Scrisoarea deschisă adresată Adunării din Filadelfia

(Capitolul 3,7-13)

Înţelesul textual şi practic al numelui Filadelfia

   Filadelfia a fost ultima cetate creştină, care a fost cucerită de turci, şi din toate cele şapte cetăţi numite în scrisorile deschise, ea a existat cel mai îndelungat timp. În afară de aceasta ea este singura din cele şapte cetăţi, al cărei nume este purtat astăzi de un oraş – cunoscutul mare oraş american, care a fost întemeiat de William Penn.

   Numele Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi” şi arată evident spre caracteristica deosebită a lucrării lui Dumnezeu din prima jumătate a secolului 19. Noi suntem convinşi, că starea din Filadelfia, ca şi înfiinţarea ei, şi-a avut caracterul ei deosebit şi evoluţia ei, ca şi celelalte stări ale Bisericii creştine, pe care le-am văzut. De ce starea din Filadelfia, ale cărei caracteristici principale sunt tot aşa de clar accentuate ca şi celelalte stări, să nu aibă o origine istorică? Noi credem că aşa este.

   La sfârşitul secolului 18 creştinătatea era căzută oarecum într-o rigiditate cadaverică. Mărturisirea protestantă avea numai numele că trăieşte. Acest secol al 18-lea nu a fost nicidecum cel mai rău din toate secolele erei creştine, dar a fost cel mai trist în ochii lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea spirituală. Noi credem, că perioada istoriei Bisericii, care este studiată în această scrisoare deschisă, stă în strânsă legătură cu răsunetul strigătului de la miezul nopţii (Matei 25,6), dacă nu chiar acest strigăt de la miezul nopţii a fost declanşatorul principal al mişcării din Filadelfia. Ea a fost o adevărată reînviere, o Reformă spirituală. Cu toate că ea nu a fost aşa de general cunoscută, cum a fost Reforma, ea a avut o importanţă tot aşa de mare. Mişcarea din Filadelfia a adus în prima jumătate a secolului 19 o recunoaştere din nou a adevărurilor de mult uitate şi aplicarea lor practică la sufletele şi viaţa sfinţilor lui Dumnezeu. Multe învăţături şi adevăruri ale Noului Testament, care erau deosebit de importante pentru înţelegerea adevăratei poziţii a sfinţilor şi pentru starea lor practică, au fost uitate la scurt timp după plecarea acasă a apostolilor. Noi mulţumim lui Dumnezeu, că ele au fost scoase din nou la lumină. Dar astăzi mulţi, care se pare că au înţeles comorile harului, care prin puterea Duhului lui Dumnezeu au fost dăruite din nou lor şi nouă, renunţă bucuroşi la ele. Unde conduce o astfel de evoluţie? Poate să fie numai starea din Laodiceea. Sfinţii adevăraţi, pe care îi vedem în scrisoarea deschisă către Filadelfia, vor fi răpiţi, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh, şi ca să fie pentru totdeauna la El. Cei care sunt numai mărturisitori, aşa cum sunt ei văzuţi în starea din Laodiceea, Domnul îi va vărsa din gura Lui. În scrisoarea deschisă adresată Filadelfiei găsim asigurarea, că Adunarea va fi păzită de ceasul încercării, şi Laodiceei făcându-i-se cunoscut, că mulţimea mărturisitorilor va fi lepădată.

   Noţiunea „dragoste de fraţi” arată că toţi cei care sunt născuţi din nou, şi de aceea au viaţă din Dumnezeu, sunt fraţi. Dragostea divină este în orice privinţă o dragoste sfântă, care nu poate să tolereze răul, căci Dumnezeu este dragoste. De aceea dragostea de fraţi trebuie să aibă acelaşi caracter ca şi izvorul ei, şi anume Dumnezeu Însuşi. În privinţa aceasta Filadelfia este în opoziţie totală cu Sardesul, în care se vede o mulţime de creştini mărturisitori, din care numai o rămăşiţă sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Filadelfia prezintă o grupă de credincioşi sinceri – adevăraţi copii ai lui Dumnezeu – care sunt împrăştiaţi pe tot pământul, dar care este caracterizată prin dragoste, printr-o dragoste, care este sfântă şi adevărată în fiinţa ei şi care nu cuprinde mai puţin decât pe »oamenii din Casa lui Dumnezeu« (Efeseni 2,19).

