Comentariul Apocalipsei şi privire de ansamblu profetică

Capitolul 1

Cele şapte Adunări

11. »Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici; la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.« - Pe lângă cele şapte Adunări enumerate existau în provincia romană din Asia şi alte Adunări cu aceeaşi importanţă, dar Duhul Sfânt a urmărit prin alegerea acestor Adunări un scop moral, şi de aceea El foloseşte articolul hotărât. Şi succesiunea, în care ele sunt prezentate, este demnă de remarcat. Hengstenberg remarcă în comentariul lui: „Efes, Smirna şi Pergam trebuie să fie una lângă alta şi trebuie ţinute separat de celelalte, căci aceste trei oraşe, şi numai ele, concurau pentru supremaţie în Asia Mică.” În scrisorile adresate Adunărilor găsim o subîmpărţire clară, în trei plus patru. Astfel, strigătul »Cine are urechi de auzit, să audă« apare în scrisorile adresate primelor trei Adunări înaintea cuvântului adresat biruitorilor (capitolul 2,7.11.17), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări stă după făgăduinţele date biruitorilor (capitolul 2,29; 3,6.13.22). – Fiecare Adunare este adresată personal. Fiecare Adunare în parte este personal responsabilă faţă de Domnul, ca în jurul ei să lase să strălucească lumina adevărului dumnezeiesc. Unitatea vie a Adunărilor ca »un trup« şi dependenţa reciprocă a membrilor ei sunt adevăruri, pe care numai apostolul Pavel le învaţă. Însă în primele trei capitole din Apocalipsa, Adunarea este văzută în poziţia ei publică pe pământ ca purtător de lumină şi mărturie a lui Dumnezeu. Cele şapte Adunări au avut fără îndoială particularităţile lor, semne caracteristice care se recunosc clar, dar care totuşi – fiecare pentru ea – au marcat esenţial şi starea întregii Biserici în perioadele succesive ale istoriei ei; în afară de aceasta, aceleaşi caracteristici în totalitatea lor se întâlnesc în Biserică pretutindeni pe pământ şi în toate timpurile, atunci şi acum.

   Două Adunări, Smirna şi Filadelfia, sunt lăudate şi nu primesc niciun cuvânt de mustrare. Caracteristic pentru Smirna erau suferinţele, prin care a trebuit să treacă această Adunare. Esenţialul la Filadelfia era puterea ei mică. Atât laudă cât şi mustrare primeşte Efes, Pergam, Tiatira şi Sardes. Laodiceea are starea cea mai rea între cele şapte Adunări. Această stare este lipsită de speranţă; Laodiceei nu i se poate adresa niciun cuvânt de recunoştinţă, ci numai mustrare. În Tiatira este recunoscută pentru prima dată o rămăşiţă.

1. Efes

   Renumita capitală a Asiei, „luminătorul Asiei”, a fost odinioară reşedinţa şi punctul central al slujbei idoleşti păgâne. Era fortăreaţa puterii satanei, şi de acolo s-a răspândit slujirea la idoli în toată lumea cunoscută în timpul acela (Faptele Apostolilor 19). Micile temple de argint, care erau dedicate zeiţei Artemis (sau, Diana), au fost cumpărate cu ardoare de străini şi au fost aşezate în casele lor din depărtare ca idoli ai casei, în timp ce templul impunător al zeiţei, împodobit cu bogăţiile Asiei Mici, a fost enumerat printre cele şapte minuni ale lumii. Efes a devenit scena luptei aprige dintre puterile luminii şi ale întunericului. Soţii Aquila şi Priscila, dedicaţi Domnului, au lucrat un timp în această cetate slujitoare la idoli. Mai înainte, doisprezece din ucenicii lui Ioan s-au ostenit, cu puţin succes, să pătrundă în acest întuneric; osteneala lor a fost slabă, deoarece ei înşişi nu au fost suficient învăţaţi (Faptele Apostolilor 19,1-7). După aceea Apolo, având darul vorbirii, a dat un nou impuls lucrării. Însă apostolul Pavel a fost cel care prin puterea Duhului lui Dumnezeu a frânt puterea întunericului, şi prin aceasta a trezit mânia adepţilor slujirii la idoli şi ai superstiţiei, când aceştia au văzut cutremurându-se întregul lor sistem înaintea adevărului eliberator al sufletelor, venit prin creştinism, ca odinioară Dagon (1 Samuel 5,3-4). În cele din urmă a fost preaiubitul apostol Ioan, care, după ce a părăsit căminul lui din Ierusalim, s-a mutat la Efes şi timp de treizeci de ani a făcut din acesta punctul central al lucrării sale pentru Domnul. Gloria Efesului a scăzut mai târziu, şi cetatea păgână mândră de odinioară este numai un sat sărăcăcios, cunoscut sub numele de Ajasoluc.

