Epistola a doua a lui Petru - Jean Jeannin

Introducere

Epistola a doua a lui Petru se adresează – ca şi prima sa epistolă – credincioşilor care descindeau din poporul iudeu. El le trezeşte din nou mintea (2 Petru 3.1), ca să-i ducă mai departe în învăţătură. Cu toate acestea cercul destinatarilor este lărgit, aşa cum rezultă din alocuţiunea acestei epistole (2 Petru 1.1). Călăuzit prin Duhul profetic, apostolul iniţiază pe toţi credincioşii epocii creştine în cunoaşterea căilor lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le are cu o lume care se maturizează pentru judecată.

Ambele epistole prezintă principiile morale neschimbabile, care definesc umblarea credincioşilor în toate relaţiile lor. Stilul plin de putere şi modul de exprimare solemn ar putea să surprindă pe cititorul celei de-a doua epistolă, dar ambele sunt caracteristice scrierilor inspirate. Adevărul se confirmă singur prin exemple preluate din întreaga Scriptură.

În primul capitol (2 Petru 1), apostolul îndeamnă pe credincioşi la evlavie. În mijlocul decăderii rapide a creştinătăţii, cei credincioşi se întăresc printr-o viaţă de părtăşie cu Dumnezeu. Această viaţă trăită cu evlavie le permite să scape de stricăciune. Ea este încununată cu intrare din belşug în împărăţia gloriei Domnului nostru Isus Hristos.

Capitolul al doilea (2 Petru 2) atenţionează cu privire la învăţătorii falşi, care vor apărea deodată pe parcursul epocii creştine. Ei încearcă prin învăţături distrugătoare să introducă în mijlocul creştinilor atât nedreptatea cât şi asemănarea cu lumea. Ei vor avea parte de o judecată îngrozitoare.

Capitolul al treilea (2 Petru 3) ne transpune în ultimele zile ale creştinismului. Cei necredincioşi şi batjocoritorii se vor organiza în acel timp într-un materialism păcătos. Ei vor respinge perspectiva unei judecăţi care va veni. Însă această judecată va avea loc în chip neînduplecat la venirea Domnului, ca să introducă ziua veşnică a lui Dumnezeu, ziua dreptăţii Sale şi a gloriei Sale.

Capitolul 1: o viaţă trăită în evlavie

Primul capitol ne arată viaţa credinciosului trăită în evlavie şi în aşteptarea gloriei.

1. Credinţa creştină: versetele 1 şi 2

Ca şi ceilalţi apostoli, Petru se prezintă în chip smerit ca rob al lui Isus Hristos. El se aşează pe treapta acelora cărora se adresează. El le aminteşte ceea ce au ei comun: aceeaşi credinţă de preţ. Această credinţă creştină cuprinde totalitatea revelaţiilor şi binecuvântărilor, pe care Dumnezeu le-a păstrat pentru poporul Său actual. Dacă ei aparţineau acum unui popor nou (1 Petru 2.9), totuşi credincioşii dintre iudei nu pierdeau nimic din făgăduinţele lor mari şi preţioase date de Dumnezeu (versetul 4). Ei erau uniţi cu credincioşii dintre naţiuni, care odinioară erau departe (Efeseni 2.13), dar pe care Dumnezeu potrivit cu dreptatea şi credincioşia Sa i-a adus aproape (Isaia 45.11,12; 49.6). Prin Domnul Isus ei toţi au ajuns la cunoaşterea Dumnezeului harului şi al păcii (versetul 2). Toţi au primit o comoară comună – ca preţ pentru credinţa lor.