Caracteristicile personale şi supremaţia Vorbitorului

7. »Şi îngerului din Filadelfia scrie-i: „Acestea le spune Cel sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Este foarte remarcabil, că trăsăturile caracteristice, cu care Se prezintă Hristos aici, nu sunt numite în descrierea slavei Sale din capitolul 1. Faţă de Adunarea din Filadelfia El ocupă o atitudine morală, potrivită în totul cu slăbiciunea ei evidentă. Îl vedem aici în însuşirile Lui personale, vedem cum este şi ce este El în Fiinţa Sa. El este Cel Sfânt, El este Cel Adevărat. Alţii pot fi aşa numai într-o oarecare măsură; cu privire la ei nu se pot folosi cuvintele »cel sfânt, cel adevărat« cu toată puterea lor de expresie. Dar El este ambele în propria Lui persoană. El este permanent întruchiparea sfinţeniei şi adevărului. După Fiinţa şi Persoana Sa lăuntrică El este Cel Sfânt şi Cel Adevărat. În fond, acestea sunt trăsături caracteristice divine (Isaia 6,3; Ieremia 10,10; Osea 11,9; Apocalipsa 4,8; 1 Tesaloniceni 1,9; 1 Ioan 5,20). Persoanele şi lucrurile pot fi desemnate ca fiind sfinte şi adevărate (sau veritabile), dar nicio fiinţă creată nu posedă slava morală decisivă, ca să fie cel sfânt şi cel adevărat. Aşa cum sunt ele folosite aici, ele sunt cu adevărat părţi divine.

7. »Care are cheia lui David.« Aceste cuvinte, şi următoarele se referă la Isaia 22,22. Acolo Şebna este luat de pe postul lui şi smerit. Acest administrator al casei lui David s-a folosit de poziţia lui înaltă, ca să se facă de neuitat (Isaia 22,16). Profetul Isaia anunţă aşezarea lui Aliachim, care va prelua domnia lui Şebna. Dar aceste afirmaţii profetice, în profunzimea şi plinătatea lor, se referă clar la Mesia, ele depăşesc cu mult evenimentele istorice din zilele lui Ezechia (Isaia 36,3,22; 37,2). Vestirea profetică din Isaia 22,22 şi cuvintele vizionarului din versetul acesta, aproape identice, arată spre un drept de guvernare recunoscut, în primul caz în legătură cu împărăţia lui Iuda, în al doilea în legătură cu harul faţă de Adunare. Cheia este folosită ca simbol pentru dreptul incontestabil de a prelua conducerea şi pentru exercitarea corespunzătoare a puterii.

   În chip ciudat, unii pun cheia lui David în legătură cu cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (sau: Hadesului – capitolul 1,18). Dar nu este aceeaşi cheie. Prima arată autoritatea nelimitată a Domnului în timpul referitor la pământ, cea dea doua arată puterea Sa de a dispune în lumile invizibile asupra a tot ce este în legătură cu sufletele şi trupurile oamenilor. - »Cheile Împărăţiei cerurilor« au fost date numai lui Petru (Matei 16,19) şi vorbesc despre o împuternicire, care i-a fost dată, care desigur s-a încheiat odată cu împlinirea misiunii sale. Cu predica sa din Faptele Apostolilor 2 Petru a deschis Iudeilor uşa spre Împărăţie, pentru neamuri a făcut-o în Faptele Apostolilor 10. După ce cheile au fost folosite şi uşile au fost deschise, este greşit să se vadă în cheile lui Petru un drept la care nu se poate renunţa şi care să se transmită la urmaşi. Petru a lăsat uşile deschise, şi de aceea pentru aceste chei nu a fost şi nu va fi nici o altă utilizare.