2. Smirna

   Această cetate, cu numele de astăzi (turcesc) Izmir, este situat la aproximativ 60 km în partea de nord a Efesului şi aparţine astăzi oraşelor celor mai importante ale Turciei; numărul locuitorilor este estimat la circa 200.000[1]. Într-un anumit sens Smirna a fost odinioară rivala Efesului. Situaţia ei naturală şi economică, bunăstarea, comerţul şi splendoarea clădirilor sale i-au adus numele de „frumoasa”. Slujirea idolilor în cadrul ei era numai cu puţin mai prejos decât cea din Efes. Smirna nu este amintită în Faptele Apostolilor, şi nici în scrierile apostolului Pavel. De aceea nu putem să constatăm logic, cum sau când a fost dusă evanghelia acolo. Poruncile severe ale cezarului împotriva creştinismului au fost impuse strict în Smirna, la care Iudeii şi păgânii s-au unit şi au exercitat presiune asupra autorităţilor locale slabe, ca aceştia să emită dispoziţii pentru prigonirea creştinilor. Potrivit relatărilor, Polycarp, prietenul şi ultimul colaborator al lui Ioan, a fost omorât aici în anul 168, în al 90-lea an al vieţii sale. Prigoanele înverşunate din Asia Mică au pornit din Smirna, şi fără îndoială în scrisoarea deschisă adresată Smirnei se face referire la acestea (Apocalipsa 2,8-11).

3. Pergam

    Pergamul era situat mult mai la nord. Această cetate practica foarte puţin comerţul, sau chiar deloc, dar avea o importanţă deosebită din cauza erudiţiei, culturii şi ştiinţei, în mod deosebit în domeniul medicinei. O serie de împăraţi au făcut Pergamul, sau Pergamum – aşa cum îl numeau grecii -, reşedinţa lor împărătească. Renumita ei Bibliotecă, a doua ca mărime după Alexandria, cu care s-a şi unit în cele din urmă, cuprindea 200.000 de cărţi. Aici s-a dezvoltat până la perfecţiune arta pregătirii pieilor de animale pentru a se putea scrie pe ele. De aici vine şi denumirea de pergament. În felul acesta numele acestei cetăţii, despre care în Sfânta Scriptură sunt rostite cuvinte severe (Apocalipsa 2,12-17), a fost transmis peste secolele epocii creştine, şi fără îndoială materialul unor manuscrise biblice valoroase îşi are originea în Pergam. Efes era caracterizat prin adorarea zeiţei Artemis, Dionysos era divinitatea distinsă din Smirna. Aceste două cetăţi erau stricate, dar Pergam le-a întrecut pe amândouă în ce priveşte slujirea idolilor. Cuvintele »acolo unde este scaunul de domnie al Satanei« şi »unde locuieşte Satana« (Apocalipsa 2,13) se potriveau în primul rând pentru Pergam. Simbolul cel mai caracteristic din renumitul templu al lui Esculap era şarpele încolăcit, în spatele căruia noi vedem pe »Satana, şarpele cel vechi«. Ştiinţa nobilă a medicinei a fost adusă de timpuriu în legătură cu adorarea Satanei, care îşi revendica dreptul la poziţia, lucrarea şi titlul Domnului. Numele „păzitorul” şi „salvatorul” au fost atribuite lui Esculap şi vindecările care au avut loc au fost atribuite acestei zeităţi făcute de oameni. În felul acesta, spus pe scurt, Satana a fost aşezat în locul lui Hristos.

