Epistola a doua a lui Petru - Jean Jeannin

Capitolul 3

Capitolul al treilea arată sfârşitul batjocoritorilor şi introducerea zilei veşniciei.

1. Aducerea aminte de Scripturi: versetele 1-2

Apostolul a amintit deja de plecarea lui ( 2 Petru 1.14). Pentru ultima dată, cu un sentiment de gingăşie, el poartă grijă de aceia, pe care de mai multe ori îi numeşte „preaiubiţi” (versetele 1,8,14,17), ca un păstor pentru oile lui. El apelează la caracterul lor spiritual, care a fost păstrat în curăţie (1 Petru 1.22) şi prin aceasta era capabil să preţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti credincioşi au fost mai întâi instruiţi ca iudei în scrierile profetice ale Vechiului Testament (versetul 2). La aceasta s-a adăugat acum învăţătura creştină, potrivit „poruncii Domnului şi Mântuitorului, prin apostolii voştri”. Această învăţătură are pentru noi aceeaşi valabilitate ca şi pentru primii creştini. Cuvântul lui Dumnezeu era complet începând din timpul acela; Adunării nu i s-a dat nici o poruncă şi nici o descoperire nouă. Petru nu vorbeşte despre faptul, că ar mai veni şi un alt cuvânt.

2. Batjocoritorii din ultimele zile: versetele 3-6

Numai ţinerea cu tărie la Cuvântul lui Dumnezeu ne poate păzi de rătăcirea celor nelegiuiţi (versetul 17; 2 Petru 2) şi de batjocura linguşitoare a celor necredincioşi (2 Petru 3).

Petru ne relatează intenţiile acestor batjocoritori, Iuda ne descrie umblarea lor (Iuda 18,19), Pavel ne descrie caracterul lor (2 Timotei 3.1-5). Aceste descrieri profetice inspiră groază şi ne fac să înţelegem judecata care va veni peste capul lor (versetul 7).

Pe parcursul secolelor nu au lipsit oamenii care batjocoresc Cuvântul lui Dumnezeu. În privinţa aşteptării lui Israel, urmaşii lui Esau batjocoresc: „Santinelă, cât mai este din noapte?” (Isaia 21.11,12). Dimineaţa va veni pentru cei credincioşi; cei necredincioşi vor rămâne pentru totdeauna în noapte. Ei sunt deja în întuneric şi umblă „potrivit propriilor lor pofte” (versetul 3). „Noaptea este mult înaintată” (Romani 13.12); raţionalismul modern, care respinge orice revelaţie divină, a învăluit creştinătatea cu un voal de nepătruns. Materialismul şi stricăciunea comportării morale, care îl însoţeşte, au înlocuit total credinţa printr-o religie formalistă.

„Unde este promisiunea venirii Lui” (versetul 4), spun batjocoritorii. Alături de alte făgăduinţe preţioase (2 Petru 1.4), promisiunea venirii Sale constituie baza învăţăturii apostolice (2 Petru 1.16). Ea este „fericita speranţă” a credincioşilor (Tit 2.13), dar creştinătatea în ansamblul ei pierde interesul cu privire la ea, şi batjocoritorii o îndepărtează din gândurile lor. Aceştia trăiesc pentru ziua de azi: „Să mâncăm şi să bem” (1 Corinteni 15.32). Cu privire la ziua de mâine ei spun: „Ziua de mâine va fi ca aceasta, ba încă şi mai mult” (Isaia 56.12). Ei refuză să privească viitorul conform revelaţiei Scripturii, deoarece nu vor să ştie ce a avut loc în trecut. Generaţiile anterioare au dispărut, spun ei, şi nimic nu s-a schimbat în derularea evenimentelor, nimic nu s-a mişcat prin cimitire (versetul 4); lumea a rămas aşa cum a fost la început. Deci cu toate acestea ei recunosc, că creaţia avea un „început”, un punct de plecare – dar care? Ei nu ştiu nimic despre aceasta, dar ei resping puterea creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu (versetul 5). Pentru ei descrierea din cartea Geneza (Geneza 1.9,10), la care aminteşte apostolul (versetul 5), nu are nici un sens. Potopul (versetul 6) este în ochii lor numai o legendă. Ei vor vedea în curând rezultatul păcătoşeniei lor nebune şi a comportării lor provocatoare faţă de Creator. Acela, prin care şi pentru care au fost create toate lucrurile şi prin care ele există (Coloseni 1.16,17), va lăsa aceste creaturi păcătoase să apară înaintea Lui, ca să fie judecate (versetul 7). Să luăm seama, ca noi niciodată să nu ne aşezăm pe scaunul batjocoritorilor (Psalm 1.1)!