7. »Care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Domnul deschide şi închide; El are »cheia lui David«, aceasta arată puterea Sa absolută. Aici însă nu este vorba de o primire sau respingere în legătură cu Adunarea sau cu Împărăţia. Dimpotrivă, sunt uşile lucrării şi mărturiei, care sunt deschise sau închise după voia neîngrădită şi buna plăcere a Domnului (compară cu Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12 şi de aici următoarele cuvinte: »Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă«). Comorile bogate ale harului şi binecuvântării stau la dispoziţia absolută a lui Hristos. El are cheile şi nu le va da nimănui. De aceea când El deschide sau închide o uşă, cine va putea s-o închisă sau s-o deschidă? El are dreptul incontestabil, să conducă pe slujitorii Lui, aşa cum vrea El. Autorităţii Lui nu are voie nimeni, şi nu poate nimeni să se opună.

Numai ceea ce corespunde gândurilor Domnului

   Râvna multora este neîngrădită, dreapta-credinţă a altora este de netăgăduit, o poziţie bisericească mai mult sau mai puţin corespunzătoare Scripturii este ocupată de multe adunări ale sfinţilor, şi cu toate acestea se poate întâmpla să lipsească o concordanţă adevărată cu El, Cel Sfânt, Cel Adevărat. Noi considerăm imposibil să se poată spune despre o părtăşie oarecare a sfinţilor de pe pământ: „Aceasta este Filadelfia potrivit cu Apocalipsa 3,7-13”. Singurul lucru care corespunde gândurilor Domnului (şi niciun credincios sincer nu se va da mulţumit din toată inima cu mai puţin) este o stare practică a mântuiţilor Săi, în care ei sunt un tablou al Lui Însuşi în însuşirile Lui morale esenţiale. Dumnezeu să imprime poporului Său sfinţenia şi veridicitatea şi prin aceasta să aducă pe ai Săi în concordanţă practică cu Fiul Său preaiubit! Lucrarea însă trebuie să înceapă şi să continue în interior, în suflet, atunci se va arăta şi la exterior înaintea ochilor Domnului în aşa fel, că El va putea să găsească bucurie în ea. Sardesul este frumoasă pentru lume, Filadelfia este frumoasă pentru Domnul. Cu toate însă că cu durere suntem conştienţi cât de puţin corespundem Lui, Cel Sfânt şi Cel Adevărat, ne putem recăpăta curajul şi încuraja la gândul întăritor, că toată puterea sprijinitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu este în mâinile Sale. El poate să împlinească orice dorinţă sinceră după sfinţenie şi concordanţă morală. Noi detestăm, ca El, tot ce este greşit şi neadevărat. El trezeşte în noi onestitatea omului nou, care doreşte numai ce este adevărat şi veritabil. El are cheia lui David, şi o va păstra pentru totdeauna, şi El deschide pentru poporul lui iubit bogăţiile puterii şi harului. Noi suntem însă convinşi, că orice aroganţă, orice laudă şi orice referire la ceea ce noi suntem din punct de vedere moral sau bisericesc, este în contradicţie totală cu o atitudine interioară plăcută Lui. Oameni, care sunt asemenea Domnului, nu se preocupă cu starea lor şi cu progresul lor. Procesul schimbării (2 Corinteni 3,18) se opreşte, când eul, când ceea ce noi suntem sau ce am făcut noi, preocupă sufletele noastre.

Încurajare şi laudă

8. »Ştiu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă; pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Adunarea din Sardes a umblat mână în mână cu lumea şi de aceea va trebui să aibă parte de soarta lumii (compară Apocalipsa 3,3 cu 1 Tesaloniceni 5,2). În opoziţie cu aceasta Adunarea din Filadelfia a umblat despărţită de lume, şi de aceea ţinta ei este luminoasă şi clară (versetele 10-12). Prezentarea publică a Sardesului – cu organizarea religioasă vastă şi lucrările de mari proporţii făcute cu grijă – stă în opoziţie clară cu Adunarea din Filadelfia, care nu are niciun rang în lume, nicio organizaţie bisericească şi nici lucrări, care să fie admirate de lume sau să fie recunoscute public. Lucrările din Filadelfia nu dau naştere la senzaţii în lume. Dar pentru cei credincioşi ajunge această asigurare: »Ştiu lucrările tale«. Cine aparţine Filadelfiei şi poartă caracterul ei, înfloreşte şi prosperă în viaţa sa spirituală oarecum în ascuns. Acolo petrece el timp de cea mai intimă părtăşie cu Domnul său, nu sub protecţia şi favoarea din partea lumii. Domnul spune: »Ştiu faptele tale«. Ele sunt în cel mai bun caz mici şi neînsemnate, dar sentinţa Domnului este suficientă pentru a încuraja şi a întări, până va veni ziua răsplătirii.