4. Tiatira

   Această cetate era situată în partea de sud-est a Pergamului. Cele trei cetăţi amintite mai înainte au fost mult mai cunoscute decât Tiatira, şi cu toate acestea şi această cetate are importanţa ei deosebită. Indirect ea este în legătură cu lucrarea misionară a apostolului Pavel în Europa. Primul rod al acestei lucrări a fost întoarcerea la Dumnezeu a unei femei din Tiatira, care îşi câştiga existenţa prin vânzare de purpură, prin care această cetate a devenit cunoscută (Faptele Apostolilor 16,14). Inscripţiile existente arată că vopsitul era cea mai importantă ramură comercială a cetăţii, şi până în zilele noastre stofele vopsite în roşu strălucitor sunt folosite până departe în Asia şi Europa. Ele erau livrate în Smirna prin transporturi săptămânale. Tiatira este astăzi un oraş înfloritor cu aproximativ 20.000 de locuitori.

5. Sardes

   Sardes era situat la aproximativ 43 km în partea de sud a Tiatirei. Sardes a fost în antichitate o cetate mândră şi bogată, capitala împărăţiei Lidiei. Această singură cetate regală, cu toată vitejia locuitorilor ei, a căzut la asedierea ei de către cuceritorul Cirus. Odată cu căderea cetăţii a fost nimicită şi împărăţia Lidiei. Astăzi această capitală de odinioară se numeşte Sart. Ce învăţătură cu privire la mărimea omenească oferă această cetate acum decăzută, în care odinioară a domnit Crosus, un împărat bogat, înţelept şi dotat! Într-un dicţionar se poate citi: „Doi sau trei păstori de oi locuiau într-o colibă, în afară de aceasta un turc cu doi slujitori, când Arundel a vizitat-o în 1826. În anul 1850 nu s-a mai găsit niciun om în acest Sardes, odinioară puternic şi mult populat.”

6. Filadelfia

   Numele acestei cetăţi este dat după numele întemeietorului ei: Attalus Philadelphus, împărat al Pergamului. Ea este situată la aproximativ 40 km în partea de sud a Pergamului. Numele ei actual Allah Shehr (oraşul lui Dumnezeu) spune multe, dar nu ia cu forţa niciunui cetăţean turc un semn al veneraţiei. Filadelfia de astăzi este un oraş cu suprafaţă mare şi aproximativ 15.000 de locuitori, dintre care o mare parte sunt creştini greci. Rămăşiţele din timpurile de demult ale creştinismului sunt aici mai numeroase decât în oricare din celelalte cetăţi numite de Ioan. Se pot vedea ruinele a nu mai puţin de 25 de biserici, în timp ce unii stâlpi de marmoră, păstraţi aproape intacţi, ne amintesc de cuvântul din Apocalipsa 3,12, care se referă probabil la aceşti stâlpi. Având în vedere faptul că Filadelfia are cea mai lungă perioadă de viaţă dintre toate celelalte cetăţi vechi amintite, este remarcabil că scrisoarea deschisă adresată îngerului ei (Apocalipsa 3,7-13) nu conţine nicio mustrare. Scepticul Gibbon explică: „Filadelfia stă ca un stâlp între ruine printre aşezările greceşti şi bisericile din Asia Mică, un exemplu binefăcător pentru faptul că drumurile onoarei şi al siguranţei sunt uneori aceleaşi.”

7. Laodiceea

    Laodiceea era situată la aproximativ 60 km spre răsărit de Efes. Cetatea a primit numele după Laodice, soţia monarhului Sirian Antiocus al 2-lea. Laodiceea era o cetate deosebit de bogată, care, după ce în timpul domniei lui Nero a fost distrusă în anul 62 de un cutremur, s-a refăcut repede din această lovitură şi prin propria putere şi-a recăpătat strălucirea de odinioară. Chiar şi în timpul când a fost scrisă Apocalipsa, Laodiceea era o cetate măreaţă. „Goana după aur” a ei a infectat şi Adunarea şi era »bogată şi s-a îmbogăţit« (capitolul 3,17). Mândria, luxul şi mulţumirea de sine caracteriza viaţa locuitorilor, şi acest caracter a influenţat puternic şi Adunarea. Dar mândria din Laodiceea a fost doborâtă, bogăţia ei a fost împrăştiată printre străini şi măreţia ei a fost coborâtă în ţărână. Locul cetăţii luxuriante de odinioară a devenit o scenă tristă a nimicirii totale[2].