3. Ziua Domnului: versetele 7 şi 10

Domnul va veni mai întâi, ca să răpească în cer pe toţi credincioşii din toate timpurile. După aceea El va reveni cu ei toţi, ca să domnească în glorie. Ziua Domnului (versetul 10) va începe în momentul acela; ea va fi introdusă prin judecăţi de război precum şi prin judecăţi împotriva tuturor împotrivitorilor (Matei 25.11-46; 2 Tesaloniceni 1.7-10; Apocalipsa 19.11-21). Apoi Domnul va ridica Împărăţia de o mie de ani a dreptăţii şi păcii; fiecare creatură se va arunca înaintea Lui. Tot ce este cu privire la această zi (cu excepţia sfârşitului ei) este prezentat deja detaliat în Vechiul Testament, pe care îl posedau iudeii. De aceea necredincioşii nu batjocoresc cu privire la această zi, ci cu privire la făgăduinţa venirii Sale. Apostolul le răspunde, prin aceea că le face cunoscut judecata, care va avea loc la începutul şi la sfârşitul acelei zile (versetul 10).

Apostolul vorbeşte cu următoarele cuvinte despre începutul acestei zile: „Dar ziua Domnului va veni ca un hoţ” (versetul 10). Isus Hristos va revela lumii întregi gloria Sa – spre groaza acelora care sunt „ai nopţii” (Evrei 9.28; 1 Tesaloniceni 5.1-5; Apocalipsa 3.3), dar spre bucuria acelora care Îl aşteaptă. Spre sfârşitul zilei Domnului şi al domniei Sale va avea loc o ultimă judecată asupra oamenilor care vor trăi pe pământ. Ea va lovi pe aceia care sub instigarea diavolului, care în această perioadă va fi dezlegat, se vor împotrivi lui Hristos (Apocalipsa 20.7-10). Cerurile şi pământul vor fi păstrate pentru această judecată definitivă, „ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi” (versetul 7). Domnul va pune capăt oamenilor răi de pe pământ. Gloria Sa se va desfăşura în har, dar şi în dreptate şi judecată în lumea aceasta, unde El a fost dispreţuit şi răstignit. Atunci Creatorul va putea face sul lucrările mâinilor Sale ca pe un veşmânt, pentru care nu mai este nici o utilizare (Evrei 1.10-12), şi toate vor fi transformate.

Pământul în starea actuală nu este veşnic; batjocoritorii gândesc că materia este veşnică. Pentru credincioşi Cuvântul este veşnic (1 Petru 1.25), şi acest Cuvânt va sta la sfârşit (versetul 7). Aşa cum lumea a fost scoasă din nimic (Evrei 11.3), tot aşa „elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse” (versetul 10).

