Epistola a doua a lui Petru - Jean Jeannin

Capitolul 2

Capitolul al doilea ne arată pe învăţătorii falşi, puterea lor de ademenire şi umblarea lor păcătoasă.

1. Învăţători falşi şi secte: versetele 1-3

Apostolul a amintit în primul capitol cum este făcută posibilă credinciosului o viaţă trăită în evlavie, ca să scape de stricăciunea care este în lume. În capitolul acesta el se ocupă cu acest rău îngrozitor. El pătrunsese deja în creştinătate – de aceea Dumnezeu o va judeca într-o zi. Dacă prima epistolă ne-a amintit că, Casa lui Dumnezeu este un subiect al domniei Sale pe pământ, epistola a doua ne învaţă că Domnul are supremaţia şi asupra lumii şi că El Se va răzbuna pe aceia care au primit în zadar Numele Lui.

Profeţii inspiraţi ai lui Dumnezeu au făcut cunoscut gândurile Sale pentru timpul lor şi pentru timpurile viitoare. „Dar au fost şi falşi profeţi în popor”, în Israel (versetul 1). Aceşti bărbaţi erau „mânaţi” de diavolul. Ei vor reveni în număr mare, ca să ducă poporul în rătăcire într-o zi viitoare (Matei 24.11). Astăzi vrăjmaşul foloseşte cu viclenie profeţi falşi, ca să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu. El amestecă cu gânduri ascunse rătăcirea cu adevărul şi astfel înşală sufletele slabe (Galateni 1.7; 2 Corinteni 2.17; 11.3,4).

Apostolul Petru se adresează creştinilor, care sunt „întăriţi în adevărul pe care îl au” (2 Petru 1.12) – deci atenţionarea lui este valabilă pentru toţi. Apostolul Pavel înfierează şi pe aceia care „prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase” amăgesc inimile celor lesne crezători (Romani 16.17,18). El nu a acţionat cu viclenie, atunci când a dat învăţătură, şi Evanghelia lui nu era acoperită (2 Corinteni 4.2,3). Învăţătorii falşi dimpotrivă nu se prezintă deschis, învăţătura lor este greşită şi ţelul lor este să atragă ucenicii după ei (Faptele Apostolilor 20.30). În felul acesta se formează secte. Acestea adună persoane laolaltă, care au fost înşelate printr-o doctrină, în care devine vizibilă gândirea omului într-o învăţătură dăunătoare. Învăţătorul fals simulează că se referă la Biblie, dar el izolează din contextul Scripturii anumite locuri, al căror sens el îl falsifică (2 Petru 1.20). Această îndoctrinare sectantă conduce sufletele în pierzare (versetul 1).

Învăţători falşi sunt cu atât mai periculoşi, cu cât se referă la Hristos – unul mai mult, altul mai puţin. În orice caz în realitate ei Îl tăgăduiesc, căci niciunul din ei nu-L recunosc ca Fiul lui Dumnezeu, care posedă toată autoritatea şi căruia I se cuvine toată gloria. Apostolul îi compară cu nişte robi, pe care un stăpân i-a cumpărat, dar care se împotrivesc autorităţii lui. Ei vor fi nimiciţi definitiv.

La învăţăturile false se asociază în general şi obiceiuri imorale (versetul 2). Aceasta este ceea ce lumea observă. Oamenii, care se referă la Biblie şi se comportă rău, dau naştere la critică, da, chiar la hule asupra Cuvântului Însuşi, asupra „căii adevărului”. Este de la sine înţeles, că apostolul aştepta de la aceşti credincioşi dintre iudei cu totul altceva (1 Petru 3.16,17). Această „cale a lui Dumnezeu”, despre care apostolii au dat învăţătură (Faptele Apostolilor 18.26; 19.9,23; 24.16), era în opoziţie cu sectele, cu toate că ea ca atare a fost tăgăduită. Se cuvine şi astăzi, ca învăţătura Domnului nostru să fie împodobită printr-o umblare bună – în afara unui duh sectant, care evident ne pândeşte, şi departe de obiceiurile şi înşelătoriile lumii.