2. Chemarea creştină: versetele 3 şi 4

Aceste două versete ne amintesc că Dumnezeu este Acela care dă. El dă toate, şi anume într-un aşa fel, că credinciosul este scos afară din „revărsarea de desfrâu” (1 Petru 4.4), ca să fie pus în prezenţa gloriei divine. Dumnezeu nu mai impune acum niciunui om nici o regulă de viaţă, ci prin Duhul Sfânt El dăruieşte puterea de viaţă, care este caracterizată printr-o umblare în credincioşie (2 Timotei 1.7). Prin „cunoaşterea adevărată” a ceea ce este El, El dă naştere în inimă la sentimente intime de evlavie. El prezintă credinţei credinciosului o glorie nevăzută, pe care omul natural nu o poate ajunge (Romani 3.23), dar pe care credinciosul o priveşte în caracterul ales al Persoanei lui Hristos (2 Corinteni 4.6)[1]. Avraam şi Pavel au fost luminaţi de aceasta în ziua chemării lor (Faptele Apostolilor 7.2; 26.13), şi orice om poate astăzi avea parte de o astfel de chemare (1 Tesaloniceni 2.12).

Cu această glorie divină şi cu această virtute (sau: caracter ales) sunt legate făgăduinţe, care depăşesc în mărime şi valoare pe acelea care au fost făcute lui Israel. Duhul Sfânt făgăduit a venit, relaţia vie a acestor credincioşi cu Dumnezeu a devenit realitate ( 2 Timotei 1.1; Tit 1.2; 2 Corinteni 7.1), moştenirea veşnică făgăduită (Evrei 9.15) era păstrată pentru ei în cer (1 Pentru 1.4). Domnul era aşteptat să vină potrivit cu făgăduinţa Lui, ca să-i introducă într-o creaţie nouă (2 Petru 3.4,9,13). Deci Dumnezeu a oferit acestor credincioşi prin aceste făgăduinţe de binecuvântare o prezentare a gloriei. El i-a lăsat să aibă parte din punct de vedere moral la natura Sa divină.

Acesta este privilegiul incomensurabil al omului, care a fost născut din Dumnezeu (1 Ioan 3.9). Chemarea lui cerească îl introduce într-un domeniu minunat şi îi permite să fugă de stricăciunea îngrozitoare, care a pătruns în lume. Pofta îi ademeneşte pe oameni la păcat şi îi duce la moarte (Iacov 1.14,15). Credinciosul a fost scos prin har din „veacul rău de acum” (Galateni 1.4).

3. Virtuţile creştine: versetele 5-7

Deci credinciosul fidel îşi însuşeşte prin credinţă făgăduinţele divine. Cu râvnă adaugă la credinţă o serie de însuşiri, care se dezvoltă spiritual în el, ca să-l consolideze în cunoaşterea Domnului Isus (versetul 8):

·         Virtutea, care se adaugă credinţei, îi dă o energie deosebită, ca să fugă de pofte, să se despartă de rău şi să caute „cele de sus” (Coloseni 3.1). Moise a arătat această tărie de caracter: el a refuzat, a ales, a socotit, a privit – el a rămas statornic în credinţă (Evrei 11.24-27). Apostolul Pavel „s-a întins spre cele dinainte” (Filipeni 3.13). Lui Lot i-a lipsit această energie morală şi credinţa lui a slăbit în mod trist.

·         Cunoaşterea luminează statornicia credinciosului. Dumnezeu Se revelează în Cuvântul Său şi dă celui credincios înţelepciune şi înţelegere, ca să meargă pe drumul său şi să se păzească de numeroase rătăciri.

·         Înfrânarea înseamnă control asupra ta însuţi. Această stăpânire de sine permite credinciosului să evite orice exces în acţiunile sale, în cuvintele sale şi în manifestările caracterului său. Această prudenţă Îl onorează pe Dumnezeu.

·         Răbdarea (sau rămânerea consecvent, indulgenţa) se adaugă la înfrânare, ca să facă credinţa creştinului să strălucească. Domnul este îndelung-răbdător (2 Petru 3.9,15) faţă de toţi, precum şi faţă de noi. El ne învaţă răbdarea prin încercare (Iacov 1.3; 5.7-11), pentru ca noi la rândul nostru s-o arătăm în afară. Iov a fost răbdător, aşa cum ne spune Scriptura. Lui Moise i-a lipsit într-o singură zi răbdarea, şi din cauza aceasta nu a avut voie să intre în ţară.

