie şi mocirlă după perlele preţioase, pentru care Isus Şi-a vărsat sângele. Chemarea ei cerească este să salveze sufletele de la iad şi să le aducă la Dumnezeu – la speranţă, la cer. O, de ar deveni Adunarea tot mai conştientă de aceasta! Lăsaţi-i pe episcopi şi pe vestitorii Cuvântului, sprijiniţi-i, şi din pricina lui Hristos, să facem toate lucrurile aşa cum se cuvine şi ordonat, dar purtaţi de grijă ca să se facă ceea ce este mai important: convertirea celor desfrânaţi, învăţarea celor neştiutori, ajutorarea săracilor, respectarea dreptului, biruinţa asupra răului şi apărarea împotriva oricărui pericol care ameninţă Împărăţia şi cununa Domnului nostru Isus Hristos!

   Rugăciunea lui Hristos a fost îndreptată spre un mare ţel spiritual. La cruce S-a rugat numai pentru ceea ce este necesar pentru sufletul oamenilor: »Tată, iartă-i.« Este bine că Adunarea se gândeşte că ea nu are de luptat cu carnea şi cu sângele, cu căpeteniile şi cu stăpânirile, ci cu răutatea spirituală; că ea nu sprijină administraţia oraşului şi nu răstoarnă tirania, ci va întemeia o domnie spirituală, care câştigă inimile pentru Hristos şi îşi subordonează mintea poruncii adevărului Său. Sunt convins că Adunarea va lucra cu atât mai bine, cu cât ea se va preocupa mai mult – înaintea lui Dumnezeu – de iertarea păcătoşilor; cu cât se va osteni mai mult prin viaţa ei şi prin rugăciune să înveţe pe cei păcătoşi ce înseamnă păcatul, sângele lui Hristos, cerul şi iadul.

   Înainte, fraţilor, ca un om, ca să lucraţi la iertarea păcatelor! Nu ezitaţi, luptaţi împotriva răului, care creează omenirii atâtea probleme! Fiţi vigilenţi, sprijiniţi educaţia, participaţi la înfăptuirea reformelor politice şi religioase, în măsura în care aveţi timp şi putere pentru acestea – dar misiunea cea mai înaltă a fiecărui bărbat creştin şi a fiecărei femei creştine să fie îndreptată spre inima şi conştiinţa oamenilor! Nu te lăsa reţinut în răspândirea veştii bune a lui Dumnezeu, că există har pentru fiecare! Aceasta este prima şi ultima ta misiune. Spune păcătoşilor că păcatul îi va duce la judecata de condamnare, că numai Hristos poate birui păcatul! Fă din rugăciunea aceasta preocuparea ta cea mai importantă: »Tată, iartă-i! Iartă-i! Ajută-i să înţeleagă cum pot primi iertarea. Ajută-mă să înţeleg că este de ajuns să fiu o unealtă a Ta, ca să aduc păcătoşii pe drumul mântuirii, chiar şi pe cei mai vinovaţi dintre ei.« Rugăciunea Mântuitorului nostru învaţă Adunarea că misiunea şi lucrarea ei nu are graniţe. Hristos S-a rugat pentru cei răi, aş zice pentru cei mai răi, pentru ceata celor răzvrătiţi, care se înghesuia în jurul crucii Lui. El S-a rugat pentru cei neştiutori. N-a zis El: »ei nu ştiu ce fac«? El S-a rugat pentru prigonitorii Lui. Pe cel ce era cel mai înverşunat duşman al Său, pe acela l-a avut cel mai mult pe inimă. Adunare a lui Dumnezeu, misiunea ta nu este valabilă numai pentru opt personalităţi care se strâng în jurul predicatorului lor şi ascultă profund impresionaţi cuvintele sale! Misiunea ta nu este pentru oamenii de elită, pentru cei aleşi, cei intelectuali, care critică cuvintele tale şi pun fiecare propoziţie a mesajului tău pe talerul balanţei. Misiunea ta nu este pentru cei care te întâmpină cu prietenie, cu generozitate şi cordialitate – oricum, nu numai pentru aceştia. Dimpotrivă, tu ai de slujit prostituatelor, hoţilor, batjocoritorilor, beţivilor, celor decăzuţi din punct de vedere moral şi celor neînfrânaţi. Dacă nimeni nu se preocupă de ei, atunci trebuie s-o facă Adunarea. Dacă sunt oameni pentru care trebuie să te rogi mai întâi, atunci sunt aceştia, spre care, de regulă, gândurile noastre se îndreaptă în cele din urmă.