În cele din urmă căpeteniile bisericii şi conducătorii sectelor sunt aduşi în legătură cu lăcomia (versetul 3). Isus a acuzat deja pe iudeii cu responsabilitate, care au transformat Templul, casa Tatălui Său, într-o casă de negustorie (Ioan 2.16), da, chiar într-o peşteră de tâlhari (Luca 19.46). Comerţul cu suflete (Apocalipsa 18.13) continuă să existe şi se va extinde mai departe. Sub pretextul religiei şi prin cuvinte ale minciunii prezentate iscusit, conducătorii falşi jefuiesc victimele lor orbite. Însă apostolul aminteşte, că judecata lor se apropie tot mai mult – mai devreme sau mai târziu va veni pieirea lor. De aceea să fim atenţi, în ceea ce ne priveşte pe noi, şi cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu să atenţionăm pe aceia pe care îi vedem în pericol.

2. Trei mărturii ale judecăţii divine: versetele 4-6

În capitolul anterior, printr-o mărturie întreită, apostolul a pus pe inimile noastre speranţa gloriei: gloria lui Hristos pe muntele sfânt, cuvântul profetic şi venirea Luceafărului de dimineaţă. Acum avem trei exemple pentru certitudinea judecăţii neînduplecate a lui Dumnezeu, care va lovi pe păcătoşi. Pentru aceasta apostolul aminteşte trei scene, care erau bine cunoscute iudeilor:

·         Prima este amintită în cartea Geneza (Geneza 6.1-4). Îngerii au săvârşit împreună cu fiicele oamenilor din timpul acela un păcat grav, deoarece ei nu şi-au păstrat starea lor cerească. Apostolul Iuda înfierează păcatul lor ca fiind curvie (Iuda 6,7). Apostolilor Petru şi Iuda le-a fost făcută cunoscut situaţia actuală a acelor îngeri căzuţi. Ei sunt – departe de Dumnezeu – legaţi într-un adânc întunecat şi aşteaptă judecata lor. Satan şi îngerii lui – demonii – au încă posibilitatea să facă răul. Mai târziu şi satan va fi legat şi aruncat în adânc. După aceea el va fi dezlegat pentru un timp, înainte să aibă parte de judecata veşnică (Apocalipsa 20.1.3,7-10). Pentru aceşti îngeri, care au fost în lumină şi au păcătuit, nu este nici îndurare şi nici iertare.

·         Scena a doua a fost amintită deja în prima epistolă (1 Petru 3.19,20) şi ea va fi amintită încă o dată în capitolul următor (2 Petru 3.6). Apostolul a vorbit despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care aştepta în zilele lui Noe. Predica lui Noe prin Duhul lui Hristos şi prin mărturia corăbiei a fost lungă şi permanentă. Dar „păcătoşii” au rămas indiferenţi faţă de atenţionările lui Dumnezeu şi anunţarea judecăţii lor (versetul 5). Când de aceea a venit nimicirea lor, în ochii lor ea a avut loc deodată: „n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi” (Matei 24.39). Numai Noe a fost păzit, împreună cu cei şapte, care au intrat înaintea lui în corabie (versetul 5; Geneza 7.16). Această familie a fost salvată datorită credinţei căpeteniei ei (Evrei 11.7).

·         Scena a treia, despre care vorbeşte şi Domnul Isus şi Iuda, este adusă în amintire de Petru, ca să confirme judecata îngrozitoare, care va lovi pe aceia care se dedau patimilor ruşinoase (Romani 1.26,27). Distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora prin foc este o imagine a focului veşnic, care va mistui la nesfârşit pe păcătoşi.