·         Evlavia (cucernicia, frica de Dumnezeu) face posibilă aplicarea în practică a virtuţilor anterioare. Ea constă în întreţinerea de relaţii strânse şi permanente cu Dumnezeu, în deplină încredere. Creştinul, care se îndepărtează de Domnul, poate păstra o aparenţă exterioară de evlavie, dar el nu primeşte nici o putere din aceasta (2 Timotei 3.5). Împăratul Solomon, care mult timp a fost temător de Dumnezeu, înţelept şi credincios, a ruinat sfârşitul vieţii lui prin lipsa de temere de Dumnezeu.

·         Dragostea frăţească, care este adăugată la dragoste, a fost deja subiectul unui îndemn insistent al apostolului în prima lui epistolă (1 Petru 1.22). Unită cu evlavia, dragostea frăţească revelează viaţa divină a credinciosului (1 Ioan 5.1-3).

·         Dragostea conferă acestei dragoste frăţeşti un izvor adânc, care vine din Dumnezeu Însuşi. Ea este veriga care dă toată rezistenţa acestui lanţ de virtuţi creştine (Coloseni 3.12-14).

4. Speranţa creştină: versetele 8-11

Deci dacă aceste însuşiri sunt din belşug în credincios, atunci ele sunt dovada că el cunoaşte bine pe Domnul şi doreşte să-L onoreze. El nu este nici leneş (inactiv) nici neroditor (fără rod). Cunoaşterea deplină a Domnului (versetele 2,3,8) este baza pentru o umblare demnă a lui pe drumul luminii.

Creştinul, care îşi îndepărtează privirea de la Hristos, devine orb: el nu mai vede pe Cel nevăzut. Privirile lui se îndreaptă spre ceea ce este aproape de el, el devine biruit de îngrijorare şi amărăciune. El poate fi cuprins din nou de stricăciunea care este în lume (versetul 4), se poate reîntoarce la păcatele care le-a făcut odinioară şi poate uita valoarea sângelui lui Hristos, care curăţă de toate păcatele. Înţelegem solicitarea apostolului, care ne atenţionează cu privire la un astfel de eşec. Credinciosul trebuie să păstreze ochiul curat (simplu), îndreptat spre Hristos. Atunci trupul lui va fi umplut de lumină (Matei 6.22,23). El se întăreşte în mărimea chemării lui (versetul 3) şi predestinării lui (1 Petru 1.2). El trăieşte în bogăţia lucrurilor făgăduite de Dumnezeul lui. El va fi păzit prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu până în ziua gloriei (1 Petru 1.5; Iuda 24). El vede în depărtare porţile veşnice, care curând se vor ridica la intrarea Împăratului; el însuşi va întra în această Împărăţie de nezguduit (Psalm 24.7-10; Evrei 12.28).

5. Aducerea aminte de adevăruri cunoscute: versetele 12-15

Apostolul Petru tocmai a amintit adevăruri, care trebuie nu numai cunoscute, ci prin credinţă trebuie să fie primite şi trăite, pentru ca ele să nu ajungă să fie uitate (versetele 12,13,15; 2 Petru 3.1). În aceste două epistole mereu se face solicitarea să te laşi trezit şi să veghezi. În noaptea morală, care ne înconjoară, totul este potrivit pentru a ne adormi. Lipsa de veghere şi uitarea realităţii minunate cu privire la Domnul nostru oferă ocazii la cădere. Petru se simte constrâns să atenţioneze pe aceşti credincioşi împrăştiaţi în lume, pentru ca adevărul lui Dumnezeu să fie păstrat cu tărie de la o generaţie la alta (versetul 15).