   Dar slăbiciunea din Filadelfia nu trebuie să fie un obstacol pentru lucrare şi mărturie, şi nici pentru ca lucrarea şi mărturia să fie adevărate şi veritabile în caracterul lor. Înaintea Domnului Isus pe pământ, a cărui singură dorinţă a fost să facă voia Tatălui Său, orice L-ar fi costat, păzitorul uşii a deschis uşa, şi nimeni nu a putut s-o închidă. Tot aşa aici Hristos, Căruia »I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ« (Matei 28,18), are dreptul de necontestat să folosească cheia, şi El a pus înaintea „îngerului” o uşă deschisă. Lucrarea pentru El şi mărturia despre El trebuia să fie misiunea cea mai fericită a Adunării. Ea nu trebuia să se teamă, căci nicio fiinţă creată nu este în stare să închidă această uşă deschisă. Ce asigurare! Nicio putere dintr-o fiinţă singulară sau dintr-o asociaţie nu este în stare să împiedice lucrarea sau să nimicească mărturia acelora, care au fost chemaţi la o părtăşie personală cu Domnul Isus. Singura noastră protecţie este slăbiciunea noastră. Suntem noi conştienţi de aceasta? În Faptele Apostolilor 16,6-7 vedem o uşă încuiată şi în 1 Corinteni 16,9 o uşă deschisă.

   După această îmbărbătare îngăduitoare şi bogată Domnul continuă, lăudând Adunarea. Niciun cuvânt de mustrare nu întrerupe continuitatea cuvintelor de laudă. Adunarea din Smirna a trecut prin suferinţe, Adunarea din Filadelfia era caracterizată de slăbiciune, şi ambelor nu li se face niciun reproş; din cele şapte Adunări, ele sunt singurele care nu sunt mustrate.

8. »Ai puţină putere.« La începutul mărturiei creştine Duhul Sfânt a lucrat cu o putere irezistibilă prin mărturie şi predică, şi dacă Adunarea ar fi rămas în această stare de ascultare şi dependenţă, ar fi rămas şi puterea Duhului în toată plinătatea ei.

   I-a plăcut Domnului să facă măsura puterii spirituale dependentă de credincioşia personală şi colectivă. Cu totul altfel este însă cu prezenţa Duhului în Adunare; aceasta este o realitate permanentă, asigurată prin însuşi Cuvântul Domnului (Ioan 14,16). Filadelfia nu poate prezenta multe lucruri, şi nici energie spirituală deosebită, dar o putere mică era prezentă. Biserica mărturisitoare este ca şi cum ar zace sub dărâmături, şi ar fi o tăgăduire a acestei stricăciuni şi ruini, dacă s-ar aştepta în ea o putere spirituală ca a apostolului Pavel sau Petru. Din cauza unei stări prin care Numele Fiului Său, al Celui Sfânt şi Adevărat, este tăgăduit practic, Dumnezeu nu poate să lucreze cu putere mare. Aşa avea Filadelfia puţină putere, dar această putere a fost folosită cu bucurie şi nu a fost păstrată ca pe o posesiune liniştită, inactivă. O lucrare activă şi ţinerea strâns cu credincioşie de Cuvânt şi de Numele Domnului caracteriza această Adunare.

8. »Tu ai păzit Cuvântul Meu[1] şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Cine vrea să păzească Cuvântul Său, trebuie să supună pe deplin sufletul şi conştiinţa Cuvântului scris, trebuie să fie gata pentru o ascultare imediată şi neîngrădită. Citirea superficială, din obligaţie, a Scripturii sau chiar studierea Cuvântului, ca să-ţi măreşti cunoaşterea şi să te pregăteşti amănunţit pentru o lucrare spirituală, nu face din om un împlinitor al Cuvântului. Păstrarea cu orice preţ a Cuvântului Domnului poate avea ca urmare pierderea prestigiului în societate şi pierderea unei poziţii în Biserica mărturisitoare şi în lume. Pentru un sfânt adevărat din Filadelfia, Cuvântul Domnului este cel care îl desparte de toate şi îl pune deoparte numai pentru Isus, orice l-ar costa.