Dumnezeu a făgăduit, că lumea nu va mai fi nimicită prin potop (Geneza 9.11; Isaia 54.9), dar El a spus lui Noe: „în toate zilele pământului” (Geneza 8.22). Deci întreaga creaţie materială „arzând, va fi descompusă” deodată la porunca Domnului atotputernic. Toate lucrările oamenilor, din care şi-au scos gloria lor proprie, „vor arde”; ele vor face loc la ceea ce este de la Dumnezeu; creaţia veşnică (versetul 13). În acest capitol apostolul nu se referă la Împărăţia de o mie de ani, ci în acelaşi verset (versetul 10) trece de la timpul introducerii ei la sfârşitul ei. Ziua Domnului se va termina cu judecata asupra necredincioşilor, care vor învia pentru moartea veşnică (1 Corinteni 15.24; Apocalipsa 20.11-15). Apoi va începe ziua lui Dumnezeu (versetul 12).

4. Îndelunga-răbdare a Domnului: versetele 8 şi 9

Petru îndeamnă pe „preaiubiţii” lui, care au de suferit într-o astfel de lume, la îndelungă-răbdare. Domnul este îndelung-răbdător; El măsoară timpul nu aşa cum îl măsurăm noi (versetul 8). „Promisiunea venirii Sale” (versetele 4,9) a fost reînnoită la înălţarea Sa în glorie. Începând de atunci se continuă ziua mântuirii (versetul 15; 2 Corinteni 6.2); noi ne aflăm încă în acest timp de har, în care Dumnezeul dragostei oferă tuturor harul Său. Dorinţa Lui este ca toţi oamenii să fie mântuiţi – iudeii (versetul 9) şi naţiunile (1 Timotei 2.4; Romani 1.16; Ezechiel 18.23; 33.11). Am venit noi toţi „la pocăinţă” (versetul 9)?

Dumnezeu porunceşte acum oamenilor să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17.30). Toţi Îl aveau „pe Dumnezeu în cunoştinţă” (Romani 1.28), chiar dacă ar fi fost numai prin mărturia creaţiei sau a conştiinţei lor (Romani 1.20)! Revenirea Domnului va marca pentru toţi oamenii sfârşitul timpului harului. Apostolul confirmă aceasta şi arată că Domnul va avea răbdare până la acest sfârşit, dar nu mai mult. Mulţi îşi pun întrebarea despre sfârşitul lumii şi trăiesc degajaţi, gândind că lucrurile vor rămâne mult timp neschimbate (versetul 4); ei vor pieri, spune apostolul. Credinciosul ar putea obosi, când vede nedreptatea crescând. El doreşte cu ardoare să vadă că Domnul pune capăt acestei stări de lucruri (versetul 9). Fie ca el să se gândească la sufletele pierdute, pe care Dumnezeu încă vrea să le salveze, şi fie ca el să le îndrume spre calea mântuirii!

5. Ziua lui Dumnezeu: versetele 11-13

Aceasta este ziua veşnică, în care va avea loc împlinirea desăvârşită a tot ceea ce Dumnezeu Şi-a propus în planul Său de har şi glorie. Dumnezeu va fi totul în toţi (1 Corinteni 15.28). Gloria Lui nu va mai fi profanată prin activităţile fatale ale fiinţelor cereşti sau pământeşti; omul nu va mai avea nimic de spus. Apostolul revine la faptul că creaţia actuală va fi descompusă. Ea a fost murdărită prin păcat pe parcursul miilor de ani. Ea trebuie să dispară, ca să facă loc unui domeniu în care păcatul niciodată nu va pătrunde şi unde totul va corespunde sfinţeniei lui Dumnezeu. Deci cu privire la ziua lui Dumnezeu va avea loc evenimentul, că cerurile şi pământul de acum vor arde complet.

Însă în timp ce apostolul anunţă acest eveniment îngrozitor, el exersează şi conştiinţele noastre. Credinciosul fidel ştie cum arată starea morală a lumii. În toate lucrurile el se comportă ca unul care aparţine deja acestei creaţii, care nu va trece. El revelează deja însuşirile morale ale zilei sfinte a lui Dumnezeu. În prima epistolă credinciosul este îndemnat să fie sfânt în toată purtarea lui şi să privească harul care va fi adus la revelarea lui Isus Hristos (1 Petru 1.13,15). Aici cel credincios trăieşte în teamă de Dumnezeu şi se comportă demn în despărţirea de rău, deoarece lumea aceasta va dispare în curând (1 Corinteni 7.29-31; Efeseni 2.3; 4.17-19).