   În mod deosebit ar trebui să ne preocupăm de cei neştiutori. Nu este suficient dacă ei au înţeles mesajul nostru, dacă au primit o lecţie bună. Vestitorul trebuie să se gândească la aceia, pentru care cea mai simplă afirmaţie teologică este tot aşa de neînţeleasă ca şi o propoziţie într-o limbă străină. Chiar şi atunci când sunt puţini nemântuiţi care ascultă mesajul Cuvântului, să-şi dea toate silinţele ca să le facă cunoscut vestea cea bună. Evanghelia este valabilă şi pentru cei care prigonesc credinţa. Ea îndreaptă săgeţile iubirii spre inima duşmanilor. Dacă vrem să aducem pe cineva cu prioritate la Isus, atunci aceştia sunt cei ce stau departe de vestea bună şi sunt ostili ei. Roagă-te: »Tată, iartă-i. Dacă altora nu le ierţi vina, atunci iartă-i pe aceştia. Dacă nu scuzi pe nimeni pentru ce a făcut, atunci scuză-i pe aceştia!«

    Adunarea trebuie să fie serioasă şi hotărâtă, aşa cum a fost Hristos. Atunci va recunoaşte unde este speranţă pentru cei ce i-au fost încredinţaţi şi curând va şti cum poate să intervină la Dumnezeu pentru ei.

   Ea trebuie să spere. În mod sigur nu există nici o comunitate care să aibă mai multe motive să spere decât Adunarea lui Dumnezeu. Dacă neştiinţa este un argument valabil înaintea lui Dumnezeu, priveşte atunci la păgânii din zilele noastre, milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Numele lui Hristos. »Dumnezeule Mare, iartă-i, căci ei cu adevărat nu ştiu ce fac!« Dacă neştiinţa dă dreptul să ai speranţă, atunci există multă speranţă pentru această lume mare. Nu trăiesc în jurul nostru sute de mii de oameni, pentru care cele mai simple adevăruri ale Evangheliei sunt cele mai mari noutăţi? Fraţilor, este un gând neliniştitor faptul că lumea mai este încă sub giulgiul neştiinţei. Însă vârful ţepuşului acestei realităţi dureroase va fi frânt atunci când noi vom citi aşa cum se cuvine şi vom înţelege rugăciunea Mântuitorului nostru: »Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

   Adunarea are misiunea să meargă neîncetat la aceia care au căzut cel mai adânc şi sunt neştiutori. Ea nu trebuie să înceteze niciodată în a face binele. Dacă Domnul ar veni mâine, aceasta n-ar fi un motiv pentru creştini să se aşeze ca să se întărească sufleteşte, să vorbească şi să citească, uitând de mulţimea mare de oameni care merge la pierzare. Dacă lumea ar pieri în următoarele paisprezece zile, aceasta nu va schimba cu nimic obligaţiile şi lucrarea mea. Să vină Domnul meu când va voi El. Dacă eu sunt la lucru pentru El, atunci sunt gata şi pentru venirea Lui. Misiunea Adunării rămâne în continuare, şi anume mântuirea oamenilor. Dacă ea stă numai şi cască gura, aşa cum îi cer prorocii moderni să facă, dacă renunţă la misiunea ei şi se dedă la interpretări speculative ale Scripturii, atunci ea are toate motivele să se teamă de venirea Domnului ei. Dar dacă îşi face lucrarea, dacă fără oboseală face tot ce îi stă în putinţă ca să caute perle preţioase pentru Domnul ei, atunci ea nu va trebui să se ruşineze când va veni Mirele.