Petru ştie, că el este scurt înainte de a depune cortul său, „de a se muta”. Cortul, trupul actual al credinciosului, este o locuinţă temporală. Domnul Isus Însuşi a trebuit să facă pentru noi experienţa acestei stări omeneşti: „Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit [Şi-a ridicat cort] printre noi” (Ioan 1.14). Apostolul Pavel vorbeşte despre trupul nostru ca despre o casă pământească, care este numai un cort. El va fi curând înlocuit prin casa veşnică din cer (2 Corinteni 5.1). Înainte ca Isus să părăsească pe ai Săi, El a arătat ucenicului Său (versetul 14), că el, când „va fi bătrân”, va părăsi pământul acesta ca martir (Ioan 21.18,19). Petru ştie, că momentul acesta a venit. Despărţirea lui în această scrisoare este impresionantă.

6. Gloria plină de măreţie: versetele 16-18

Scena transfigurării lui Isus a rămas neuitată de Petru, aşa cum a rămas scara din Betel pentru Iacov (Geneza 28) şi cerul al treilea pentru apostolul Pavel (2 Corinteni 12). Aceste viziuni au fost pentru ei un sprijin puternic pe parcursul întregii lor vieţi. Cu această ocazie Petru înfierează basmele rezultate din imaginaţia omului, care slujesc la sprijinirea unei învăţături religioase sucite. Şi apostolul Pavel ne atenţionează cu privire la produsele fanteziei, care abat sufletele de la adevăr (1 Timotei 1.4; 2 Timotei 4.4). Religiile omeneşti sunt caracterizate de aceste rătăciri.

Trei ucenici au avut privilegiul deosebit să vadă pe Domnul în strălucirea gloriei Lui viitoare. Ei au fost martori oculari ai tainei de nepătruns a gloriei Sale. Domnul le-a poruncit, să nu vorbească nimănui despre aceasta înainte de învierea Sa (Matei 17.9), căci Împărăţia în glorie, despre care ei au primit o oarecare impresie, putea fi instaurată abia pe baza morţii şi învierii Sale. Pentru Petru a venit acum momentul, în care el revelează credincioşilor această viziune minunată, înainte ca el să părăsească lumea aceasta.

Deci această scenă ne conduce la ziua în care Împărăţia Domnului nostru va fi introdusă în putere şi glorie (versetul 16; Marcu 9.1). Ea îşi pune pecetea ei pe aceste două epistole. Dacă evangheliştii amintesc că ea a avut loc pe un munte înalt – un simbol al domniei Domnului în timpul Împărăţiei de o mie de ani – Petru vorbeşte aici despre „muntele sfânt” (versetul 18). În viitor acest munte al lui Dumnezeu va fi „Sion” (Psalm 2.6; 48.1,11). Apostolul se referă la mărimea minunată a Fiului lui Dumnezeu la venirea Sa în putere, când va instaura Împărăţia Sa veşnică. El nu mai aminteşte – aşa cum fac evangheliştii – prezenţa lui Moise şi Ilie. Glasul din cer a trezit amintirea, că Tatăl S-a revelat acum în Fiul şi că de acum înainte ar trebui să se asculte de El (Matei 17.5).

Apostolul ne aşează acum pe o treaptă înaltă. El ne conduce direct în nor, simbolul prezenţei şi favorii lui Dumnezeu, care este numită de apostol „gloria minunată”. Deci glasul Tatălui este auzit direct. El Se adresează aici direct lui Isus, care primeşte de la Tatăl onoare şi glorie. În această exclamaţie recunoaştem cununa care împodobeşte acum fruntea Domnului nostru (Evrei 2.9), dar Petru vorbeşte despre o glorie personală mai intimă. Fiul lui Dumnezeu este Fiul dragostei Tatălui. Această dragoste veşnică (Ioan 3.35; 5.20) s-a confirmat atunci când Tatăl a găsit o satisfacţie desăvârşită şi o bună-plăcere nespus de mare în Persoana Preaiubitului Său, aşa cum Acesta a umblat pe pământ începând de la naştere şi până la moartea Sa pe cruce. Această bună-plăcere, pe care Dumnezeu a găsit-o în El, doreşte El s-o împartă cu noi astăzi.