Noi aşteptăm o zi mai bună, ziua lui Dumnezeu. Noi trebuie să grăbim venirea ei, prin aceea că slujim cu râvnă şi hărnicie – fiind deplin conştienţi şi în Duhul că această zi s-a apropiat. Noi nu ne îndreptăm inimile spre lucrurile care ne înconjoară, căci noi aplicăm deja judecata definitivă asupra lor: ele vor fi descompuse într-o clipă. Este într-adevăr aşa, că noi ne punem viaţa sub privirea lui Dumnezeu? El ştie, dacă facem aşa. Oamenii pot privi cu uimire, dacă noi suntem fideli. Desigur acesta este răspunsul cel mai bun care se poate da batjocoritorilor din ultimele zile.

6. Noua creaţie: versetul 13

Dumnezeu nu a creat lumile cu scopul ca să le distrugă, ci din pricina gloriei Fiului Său. Aceasta va străluci în orice caz, când Fiul lui Dumnezeu va moşteni toate minunile creaţiei noi. Însă păcatul şi moartea au intrat în lume prin vina omului. Dumnezeu a ştiut aceasta mai dinainte, din care cauză El a planificat din veşnicie ceva mai bun, care niciodată nu va fi stricat. În creaţia lui Dumnezeu, care va exista pentru totdeauna, toate lucrurile din toate domeniile vor fi înnoite (2 Corinteni 5.17). Ele sunt desăvârşite, deoarece ele toate sunt de la El. Ele îşi au originea în Hristos şi în desăvârşirea Lui (Apocalipsa 3.14); El este şi ţelul lor final (Apocalipsa 21.5,6).

Crearea cerurilor noi şi a pământului nou era una din făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care El le-a dat poporului Său. Realizarea lor va marca terminarea lucrării divine; Dumnezeu va putea spune: „S-a făcut”. Într-un anumit sens Dumnezeu va crea o ordine morală nouă sub domnia lui Hristos (Isaia 65.17; 66.22)[1]. Conform profeţiei lui Hagai (Hagai 2.6), la instaurarea acestei domnii, pământul şi cerul vor fi clătinate şi răul va fi alungat. Păcatul nu va mai stăpâni, şi pământul va fi curăţit. Satan, înşelătorul oamenilor şi domnul răului, va fi legat. Însă în epistola către Evrei Duhul Sfânt prezintă cuvântul profetului într-un sens mult mai larg şi ne conduce la lucrurile neschimbătoare, la starea veşnică (Evrei 12.26,27).

Dreptatea lui Dumnezeu va caracteriza această creaţie nouă, căci păcatul nu va mai fi, la fel cum nici moartea nu va mai fi, care este plata păcatului. În timpul actual este dispreţuită dreptatea lui Dumnezeu, şi credinciosul fidel sufere din cauza aceasta (1 Petru 3.14). Curând această dreptate se va desfăşura în judecată, când va veni Hristos ca să judece pământul (Faptele Apostolilor 17.31). Atunci pământul va fi caracterizat de domnia Lui (Isaia 32.1); răul va fi înăbuşit şi pacea va fi restabilită. Însă dreptatea lui Dumnezeu va putea locui numai în cerurile noi şi pe pământul nou, care vor înlocui creaţia actuală. Acolo nu va fi nici păcat nici rău, nici rătăcire nici minciună. Totul este de la Dumnezeu, de la Dumnezeul drept şi sfânt, dar şi Dumnezeu-Mântuitorul.