   Desigur nu este un lucru de importanţă minoră să stai deoparte într-o societate în care orice rătăcire religioasă este pusă în legătură cu Numele sfânt al Domnului, şi să respingi orice legătură, care duce la dezonorarea Domnului – şi aceasta chiar şi atunci când legătura este susţinută de oameni buni şi învăţaţi. La timpul lor, Ilie, mai târziu apostolul Pavel, şi mult mai târziu Luther au fost martori deosebit de distinşi pentru Dumnezeu. În timpul lor, dar şi al altor perioade serioase, Dumnezeu a avut întotdeauna un număr de martori, care s-au ţinut despărţiţi de stricăciunea generală. Noi vom fi întăriţi lăuntric, dacă vom merge pe urmele paşilor acelor oameni, care în ciuda numeroaselor forţe puternice împotrivitoare au intervenit cu vitejie pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr şi prin aceasta au putut face experienţe minunate. Dar să nu fim ca Ilie, să trecem cu vederea pe cei 7000 de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (1 Împăraţi 19,18). Fără îndoială, mărturia sa a fost măreaţă, dar şi mărturia lor a fost apreciată de Dumnezeu aşa cum se cuvine.

   Un nume stă pentru o persoană, a cărei absenţă este presupusă. De asemenea însemnătatea şi valoarea unei persoane este exprimată prin numele ei. Rugăciunea în Numele lui Hristos poate face lucruri mari (Ioan 14,13-14); Dumnezeu vrea să vadă pe sfinţii Săi strânşi numai în Numele Său (Matei 18,20); din pricina Numelui Său ne sunt iertate păcatele (1 Ioan 2,12), şi din pricina Numelui Său călăuzeşte pelerinii Săi pe cărările neprihănirii (Psalmul 23,3). Nu este ceva neînsemnat, ca în timpuri când fărădelegea se înmulţeşte, să rămâi păzit, ca să nu tăgăduieşti Numele Domnului nostru. Chiar dacă noi nu putem depune o mărturie curajoasă, hotărâtă şi fără compromisuri, în felul cum a făcut Ilie, să depunem cel puţin o mărturie liniştită, dar una care nu tăgăduieşte Numele Domnului nostru preaslăvit.

Condamnarea iudaismului modern

9. »Iată, îţi dau din sinagoga lui Satan pe cei care spun că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit.« Întâlnim aici iarăşi o grupă, a cărei comportare duşmănoasă a fost amintită deja în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Smirna. Felul adversarilor ar putea să fie diferit în cele două perioade ale istoriei Bisericii, căci şi activitatea lui Satan este felurită; dar în ambele cazuri grupa adversarilor este denumită »sinagoga lui Satan«. În timpul Filadelfiei aceasta pare să fie mai clar conturată şi mai consolidată, de aceea aici se vorbeşte despre »sinagoga lui Satan«. Oamenii, despre care este vorba aici, nu trebuie neapărat să fi fost de naţionalitate iudaică; dar aşa cum Iudeii aveau pretenţia de a fi poporul lui Dumnezeu pe pământ, şi anume singurul popor al Lui, tot aşa oamenii de aici îşi arogau dreptul în Biserică pe baza tradiţiei, rangului şi poziţiei. Caracterul lor adevărat este dat pe faţă de Domnul Adunărilor. Este o grupare religioasă sub călăuzirea lui Satan, care este cu atât mai condamnabilă, cu cât ea şi-a atribuit Numele Celui Sfânt şi al Celui Adevărat. Pretenţia Bisericii de a fi poporul lui Dumnezeu este greşită, este o minciună. Sufletele şi conştiinţa noastră au devenit întrucâtva indiferente de situaţia serioasă din jurul nostru, în care sunt încurcaţi şi mulţi creştini adevăraţi. Multe comunităţi bisericeşti din zilele noastre sunt practic o dezvoltare a iudaismului, căruia i-au fost adăugate anumite învăţături şi forme creştine. Oameni mântuiţi şi nemântuiţi sunt numiţi împreună „fraţi” (acest reproş poate fi dovedit uşor şi suficient). Nu trebuie decât să citim Noul Testament şi să comparăm învăţătura lui cu întreg sistemul protestant. Atunci trebuie să ne întrebăm: nu avem noi la noi şi în jurul nostru un sistem uriaş, care în principiile lui, în tradiţiile, practicile şi specificul lui se aseamănă foarte mult cu sistemul iudaic? Dar acest iudaism modern îşi primeşte sentinţa nimicitoare din gura Domnului. Popularitatea, mulţimi, bogăţie şi influenţă sunt de partea lui. Sfinţii din Filadelfia, dimpotrivă, sunt puţini, sunt slabi şi fără importanţă. Înconjuraţi din toate părţile de un creştinism stricat, care se adaptează la orice schimbare a gustului şi temperamentului, ei sunt în mod deosebit în pericol să renunţe la poziţia lor de separaţie şi să caute un drum comod – cu preţul abaterii de la adevăr şi sfinţenie. O grupă mare şi în dezvoltare din biserica mărturisitoare este numită aici »sinagogă a lui Satan«. Ce este de fapt această grupă? Niciodată acţiunea de binefacere umană nu a fost aşa de răspândită, şi niciodată nu a fost lipsa dragostei divine aşa de mare. Reprezentanţii sinagogii lui Satan afirmă: „unitatea este puterea”, cei credincioşi spun: „unitatea în ascultare este puterea”. – Dar poziţiile celor două părţi vor fi schimbate în curând. Aceia, care constituie sinagoga lui Satan, vor fi smeriţi şi Adunarea din Filadelfia va fi înălţată. Ce schimbare a situaţiei actuale! Dar mai mult, aceşti oameni cu aroganţa lor vor afla, că aceia, pe care ei i-au desconsiderat, sunt subiecte deosebite ale dragostei lui Dumnezeu. Ei »vor cunoaşte că Eu te-am iubit«.

Păzirea de ceasul încercării care va veni

10.-11. »Pentru că ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând; ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.« Răbdarea lui Hristos a fost încercată până la extrem, dar încercările au arătat numai desăvârşire, care s-a înălţat ca un miros plăcut spre Dumnezeu. La El nu s-a arătat lipsa de răbdare şi supărarea, aşa cum se vede la noi când trecem prin încercări. »Cuvântul răbdării Mele« nu se referă însă la comportarea Lui din trecut, care a radiat un miros plăcut de slavă morală, ci se referă la poziţia actuală şi atitudinea Domnului nostru. El stă acum la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare, până când duşmanii Săi sunt puşi aşternut picioarelor Sale (Psalmul 110; Evrei 10,12-13); cu alte cuvinte, El aşteaptă momentul instaurării Împărăţiei de o mie de ani cu putere şi slavă. Această zi o aşteaptă acum Domnul nostru cu răbdare în cer. Când a venit timpul lui Dumnezeu, co moştenitorii Domnului Isus vor fi luaţi, transformaţi şi glorificaţi (1 Tesaloniceni 4,17; 1 Corinteni 15,51-55); după aceea Dumnezeu va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lumea de pe pământ, însoţit de toţi sfinţii Săi cereşti (Iuda 14) şi de sfinţii îngeri (Matei 25,31). »I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată« (Daniel 7,14). Ce privelişte minunată se oferă aici! Ea este minunată pentru noi, dar mult mai sublimă pentru El, care acum aşteaptă cu răbdare pe tronul Tatălui Său. Sfinţii din Filadelfia au primit din nou mărturia despre venirea Lui, numită aici »cuvântul răbdării Mele«; şi ei au păzit-o în mijlocul dispreţului şi batjocurei din partea acelei grupări arogante, lumeşti şi mândre din biserica mărturisitoare, care cu înfumurare afirma, că este singurul cler, căruia pe baza tradiţiei şi succesiunii îi aparţine preoţia şi unicul drept de a împărţi aşa-zisele sacramente. Răbdarea sfinţilor a fost greu încercată în astfel de împrejurări. Dar Domnul spune: »Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.« Cât de bogată este răsplata Adunării din Filadelfia pentru respectarea cu credincioşie a Cuvântului Său! Nu a fost uşor în luptă. Lupta din Smirna a fost provocată de puteri păgâne, lupta în Filadelfia a fost provocată de puterea religioasă. Adunarea a suportat cu statornicie, ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut, şi a aşteptat cu răbdare apariţia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Domnul.

   Textul exact al făgăduinţei date aici trebuie privit foarte atent. Ea arată îndurarea Domnului nostru şi combate efectiv teoria susţinută de mulţi, că Adunarea, sau o parte din ea, trebuie să treacă prin necazul care va veni, ca să se curăţe de necredincioşia ei. O astfel de aşteptare ar putea să umple inimile credincioşilor cu frică şi groază. Dar asigurarea clară din partea Domnului este: »... te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.«, deci nu te voi trece prin sau te voi păzi în, ci va fi păzită pe deplin de ceasul încercării. Niciunul din aceia, care acum constituie Adunarea Sa, nu va ajunge în acest necaz. Suferinţele cele mai îngrozitoare le vor îndura iudeii, căci va fi în principal ziua de »necaz pentru Iacov« (Ieremia 30,7). Dar şi oameni dintre păgâni vor trece prin necaz (Apocalipsa 7,9-17). Lot şi Noe au fost purtaţi şi păziţi prin necazuri în zilele lor; în opoziţie cu ei, Avraam şi Enoh au fost păziţi de Dumnezeu de aceste necazuri. Aceşti doi bărbaţi din urmă reprezintă simbolic, ce o aşteaptă pe Adunare. Ceasul încercării este gata să vină. Cu fiecare zi vine tot mai aproape şi de fapt nu mai poate fi amânat mult timp.

   »Peste tot pământul locuit« este amintit şi în Luca 2,1, unde prin această noţiune se prezintă întreg imperiul roman. Toţi, cei care nu au locuit în interiorul acestui imperiu, au fost priviţi ca fiind în afara graniţelor civilizaţiei vii. Peste ţinutul celor patru imperii ale lumii (Daniel 2), care era şi teritoriul luminii şi privilegiilor deosebite, va veni un timp scurt de judecăţi îngrozitoare. Acest timp de necaz va fi, corespunzător cunoscutei profeţii a lui Daniel, în timpul ultimei săptămâni din anul al şaptelea (Daniel 9,27). Creştinătatea trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru abuzul de lumina oferită ei în har şi de privilegiile oferite. Creştinătatea va fi judecată pe baza învăţăturii creştine, păgânii pe baza mărturiei creaţiei şi conştiinţei. Ceasul încercării va veni peste tot pământul, ca să încerce pe aceia »care locuiesc pe pământ«. Această denumire ciudată are un înţeles moral – şi sinistru. Ceea ce caracterizează pe aceşti oameni, citim în Filipeni 3,18-19. Aceşti duşmani ai crucii s-au stabilit pe pământ, au făcut pământul patrie a lor, şi orizontul gândurilor lor este limitat la lucrurile de pe pământ şi interese pământeşti. În Apocalipsa sunt deseori amintiţi astfel de oameni (capitolul 6,10; 8,13; 11,10; 13,8,12,14; 17,2,8). După ce ei conştient şi-au ales pământul în locul cerului, acest ceas al încercării va veni peste ei, în care se vor aplica drepturile lui Hristos asupra pământului, drepturi la care se referă mărturia profetică din cartea Apocalipsa, prin judecăţi, şi aceasta în mod deosebit în Palestina.

   »Eu vin curând«, aşa sună mesajul apropiatei reîntoarceri a Domnului din cer. În ultimul capitol al cărţii el se repetă de trei ori (versetele 7,12,20). Dar cum se armonizează acest »curând« (sau repede) cu lunga perioadă de aşteptare de aproape două mii de ani? Noi trebuie să corectăm felul noastru de a calcula şi să calculăm timpul, aşa cum îl calculează Domnul. »Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru; că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi« (2 Petru 3,8). După această socoteală, între venirea Domnului în umilinţă şi revenirea Lui au trecut aproximativ două zile.