3. Lot cel drept: versetele 7-9

Lot a fost cruţat de judecata care a venit asupra Sodomei, dar el a fost salvat „ca prin foc” (1 Corinteni 3.15). El a ales câmpiile bogate ale lumii, cu toate că ştia că ele erau locuite de oameni răi şi stricaţi din punct de vedere moral. Tot, ceea ce el putea dobândi pe pământ, a fost distrus într-o clipă. Dacă în cartea Geneza ni se relatează despre dreptatea (neprihănirea) lui Noe şi Avraam, ea nu ne spune nimic despre dreptatea lui Lot. Trebuie să ajungem la această epistolă, ca să citim de trei ori, că Lot era drept. Dar dreptatea lui nu l-a făcut fericit – dimpotrivă. El a fost chinuit permanent în sufletul lui din cauza purtării destrăbălate a oamenilor din Sodoma. Petru ne dă motivul pentru aceasta: deoarece „locuia printre ei”.

Credinciosul nu este din lume; de aceea el trebuie, privit din punct de vedere moral, să fie despărţit de ea, ca să fie fericit şi să se bucure de lucrurile de sus. El nu poate fi un martor adevărat pentru Dumnezeu, dacă întreţine o trăire vinovată în comun cu păcătoşii. El poate fi numai chinuit şi prăbuşit în suferinţă morală, cu excepţia cazului când conştiinţa lui se împietreşte. „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi», spune Domnul; şi «nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi»” (2 Corinteni 6.17). Să ascultăm de această solicitare – aceasta este siguranţa noastră şi cheia pentru pacea noastră lăuntrică. Ispitele din jurul nostru sunt felurite, dar Dumnezeu ne păzeşte de ele, dacă suntem credincioşi şi trăim în credinţă şi evlavie (2 Petru 1.5,7). Chiar şi cel evlavios poate cădea în ispită: Avraam şi David ne dau un exemplu în privinţa aceasta. Dar Dumnezeu îl salvează pe cel evlavios, deoarece El îl ţine în mâna Sa. Cu toate acestea totdeauna rămân urme ale unor astfel de căi rătăcite. Să rămânem aproape de Domnul, ca să fim păziţi (versetul 5), în loc să fim salvaţi (versetul 7).

4. Dispreţuirea gloriilor: versetele 10-12

Apostolul accentuează din nou caracterul carnal al înşelătorilor şi plăcerea lor pentru dezonoare (versetele 2 şi 10). În versetul 13 revine la tema aceasta, dar mai înainte înfierează comportarea lor neruşinată şi desconsiderarea oricărei autorităţi de către ei. Această atitudine, un indiciu al timpurilor grele (2 Timotei 3.1-5), iese în relief astăzi tot mai mult şi contribuie la distrugerea familiilor, naţiunilor şi bisericii. Ea va atinge punctul ei culminant la arătarea lui antihrist, omul păcatului, care în final el se va prezenta că „ar fi Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2.3-8). Nebunia lui arogantă îi va duce judecata, va fi aruncat viu în focul veşnic.

O astfel de „taină a fărădelegii” se dezvoltă din timpul apostolilor. Principiile, care încolţeau atunci, se confirmă în timpul de acum, care premerge revenirea Domnului. Chiar şi în cercurile creştine se ridică oameni cu îndrăzneală şi aroganţă. Dedicaţi părerilor lor proprii consideră că totdeauna au dreptate în sentinţa lor. Această atitudine reprobabilă, trebuie să dea de gândit tuturor acelora care sunt aduşi să preia unele responsabilităţi (Tit 1.7).

Însă răul arătat de apostol merge mai departe. Aceşti conducători de prisos pătrund într-un domeniu invizibil şi tainic, pe care nu-l pot cunoaşte (versetul 12; Iuda 8-10). Acolo ei hulesc glorii, fără să tremure. Apostolul face aluzie la îngerii căzuţi, a căror căpetenie este satan. În ciuda răutăţii lor, aceste fiinţe puternice sunt încă în locurile cereşti (Efeseni 6.12). Îngerii sfinţi se manifestă, în ceea ce-i priveşte pe ei, în mod cumpătat, cu toate că ei cunosc nedreptatea lor, dar aceşti oameni îi hulesc fără reţinere. Ei sunt fără nici un fel de raţiune şi se comportă ca animalele sălbatice, care sunt rânduite să fie prinse şi să piară (versetul 12). Să ne ferim să pătrundem fără lumina Cuvântului lui Dumnezeu în acest domeniu al lucrurilor nevăzute! Să vorbim fără batjocură despre puterea diavolului!

5. Stricăciunea morală: versetele 13-14

Eşti uimit, când constaţi decăderea acestor oameni, care s-au strecurat printre creştini, ca să-i înşele. Stricăciunea lor este mai rea decât a lumii, deoarece ei s-au rătăcit de la calea dreaptă. Satan a pus stăpânire pe inima lor din momentul în care ei au lepădat pe Hristos. Ei se desfătează cu caracterul ruşinos al lumii, în plină zi[1]. Ei se înşeală pe ei înşişi cu desfătări şi uită ziua de mâine, ziua judecăţii lui Dumnezeu. În afară de aceasta, pătrund în societatea creştinilor care nu sunt consolidaţi şi sunt lumeşti. Cum ar putea aceştia din urmă primi la masa lor oameni, care aduc ruşine prin comportarea lor morală stricată şi în ai căror ochi poartă semnul necurăţiei lor! Apostolul aplică la aceşti înşelători ruşinoşi sentinţa divină necruţătoare: ei vor pieri în stricăciunea lor proprie.

Încă o dată – să fim veghetori! Să evităm astfel de societăţi rele, care strică obiceiurile bune (1 Corinteni 15.33,34). Să fim atenţi cu privire la aceşti învăţători falşi, la aceste persoane aducătoare de pieire, care „vin la voi în haine de oi”, dar înăuntru sunt lupi răpitori. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spune Domnul Isus (Matei 7.15,16), nu după cuvintele lor frumoase. Este misiunea noastră permanentă să evaluăm starea morală a acelora care dau învăţătură, precum şi ţelul şi rezultatul activităţii lor.

6. Balaam şi lăcomia: versetele 15-16

Lăcomia, dorinţa de a poseda tot mai mult – în general în dezavantajul altora (versetele 3 şi 14) – este un rău care roade creştinismul. El este înrădăcinat în inima omului natural, şi credinciosul poate fi păzit de el numai dacă el strânge comori în cer (Matei 6.19-21). Aceia care ocupă o poziţie publică sunt mai degrabă expuşi acestui pericol, decât ceilalţi, însă slujitorii credincioşi totdeauna s-au împotrivit să obţină ceva pe cheltuiala altora (Numeri 16.15; 1 Samuel 12.3; Faptele Apostolilor 20.33).

Balaam a iubit „răsplata nedreptăţii” (versetul 15); drumul lui este caracterizat de neascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. El a mers pe drumul acesta pentru a obţine o plată nedreaptă de la Balac, prin aceea că el a blestemat poporul Israel (Iuda 11). Însă Dumnezeu i-a explicat: „să nu blestemi poporul, pentru că ei sunt binecuvântaţi” (Numeri 22.12), şi El l-a constrâns să rostească această binecuvântare. Balaam este un profet ticălos; el ascunde lăcomia lui mai întâi prin prefăcătorie. El pare că dispreţuieşte comorile lui Balac, în timp ce el ardea după ele, ca să le posede. El dă aparenţa unui om evlavios, în timp ce este un profet fără teamă de Dumnezeu, care curând după aceea va acţiona cu nebunie şi orbire. El urmăreşte cu încăpăţânare o cărare a rătăcirii, şi Dumnezeu îl lasă să obţină ce vrea, ca să arate până unde poate merge un om, care odinioară a stat în legătură cu El, dar a cărui inimă a fost înşelată prin ademenirea câştigului. Aşa se ajunge ca o măgăriţă să-l mustre spre ruşinarea lui. Ea i se împotriveşte cu voce umană, în timp ce el acţionează ca un animal fără minte (versetul 12). Dumnezeu a permis această minune deosebită, ca să atingă conştiinţa tuturor acelora care au îndrăznit să meargă pe un astfel de drum.

7. Ademenirea la rău: versetele 17-19

După ce apostolul a prezentat în toată dimensiunea caracterul nedrept al învăţătorilor falşi, acum el pune accentul pe felul în care aceştia aduc sub autoritatea lor pe cei slabi în duh. Ei pretind că se află la izvorul unor adevăruri noi, dar în izvorul lor nu este apă, ca să învioreze. Ei se prezintă ca trimişi, ca să aducă binecuvântări noi din cer, dar nu vine nici o ploaie din norii alungaţi de furtuna vântului. Ceaţa lor întunecată învăluie deplin lumina lui Dumnezeu. Vorbirea lor arogantă este numai deşertăciune şi constă din cuvinte de amăgire. Dar sfârşitul, care este păstrat pentru ei, este tragic: „întunericul de afară” (Matei 25.30), negura veşnică a chinurilor, departe de Dumnezeu. Pieirea lor (versetul 1) nu este distrugerea, aşa cum spun unii dintre ei, ci mai degrabă chinul fără sfârşit şi chinurile conştiinţei în noaptea veşnică (versetul 17).

În timpul acesta răul, pe care ei îl fac, este distrugător într-o formă dibace. Ei înşeală pe aceia a căror conştiinţă tocmai a fost trezită (versetul 18), prin vorbirea lor şi modelul lor de slăbire a moralei. Ca să convingă, ei se sprijină pe harul lui Dumnezeu fără să ţină seama de sfinţenia lui Dumnezeu (Iuda 4). Ei laudă libertatea creştină, dar conduc la o libertate falsă, în care se practică răul. Acest rău este îngrozitor; nu este stricăciune mai rea, ca aceea care atinge lucrurile sfinte.

8. Decăderea: versetele 20-22

Un anumit număr de iudei, cărora li s-a vestit Evanghelia, „au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu” şi în exterior s-au ataşat de credinţa creştină. Comportarea lor s-a schimbat pentru un moment sub influenţa sfântă. Dar ei s-au „încurcat” din nou în necurăţiile lumii, în mod deosebit prin influenţa vorbirilor înşelătoare ale oamenilor stricaţi. Ei au cunoscut „calea dreptăţii” (versetul 21), care place lui Dumnezeu şi aparent au pornit pe ea. Însă după aceea s-au rătăcit din nou. Nu au mai ascultat de porunca lui Dumnezeu „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!” (1 Petru 1.6) şi ca şi câinele s-au întors înapoi la propria vărsătură şi ca scroafa la noroi. În ambele cazuri este vorba de animale necurate (Proverbe 26.11).

Aşa cum Saul s-a întors la vrăjitorie (1 Samuel 28.7-10) şi Israel la ademenirea satanică (Matei 12.43-45), cei care au căzut sunt stăpâniţi din nou de stricăciune. Totuşi se spune despre ei, că ei aveau „cunoştinţă despre Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos”. Însă cunoştinţa nu este de ajuns – trebuie să crezi şi să asculţi. O simplă transformare morală pe baza citirii Scripturii fără pocăinţă şi credinţă nu constituie nici un fundament, atât pentru prezent cât şi pentru viitor. Uşa a fost deschisă pentru decădere – prin respingerea adevărurilor creştine, care au fost recunoscute pentru un timp. Decăderea este forma cea mai gravă a necredinţei. Apostolul lasă să se înţeleagă, că aceasta va fi pedepsită cu judecata cea mai îngrozitoare dintre toate judecăţile.