7. Cuvântul profetic: versetele 19-21

Glasul, care a venit din cer (versetul 18) şi a fost auzit de apostoli, a confirmat cuvântul profetic şi l-a fortificat. Întreaga profeţie este o lampă, al cărei fascicul de lumină cade asupra unei Persoane minunate: Isus Hristos. Această lumină profetică luminează chiar şi un loc obscur, o lume întunecată:

·         Ea ne dezvăluie permanent răul care ne înconjoară şi capcanele felurite, pe care noi trebuie să le evităm.

·         Ea oferă iluminarea necesară, ca să înţelegem evenimentele de pe pământ.

·         Ea revelează judecata care va veni asupra lumii, dar şi triumful definitiv a tot ce este din Dumnezeu.

Profeţia străbate întreaga Scriptură, de la Geneza şi până la Apocalipsa. Ea ne ţine veghetori, ea iluminează aşa cum un far iluminează marginile ţărmului la care vom ajunge. Ea atrage inima într-acolo, unde va începe ziua. Pentru credincios întunericul dispare şi lumina adevărată străluceşte deja (1 Ioan 2.8). Profeţia conduce spre ziua lui Hristos (versetul 19), spre ziua gloriei Sale împărăteşti. Ea străluceşte acum în negura pământului judecat la pieire, dar Soarele dreptăţii va lumina un pământ curăţit şi înnoit (Maleahi 4.2).

Cu toate acestea o altă lumină luminează pe cer: Luceafărul de dimineaţă (versetul 19). El atrage spre sine privirea aceluia care veghează noaptea. Strălucirea lui creşte la revărsatul zorilor. Acest Luceafăr de dimineaţă strălucitor (Apocalipsa 22.16) – Isus Însuşi – răsare în inima credinciosului, ca să-l lumineze; El va fi plata biruitorului (Apocalipsa 2.28). În aceste trei locuri, unde este amintit Luceafărul de dimineaţă, luminează şi lampa profetică. Această lumină conduce la gloria împărătească a lui Hristos. Ea exersează conştiinţa credinciosului, pentru ca el să nu aibă nici o părtăşie cu întunericul lumii de astăzi. Luceafărul de dimineaţă este pentru inimă, căci El simbolizează aşteptarea celor credincioşi: Domnul Isus vine, pentru a strânge pe ai Săi în jurul Său înainte de revărsatul zorilor.

Apostolul revine la profeţie (versetul 20), ca să atenţioneze cu privire la înclinarea înşelătoare a duhului omului. Niciunul din pasajele profetice nu poate fi interpretat prin sine însuşi. Fiecare din ele constituie o verigă de lanţ a întregului şi are pe Isus Hristos ca centru. Mai multe profeţii s-au împlinit parţial pe parcursul timpului – ca ilustrare a ceea ce se va împlini la instaurarea domniei lui Hristos.

Dacă un pasaj profetic este despărţit de întreg şi este studiat fără Hristos, aceasta va conduce la încurcătură şi la prezentarea de „învăţături felurite şi străine” (Evrei 13.8,9). Să fim foarte veghetori cu privire la acest fel actual de ispitire. Isus Hristos este Acelaşi în întreaga Scriptură – ieri, astăzi şi în veac. Bărbaţii lui Dumnezeu, care au vorbit despre El, au fost călăuziţi de acelaşi Duh (Neemia 9.30; 1 Petru 1.11,12). Dumnezeu a folosit în toate timpurile oameni cu poziţii diferite, care au fost în diferite situaţii de viaţă şi erau despărţiţi de rău, ca să fie purtătorii Lui de cuvânt. Mesajele lor profetice lasă să se recunoască unitatea desăvârşită a Sfintei Scripturi în scopul ei final: glorificarea lui Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru.