Epistola către Filipeni

Capitolul 1, versetele 13 - 19

   După aceea apostolul vorbeşte despre împrejurările aparent lipsite de importanţă, în care el se afla. Ia seama: un apostol în temniţă. El spune: »Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei« (versetul 12). Ce Domn minunat avem noi! Cât de uşor ar fi putut Pavel acolo în închisoare să mediteze la împrejurările în care se afla, şi cât de des am făcut-o noi în împrejurări asemănătoare. Cât de uşor ar fi putut spune: de nu m-aş fi dus niciodată la Ierusalim! Atunci nu m-ar fi putut prinde acolo şi astfel nu aş fi ajuns la Roma. Dacă aş fi rămas numai în călătoriile mele misionare aş fi putut acum să vestesc Evanghelia. Acum stau aici fără să fac ceva, fără nici-o ţintă. S-ar fi putut de asemenea gândi: acum fraţi cu intenţii falşe vestesc pe Hristos, căci ei ştiu că eu sunt în închisoare (compară cu versetele 15, 17). Dar Pavel nu face aşa! Căci Domnul i-a arătat cu totul altceva. El scrie aici filipenilor: fraţilor, vreau să ştiţi că nu din întâmplare sunt aici. Probabil că aşa s-au gândit filipenii, căci aici se spune foarte accentuat: »Vreau să ştiţi, fraţilor ...« Dacă voi aşa gândiţi, să ştiţi că v-aţi înşelat. Situaţia este cu totul alta, captivitatea mea a lucrat la înaintarea Evangheliei. Aceasta este frumos, nu-i aşa, dacă ai credinţă şi poţi vedea toate lucrurile în legătură cu Isus Hristos. Atunci vei înţelege versetul frumos din Romani 8, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Da, dacă noi ar trebui să decidem în baza împrejurărilor în care ne aflăm ... De mai multe ori am mulţumit Domnului că m-a împiedicat să fac aceasta, sau aceea. Mi s-a părut a fi cel mai ales, dar nu a fost aşa. Mai târziu am văzut că drumul pe care Domnul m-a condus a fost spre cel mai mare bine al meu şi spre o mai mare proslăvire a Sa. Aşa au fost împrejurările în care se afla Pavel, spre răspândirea Evangheliei. Căci acum Evanghelia a fost vestită şi la curtea împărătească (pretorium) şi pretutindeni aiurea (sau: şi în alte locuri) (versetul 13).

   Domnul are căi ciudate. Dacă vom gândi: acum totul decurge strâmb, Domnul nu poate să-Şi atingă ţinta, atunci se dovedeşte că Domnul foloseşte tocmai aceste împrejurări ca Evanghelia să fie vestită în locuri în care altfel nu s-ar fi vestit. Acum Pavel o putea vesti chiar şi împăratului Nero. Ar fi fost posibil vreodată pentru el să facă aceasta, dacă nu ar fi venit la Roma? Să ne încredem în căile Domnului, chiar şi atunci când nu ne sunt clare şi să ne gândim: cum va merge mai departe? Ce vrea Domnul să facă prin aceasta? Desori vom vedea aceasta pe pământ, dar de multe ori nu. Dar căile Lui sunt totdeauna cele mai bune.

   Avem aici un exemplu minunat care exprimă clar aceasta. Pavel spune: voi aţi văzut totul, că eu sunt în închisoare din pricina lui Hristos şi nu pentru că aş fi un făcător de rele, un ucigaş sau un tâlhar. Hristos a fost proslăvit în mine. Aţi văzut că eu sunt un rob al Lui şi sufăr din pricina Numelui Lui. Ce mărturie a rezultat din aceasta, atunci când cu mâinile legate cu lanţuri stătea înaintea lui Agripa şi a lui Festus înconjurat de o mulţime de oameni îmbrăcaţi cu haine luxoase şi a zis lui Agripa: »Fie curând, fie târziu, să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.« (Faptele Apostolilor 26, 29) Ce diferenţă! Dar aceasta nu consta în lucrurile exterioare. Acest om avea pe Isus Hristos de partea sa, care cu o noapte în urmă a stat înaintea lui şi i-a zis: »Fii cu curaj, Pavele!« Aceasta schimbă totul. Aşa ceva nu văd oamenii din afară la noi, dar noi ştim că avem puterea Celui Prea Înalt şi prin puterea Lui suntem mai mult decât biruitori.

   Au fost şi alte rezultate minunate în afară de vestirea Evangheliei la curtea împăratului? În versetul 14 se spune: »Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.« Dacă sunt fraţi care au daruri mari, atunci deseori sunt şi alţi fraţi care prin aceasta stau pe planul secund, în umbra marilor luminători. Vedem aici un al doilea folos practic al faptului că marele apostol Pavel a fost aruncat în închisoare. Alţii au prins curaj, atunci când au văzut mărturia dată de Pavel în închisoare; au trecut de partea lui şi au vestit Cuvântul fără teamă şi cu îndrăzneală. Ce roadă minunată a rezultat din întemniţarea lui Pavel! Probabil că el nu s-a gândit niciodată la aceasta, dar Domnul a lucrat aceasta în aceste împrejurări. Ce binecuvântare deosebită este să vezi că Domnul are toate în mâinile Sale.

   Dar pentru Pavel au existat şi motive de întristare: »Unii propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă« (versetul 15a). Erau unii care ziceau: deoarece apostolul nu mai este aici, putem trece pe prim plan. El nu mai poate să ne stea împotrivă. Vom încerca să ocupăm un loc de frunte între fraţi. Făceau aceasta din invidie şi din duh de ceartă. Aşa au început să vestească Cuvântul. Era o chestiune tristă. Îmi pot imagina că acolo în închisoare apostolul Pavel ar fi putut gândi astfel: dacă aş fi la ei aş putea să le stau împotrivă şi i-aş aduce la tăcere. Dar apostolul nu gândeşte aşa. El aduce totul în legătură cu Isus Hristos, şi acesta este marele secret al lui. Atunci când începem să vedem lucrurile în lumina Sa, totul va apărea altfel. Lucrurile cele mai ciudate din viaţă, cele mai mici, lucrurile obişnuite – ştim din experienţă -, dacă le aducem în legătură cu cerul vor arăta cu totul altfel. Ele vor apărea atunci într-o altă lumină: în lumina cerului.

   »Dar alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei« (versetele 15b, 16). Aceştia au fost călăuziţi de dragoste. Puteau spune împreună cu apostolul Pavel: dragostea lui Hristos ne constrânge (2 Corinteni 5, 14). Erau intenţii bune. Care sunt motivele noastre, atunci când facem ceva pentru Domnul? A fost cu adevărat numai dragostea lui Hristos care totdeauna ne-a constrâns, sau au fost alte motive? Nu am avut noi curajul să spunem nu? Sau am mers, deoarece dragostea lui Hristos ne-a constrâns? Nu am participat noi câteodată la orele de adunare gândind că dacă lipsim vor obsera alţii? Aceasta nu a fost dragostea lui Hristos! El vede motivele inimii noastre; câteodată ele devin vizibile, alteori nu. De fapt în primul rând nici nu este important ce facem, ci care este atitudinea inimii noastre faţă de Domnul. Atunci cu atitudine corespunzătoare vom face de la sine ceea ce El aşteaptă de la noi.

   »Cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta, şi mă voi bucura.« (versetele 17, 18) Pe Pavel îl interesează ca Hristos să fie vestit. Este acelaşi lucru, ca şi răspunsul dat de Domnul ucenicilor, atunci când ei L-au întrebat: »Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.« (Luca 9, 49) Dar Domnul le-a zis: »Nu-l opriţi, fiindcă cine nu este împotriva voastră, este pentru voi« (versetul 50). Desigur, ei nu au fost acolo unde ar fi trebuit să fie. Ei trebuiau să-L urmeze pe Domnul Isus. Dar ei nu erau împotriva Lui. Ei erau pentru El şi Domnul spune să fie lăsaţi în pace. Dacă li s-ar fi astupat gura, atunci roada din ei ar fi fost mult mai puţină. Tot aşa este şi aici. Dacă punem lucrările în legătură cu Domnul Isus şi ne gândim la onoarea Lui, atunci vom spune: nu este cel mai important dacă fratele acesta face lucrarea din motivul acesta sau acela, important este că ea este pentru Domnul. Cu excepţia cazului când noi avem ocazia să vorbim cu el despre aceasta, dacă Domnul ne scoate aceasta în cale – atunci este cu totul altceva. Apostolul aflat în închisoare nu putea face aceasta. Putea numai să încredinţeze lucrarea în mâinile Domnului, să devină liniştit şi cu inima liniştită să spună: Hristos este totuşi proslăvit şi eu mă bucur de aceasta, şi mă voi bucura. În felul acesta poţi găsi chiar în împotrivitorii tăi un motiv de bucurie în stările de împotrivire şi de ostilitate. Acesta este secretul vieţii creştine: niciodată să nu te laşi împovărat de împrejurări. Nu este uşor dacă eşti prigonit, sau timp îndelungat bolnav, sau ai pierdut pe cei dragi. Pavel spune: am învăţat. Chiar şi el a trebuit să înveţe, nu s-a produs de la sine: »M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug« (capitolul 4, 11-12). În orice situaţie te-ai afla, nu contează, este vorba de El. Pot totul în El, care mă întăreşte, oricare ar fi împrejurările. El va fi proslăvit în mine. Care este atunci urmarea? Nimic altceva decât bucuria, chiar dacă stai în închisoare şi ai moartea înaintea ochilor. Dacă începi să priveşti împrejurările în lumina lui Isus Hristos, atunci te poţi bucura chiar şi în cele mai vitrege împrejurări.

   »Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos« (versetul 19). Cuvântul mântuire din acest verset este acelaşi cuvânt ca şi în versetul 28. Este important să reţinem acest lucru. Cu privire la mântuire noi ne gândim de cele mai multe ori la ceea ce am primit atunci când am venit la credinţă. »Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă« (Efeseni 2, 8). Acesta este un aspect important al mântuirii. Noi o primim atunci când acceptăm Evanghelia mântuirii noastre (Efeseni 1, 13). Pavel spune în 1 Corinteni 15, 1: »... Evanghelia, ... pe care aţi primit-o, ... prin care sunteţi mântuiţi«. Aceasta însă este numai o parte a adevărului. Mântuirea ne este prezentată în Noul Testament şi sub un alt aspect, şi anume ca ceva care va avea loc în viitor, ca punct final al călătoriei. În acest caz accentul se pune pe faptul că tot ceea ce noi am primit prin credinţă în principiu este partea noastră, dar nu suntem încă în posesia deplină a acestor lucruri. Nu le avem în mâinile noastre. Trupurile noastre nu sunt încă proslăvite (Filipeni 3, 20, 21). Noi nu suntem încă realmente în locurile cereşti, suntem acolo numai »în Isus Hristos«, prin credinţă. Văzută în felul acesta, mântuirea deplină este la sfârşitul drumului. Atunci vom primi ceea ce noi am acceptat deja acum prin credinţă. Pavel spune: »aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru« (Romani 8, 23). În felul acesta ne este prezentată mântuirea în această Epistolă. În capitolul 3 se spune că noi aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor să vină din cer. Cineva ar putea întreba: trebuie Domnul Isus să ne mai mântuiască? Da, cu siguranţă, noi Îl aşteptăm ca Mântuitor, ca să mântuiască trupurile noastre, ca şi ele să aibe parte de mântuire.

   Este important să înţelegem aceasta în contextul caracterului Epistolei către Filipeni. Această Epistolă ne prezintă ca credincioşi în »alergarea« noastră prin pustie. Alergăm spre ţintă, cu toate că aici pe pământ niciodată nu o vom ajunge. Ţinta finală este acolo unde este Hristos. El este ţinta finală a drumului. Noi vom ajunge deci la ţintă abia atunci când vom fi la El, fie în Paradis, fie în casa Tatălui. Şi cu toate acestea noi alergăm, chiar dacă aici pe pământ niciodată nu vom ajunge la ţintă. Noi alergăm spre lumină şi cu cât ne apropiem mai mult de ea, cu atât străluceşte mai luminoasă, cu atât mai minunat ne luminează cărarea şi cu atât mai clar vedem drumul pe care îl avem de parcurs. Aceasta este urmarea, dacă alergăm grabnic spre Hristos Isus, mânaţi de dorinţa de a-L cunoaşte. Aşa spune apostolul Pavel în capitolul 3:  »ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui« (versetele 8b, 9-10a). Aceasta era singurul lucru pe care inima lui îl dorea. El ştia că toate împrejurările, oricât de grele ar fi fost ele, vor sluji numai spre mântuirea lui. Ele vor lucra în favoarea lui, ca el să ajungă la ţintă (la mântuire), oricare ar fi ele. Dumnezeu va călăuzi împrejurările aşa fel, ca ele să lucreze spre bine.

    »Prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos« (versetul 19b). Rugăciunea filipenilor va contribui şi ea. Ei se rugau pentru el în împrejurările grele în care se afla. Chiar şi aceasta va contribui ca el să ajungă la ţintă, chiar dacă el era în închisoare. El avea sprijinul Duhului Sfânt. Cunoaştem noi această fântână de putere? Ne folosim de ea, sau ea rămâne neatinsă de noi? Ne rugăm, sau considerăm că rugăciunea este pentru aceia care au mult timp pentru ea? Luther se ruga o oră în fiecare dimineaţă, şi spunea: când câteodată trec prin nevoi mari, atunci mă rog două ore, căci atunci am cel mai mult nevoie de harul Domnului. Cunoaştem noi timpul nostru de linişte, când suntem singuri numai cu Domnul? Aceia care cunosc aceasta ştiu ce har minunat pentru drumul nostru rezultă din ea. Cunoaştem noi puterea Duhului Sfânt, ne-am adăpat din ea? Este puterea care vrea să ne ajute în vorbire şi în ascultare. O folosim noi în momentul acesta, ca astfel Domnul să-Şi atingă ţinta cu noi în timp ce studiem Cuvântul Lui? Cunoaştem noi aceste izvoare? Pavel le cunoştea. El ştia că ele vor contribui la atingerea ţintei, anume, câştigarea lui Hristos, şi că Hristos va fi proslăvit în viaţa sa.