11. »Ţine cu tărie ce ai.« Posesiunile deosebite şi specifice ale Adunării din Filadelfia erau Cuvântul Domnului, Numele Domnului, răbdarea Domnului şi revenirea Domnului. Această posesiune trebuiau s-o ţină cu tărie. Numărul celor credincioşi putea să se reducă prin plecarea acasă, prin părăsirea drumului şi acceptarea de compromisuri, aşa că rămâne numai o rămăşiţă slabă, neînsemnată. Dar cu atât mai mult este necesar să se ţină cu tărie şi cu niciun preţ să nu se renunţe la o literă sau liniuţă a adevărului. Greutatea timpurilor necesită o credincioşie nezguduită faţă de Domnul şi o ţinere cu tărie a credinţei şi a tot ce El ne-a încredinţat să păzim. »Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!« (1 Corinteni 9,24). Nu la start, ci la ţintă se decide cine va purta cununa. Cine aparţine cu adevărat Filadelfiei, va duce lupta cu statornicie până la sfârşit. Cât de necesare sunt de aceea cuvintele de atenţionare adresate tuturor, conducătorilor şi acelora care îi urmează: »Ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa!« Dacă renunţi la adevăr, vei pierde şi cununa. Ce pierdere irecuperabilă va fi aceasta!

Răsplata biruitorilor din Filadelfia

12. »Pe învingător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi Numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul meu, şi Numele Meu cel nou.« Un învingător în Filadelfia este oricine, care cu toată slăbiciunea lui, rămâne credincios pe drumul potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Înaintarea lui nu este caracterizată de cuceriri deosebite, dar el este perseverent în luptă. Lupta, care devine tot mai crâncenă, întăreşte credinţa şi duce la o credincioşie şi mai mare. Prinzându-se tare, şi apucând tot mai tare, el ţine cu tărie la Cuvântul Domnului, la Numele Lui, la răbdarea Lui şi la venirea Lui. Chiar dacă va trebui să renunţe la viaţă, totuşi nu va renunţa la ceea ce constituie încununarea mărturiei sale. Slăbiciunea de pe pământ va fi schimbată odată cu statornicia şi puterea din cer: »Îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu«. În cer nu va fi un Templu din pietre (Apocalipsa 21,22), dar pe pământ va fi un Templu în timpul judecăţilor (Apocalipsa 11,1-2). »Templul Dumnezeului Meu« este Locul Preasfânt din cer. Solomon a făcut doi stâlpi puternici şi stabili pentru curtea din faţă a Templului (1 Împăraţi 7,21). Numele acestor stâlpi au fost Iachin (El va întări) şi Boaz (în El este tărie). În versetul nostru se face aluzie la aceşti stâlpi. Chiar dacă credinciosul slab, încercat, din Filadelfia va fi alungat de biserica populară, recunoscută pe pământ – el va fi întărit şi va avea putere în fericirea veşnică a cerului. Şi această poziţie înaltă îi este garantată şi asigurată pentru veşnicie. »Nu va mai ieşi afară nicidecum.«

12. »Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu«. Partea binecuvântată a învingătorului va fi şi fericirea, care constă în aceea, că el cunoaşte pe Dumnezeu, Numele Dumnezeului Său. Dar comunicările pline de har nu sunt prin aceasta la sfârşit. »Cetatea Dumnezeului Meu«, noul Ierusalim, a cărui patrie este cerul (capitolul 21,9-10), va răsplăti pe învingător cu fericirea lor. În sfârşit, ca ultimă parte a răsplătirii lui, Numele nou al lui Hristos va fi scris pentru totdeauna pe fiecare în parte din învingători. Numele Său cel nou este expresia legăturii Sale deosebite cu toată mărimea şi toată plinătatea fericirii cereşti. El are întâietatea în toate, şi cu toate acestea putem citi această făgăduinţă deosebit de bogată şi de cuprinzătoare, care ne arată legătura noastră cu Hristos în slava viitoare. I-a plăcut Domnului nostru să ne lege cu Sine în această enumerare a acestor răsplătiri. De cinci ori citim în acest verset despre Dumnezeul Meu sau Numele Meu.

   Scrisoarea deschisă adresată îngerului Adunării din Filadelfia se încheie cu solicitarea obişnuită, de a auzi. Fie ca fiecărui cititor să i se dăruiască o ureche care aude!