   Acest capitol este mult prea scurt pentru o temă aşa de cuprinzătoare. Aş dori ca cuvintele mele să fie tot aşa de tari ca şi tunetul, tot aşa de pătrunzătoare ca şi fulgerul. Cu bucurie aş dori să mobilizez pe orice creştin şi să-l entuziasmez pentru lucrarea sa. Fraţilor, nu trăiţi pentru voi înşivă! Economisiţi, educaţi, construiţi şi câştigaţi-vă existenţa vieţii! Dar dacă doriţi să fiţi asemenea lui Hristos – aşa cum ar trebui să fiţi, căci aţi fost răscumpăraţi cu sângele Lui preţios – atunci ar trebui să aveţi în vedere lucruri mai mari. Începeţi să trăiţi pentru alţii; faceţi clar tuturor oamenilor cu care veniţi în contact, că scopul şi ţinta existenţei voastre nu sunteţi voi înşivă. Interveniţi pentru alţii, ca astfel prin faptele voastre Dumnezeu să fie proslăvit, iar Hristos să recunoască în voi chipul Său şi să vă confirme ceea ce faceţi.

În încheiere un cuvânt adresat celor necredincioşi

   Citeşte atent frazele următoare. Vreau să le alcătuiesc cât se poate de scurt şi cuprinzător. Unii dintre voi nu sunt mântuiţi. Cu siguranţă, unii dintre voi au fost foarte neştiutori. Atunci când aţi păcătuit, n-aţi ştiut ce faceţi. Aţi ştiut ce-i drept că faceţi păcat, dar nu v-a fost clar cât de grozavă este vina voastră. Încă nu luaţi parte la orele de vestire a Cuvântului. Nu citiţi Biblia. Nu sunteţi într-o familie creştină. Gândiţi-vă la sufletul vostru. Reţineţi: neştiinţa voastră nu vă scuză, căci atunci Hristos n-ar fi spus »Iartă-i«. Chiar şi aceia care nu ştiu ce fac, trebuie să primească iertarea. Cu toate acestea, neştiinţa voastră vă dă o rază de speranţă. Atunci când aţi fost neştiutori, Dumnezeu a trecut cu vederea. Acum însă El porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. De aceea adu roade de pocăinţă! Dumnezeul pe care voi L-aţi desconsiderat în neştiinţa voastră, este gata să vă ierte. Aceasta este Evanghelia: încrede-te în Isus Hristos, care a murit pentru cei vinovaţi, şi vei fi mântuit. Dumnezeu să te ajute în aceste momente, şi tu vei deveni un om nou. Vei avea parte de o schimbare, de o naştere din nou. Vei deveni o făptură nouă în Hristos Isus.

    Însă, prietenii mei, printre noi sunt oameni pentru care Hristos nu poate să rostească rugăciunea »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac«, căci voi ştiţi ce aţi făcut. Orice vestire a Evangheliei la care aţi luat parte şi orice efect pe care l-a avut Evanghelia asupra conştiinţei şi minţii voastre vă măreşte responsabilitatea şi vă reduce posibilitatea de a spune că nu ştiţi ce aţi făcut. Voi ştiţi că aici este lumea, iar acolo este Hristos şi că voi nu le puteţi avea în acelaşi timp pe amândouă. Ştiţi că există păcat şi că există Dumnezeu, şi că nu le puteţi sluji în acelaşi timp. Voi ştiţi de plăcerile dăunătoare şi de bucuria cerului şi că nu le puteţi avea ambele în acelaşi timp. Facă Dumnezeu ca Duhul Sfânt să vină să vă ajute să alegeţi ceea ce vă povăţuieşte adevărata înţelepciune! Hotărăşte-te astăzi pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru cer! Domnul să te ajute să iei această hotărâre, din pricina Numelui Lui. Amin.