7. Îndemnuri apostolice: versetele 14-16

Credinciosul fidel se află deci în aşteptarea sfinţitoare a acestei stări de desăvârşire (Evrei 11.40). El doreşte să fie găsit fără vină înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem deja sfinţi şi fără pată înaintea Lui în Hristos (Efeseni 1.4; Coloseni 1.22), dar umblarea noastră trebuie să corespundă acestei poziţii (versetul 14; Filipeni 2.15). Această curăţie în umblarea noastră poate fi realizată numai în relaţii de pace cu mediul înconjurător, în principal cu fraţii noştri de credinţă, aşa cum apostolul dă de înţeles. Avem noi o conştiinţă bună în privinţa aceasta? Să ne gândim la ziua în care noi toţi, copiii lui Dumnezeu, vom fi arătaţi „înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie” (Iuda 24). Să trăim deja astăzi în Duhul această zi!

Apostolul aminteşte încă o dată de faptul că „îndelunga-răbdare a Domnului nostru [înseamnă] mântuire” (versetele 9,15). Fiecare zi de har este o zi a mântuirii pentru multe suflete – aşa trebuie s-o considerăm noi. Epistola către Evrei vorbeşte credincioşilor iudei despre „o mântuire aşa de mare” (Evrei 2.3) şi îi îndeamnă la răbdare. În toate epistolele sale apostolul Pavel vesteşte Evanghelia mântuirii, care înainte de toate este Evanghelia harului lui Dumnezeu (Efeseni 1.13; Faptele Apostolilor 20.24).

Să remarcăm forma plină de dragoste cu care Petru vorbeşte despre Pavel! El nu-i ia în nume de rău mustrarea care i-a făcut-o în Antiohia (Galateni 2.11), ci îl numeşte „preaiubitul nostru frate” (versetul 15). El recunoaşte în scrierile lui înţelepciunea lui Dumnezeu, care i-a fost dată, şi inspiraţia epistolelor sale, pe care el le aşează pe treapta „celorlalte Scripturi”. Dumnezeu a considerat că este bine, să ne confirme prin pana unui alt apostol, că scrierile lui Pavel conţinute în canonul Bibliei reprezintă o parte componentă esenţială a Cuvântului lui Dumnezeu viu şi care rămâne.

Desigur în aceste scrieri sunt lucruri greu de înţeles, spune Petru. Dar Duhul lui Dumnezeu luminează duhul omului care se aşează în lumina Sa (1 Corinteni 2.9-16). În această atitudine a duhului omul temător de Dumnezeu crede acest Cuvânt şi îl transpune în practică. Toţi cei care Îl citesc, dar nu intenţionează să se supună Lui, rămân „neştiutori”. Ei sucesc Scriptura, în timp ce pretind că o interpretează. Ei vor fi nimiciţi prin Cuvânt (versetul 16; Ioan 12.48; Apocalipsa 19.13).

8. Încheiere: versetele 17,18

În această a doua epistolă apostolul Petru dă „mai înainte” o descriere profetică a necredinţei şi stricăciunii din ultimele zile ale creştinismului. Cel credincios scapă de această stricăciune printr-o viaţă de credinţă, de temere de Dumnezeu, de îndelungă-răbdare şi dragoste. Însă el trebuie să fie permanent veghetor şi să se împotrivească, ca să nu se lase abătut „de rătăcirea celor nelegiuiţi”, deci prin înşelătoria oamenilor fără credinţă şi Lege. El nu se lasă intimidat nici de batjocura adepţilor materialismului ai unei religii bazată pe forme. Evlavia celor credincioşi se opune păcătoşeniei acelor oameni (versetul 7). El se hrăneşte din Isus Hristos, pe care el L-a cunoscut în harul Său (versetul 18). Această cunoaştere îl întăreşte şi îl stimulează în creşterea lui spirituală (1 Petru 2.2). Ea îl apără de rătăciri şi întinări (2 Petru 1.2,3,8; 2.20). Harul Domnului este ultimul cuvânt-cheie al apostolului. El este suficient pentru credincios în împrejurările actuale pline de încercări (2 Corinteni 12.9,10); el va lumina până în toată veşnicia în glorie (versetul 18).