Folosirea scrisorilor deschise

   Se poate presupune, că în mod deosebit primele trei capitole, dar nicidecum exclusiv, se aplică la Adunările numite din Asia. Aşa salută Ioan pe »cele şapte Biserici, care sunt în Asia« (versetul 4); în versetul 11 le priveşte pe toate la un loc, în timp ce în capitolele 2 şi 3 se adresează printr-o

scrisoare deschisă fiecărei Adunări în parte. Însă în timp ce folosirea cu prioritate la aceste şapte Adunări este foarte clară, este de asemenea clar, că într-un anumit sens acestea au fost şi sunt reprezentantele întregii Biserici, şi aceasta nu numai pentru timpul acela, ci şi în succesiunea treptelor de evoluţie ale stării ei lăuntrice. După capitolul 3 nu mai găsim nici o referire la aceste Adunări. »Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.« Această solicitare, făcută de şapte ori, arată spre folosirea directă a conţinutului scrisorilor deschise de către fiecare ascultător în parte, precum şi de fiecare comunitate a creştinilor mărturisitorii de pe întreg pământul şi din toate timpurile. Folosirea pentru zilele noastre are cea mai mare valoare şi cel mai mare câştig.

   S-a pus întrebarea, în ce măsură a fost posibil lui Ioan întemniţatul să facă schimb de scrisori cu Adunările. Noi suntem convinşi, că Apocalipsa a fost scrisă complet pe insula Patmos şi că fiecare din cele şapte Adunări a primit de acolo scrisoarea ei deschisă. Nu vedem niciun motiv pentru presupunerea, susţinută de unii, că istoria a fost văzută pe insula Patmos şi ea a fost scrisă după aceea în Efes, după ce vizionarul a fost eliberat din exil de către Nerva. Întâmplări supranaturale caracterizează o mare parte a acestei cărţi, şi de aceea dispar astfel de greutăţi, ca zăpada în soare.

Şapte sfeşnice de aur

12. »M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.« - Întoarcerea, ca să vadă vocea celui care vorbea, în mod necesar a avut loc spre răsărit, unde se afla scena desfăşurării evenimentelor. Primul lucru, pe care el l-a văzut, au fost »şapte sfeşnice de aur«. În versetul 20 ni se explică ce semnificaţie au acestea: »cele şapte sfeşnice sunt şapte Adunări.« Numărul şapte arată spre desăvârşire. Aurul, cel mai preţios metal, arată neprihănirea divină. Sfeşnicele erau din aur; construcţia, „materialul” Adunării sau Bisericii, fie ea în relaţia ei cu Hristos ca trup al Său sau cu Dumnezeu ca şi Casă a Sa, este înfăţişarea neprihănirii divine, această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu. Aceasta nu ar putea să fie altfel. În simbolul celor şapte sfeşnice de aur vedem Biserica în totalitatea şi desăvârşirea ei, aşa cum este ea în gândurile lui Dumnezeu, şi anume în poziţia ei publică ca mărturie a Sa pe pământ. Nu arată ce a devenit Biserica, ci se arată starea ei iniţială, în care ea a fost clădită de El. Cu toate că este privită întreaga Biserică, ea este văzută aici în cele şapte Adunări particulare.

   Cele şapte sfeşnice de aur fac aluzie evidentă la sfeşnicul de aur cu şapte braţe, care era în »partea dinainte« a Locului Sfânt din Vechiul Testament, amplasat în partea de sud. Aici însă sfeşnicele stăteau în răsărit. Acolo cele şapte lămpi aveau o tijă comună şi un suport comun, şi fiecare lampă arunca lumina ei curată asupra tijei minunat ornamentată şi în felul acesta făcea să se vadă frumuseţea ei în întuneric (Exod 25,31-40; Numeri 8,2-4). Tot aşa slăvile morale ale Fiului preaiubit, ale Domnului nostru Isus, se pot vedea în deplina lor frumuseţe numai în lumina prezenţei divine. Aici fiecare sfeşnic stă pe propriul fundament. Sfeşnicele reprezintă Adunările în parte. Fiecare Adunare în parte are responsabilitatea ei la locul unde se află, ca să lumineze întunericul cu raza ei. Este responsabilitatea serioasă şi absolut necesară a fiecărei grupe mărturisitoare de sfinţi să fie o mărturie luminoasă şi clară pentru Dumnezeu la locul unde se află ei, şi ce este valabil pentru fiecare Adunare locală este tot aşa de valabil pentru întreaga Biserică. – După avertismentul divin (capitolul 2,5), cele şapte sfeşnice din Asia s-au îndepărtat demult, şi o judecată asemănătoare, chiar dacă este prezentată printr-un alt simbol, va veni peste biserica mărturisitoare, ca întreg. Unde sunt astăzi sfeşnicele de aur? Aceasta este pentru noi o întrebare foarte pătrunzătoare.

Apariţia lui Hristos (versetele 13-16)

13. »Şi (am văzut) în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.« - Primul lucru care a atras atenţia vizionarului au fost cele şapte sfeşnice de aur. Dar ce este Adunarea fără Hristos? Slava deosebită a acestei prime apariţii nu rezultă din Adunări, în poziţia pe care le-a dat-o Dumnezeu pe pământ, ci din mărimea şi maiestatea Unuia, care S-a coborât, ca să fie în mijlocul lor. Cine este acest Unul? Este »cineva, care semăna cu Fiul Omului«. Aici, ca şi în Daniel 7,13, trebuie să ţinem seama de lipsa articolului hotărât în textul original. Atât profetul Daniel cât şi vizionarul au văzut fără îndoială pe Fiul Omului; dar prin lipsa articolului hotărât se arată că trebuie prezentate trăsăturile caracteristice morale ale Aceluia care poartă acest nume, sau acest titlu, şi nu atât de mult persoana, care a fost cunoscută ca »Fiu al Omului«. Profetul Daniel a văzut în cer şi vizionarul a văzut pe pământ pe Unul care avea trăsăturile de caracter morale ale Aceluia care purta acest titlu.

   În Evanghelii numai Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi ca Fiu al Omului, şi anume de aproximativ 70 de ori. Numai în Evanghelia după Ioan 12,34 pare să fie o excepţie. Titlul »Fiul Omului« arată un domeniu de domnie mai extins şi o slavă mai mare decât a »Împăratului din Israel« (compară Psalmul 2 şi Psalmul 8). Ca Fiu al lui Dumnezeu El înviază morţii, spiritual (Ioan 5,25) şi trupeşte (Ioan 5,28-29). Ca Fiu al Omului El judecă şi execută această judecată (Ioan 5,27). Domnul se bucură în mod deosebit de acest titlu.

13. »... îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.« - Haina ajungea până la picioarele Domnului glorificat, fără ca să le acopere (versetul 15). Nu este numit nici materialul şi nici culoarea hainei. Putem aici să vedem o legătură cu Efodul, haina cea mai deosebită a marelui preot[3]. Dar haina lungă nu era încinsă nici în jurul coapselor (Luca 12,35) şi nici nu era dezbrăcată (Ioan 13,4), aşa cum ar necesita exercitarea unei lucrări. Prin aceasta aici se face mai degrabă referire la calificarea preoţească, plină de demnitate.

13. »Încins la piept cu un brâu de aur« - Materialele brâului marelui preot erau aur, purpură roşie şi albastră, carmezin şi in subţire răsucit (Exod 28,8). Aurul şi inul subţire răsucit arată unirea neprihănirii divine şi a neprihănirii umane în Isus, Marele nostru Preot, în timp ce purpura albastră arată originea Sa cerească, purpura roşie arată gloria Sa împărătească şi carmezinul (sau stacojiul, cârmâzul, culoarea sângelui) vorbesc foarte clar despre suferinţele Sale. Dar aici brâul era din aur curat, simbolul neprihănirii divine. Faptul că El la purtat la piept, şi nu la coapse (Daniel 10,5), vorbeşte despre o odihnă liniştită. Brâul însuşi arată neprihănirea şi credincioşia celui care îl poartă – caracteristici pe care Domnul nostru le-a avut pe toate căile Lui (Isaia 11,5). Îngerii judecăţii (Apocalipsa 15,6) sunt încinşi la piept cu brâie de aur, ca şi Domnul nostru. Şi în acest caz se face abatere de la felul obişnuit de a încinge coapsele; brâul în jurul pieptului arată că exercitarea judecăţii corespunde cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

14. »Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada.« - Asemănător este descris »Cel îmbătrânit de zile« în Daniel 7,9. Anumite caracteristici ale Fiului Omului sunt identice cu cele ale Celui îmbătrânit de zile. Ei sunt persoane diferite, dar în acţiunea şi fiinţa lor se aseamănă aşa de mult, că o diferenţiere nu este posibilă. Identificarea Domnului Isus cu Cel veşnic, a Omului obosit (Ioan 4,6) cu Creatorul neobosit (Isaia 40,28), o privim cu admiraţie profundă. Albul orbitor de pe capul şi părul Lui reprezintă în special înţelepciunea dumnezeiască în legătură cu puritatea desăvârşită. În Daniel 7,9 se aminteşte numai părul capului Lui. Aici sunt descrise semnele distinctive personale ale Sale, şi nu cele legate de funcţia Sa sau slăvile legate de poziţia Sa, despre care se vorbeşte totuşi în versetul 16.

14 »Ochii Lui erau ca para focului« - Aceşti ochi vorbesc simbolic despre o examinare ageră, care pătrunde şi apreciază totul. Ei văd tot răul, oricât ar fi el de ascuns, şi-l dau la iveală. Cine sau ce ar putea scăpa acestei priviri foarte precise a acestor »ochi ca para focului«?

15. »Picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor.« - Aceste picioare sunt un simbol al unei puteri intransigente, care impune respect, în judecare şi condamnare (compară cu capitolul 10,1).

15. »Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.« - O comparaţie asemănătoare găsim în Ezechiel 43,2. Puterea uriaşă şi maiestatea vocii Sale răsună mai tare decât vuietul neîncetat al cascadelor mari. »Dar mai puternic decât vuietul apelor mari, şi mai puternic decât vuietul valurilor năpraznice ale mării, este Domnul în locurile cereşti« (Psalmul 93.4). »Glasul Lui ca vuietul unor ape mari« este privită aici ca semn al maiestăţii şi măreţiei Sale peste toate valurile patimilor omeneşti şi peste toate împrejurările din lumea stricată şi din Biserica ruinată. În Geneza capitolul 1 citim de 10 ori: »Şi Dumnezeu a zis«; era vocea Sa, care a adus ordine din haos, lumină din întuneric şi viaţă din moarte. A fost vocea lui care a liniştit Marea Galileii înfuriată şi care a transformat vânturile şi valurile vehemente în liniştea unui copil care doarme (Matei 8,23-27).

16. »În mâna dreaptă ţinea şapte stele.« - Despre stele se spune, că ele sunt aici îngerii sau reprezentanţii cu răspundere ai Adunărilor (versetul 20). Ca simboluri, stelele au semnificaţii diferite. În primul rând ele redau mulţimi nenumărabile (Geneza 15,5), apoi sunt simboluri pentru personalităţi distinse cu autoritate spirituală sau statală (Daniel 8,10; Apocalipsa 6,13; 12,4) şi în cele din urmă pentru puteri mici sau subordonate în general (Geneza 37,9; Apocalipsa 12,1). Toată autoritatea, toate lucrările şi toată conducerea spirituală în fiecare Adunare vin de la Domnul Însuşi. Stelele, pe care El le ţine în mâna dreaptă, arată gândul de bază, că este exclusiv responsabilitatea Lui, să dea Adunării Sale pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, sau să-i reţină, şi să-i păzească şi să-i sprijinească în lucrarea lor. Când este vorba de siguranţa veşnică a credincioşilor, lor li se spune, că ei sunt în mâna Sa şi în mâna Tatălui, de unde nu-i poate smulge nicio putere (Ioan 10,28-29). Dar nu li se spune, aşa cum se spune aici, că ei sunt în mâna Sa dreaptă. Conducătorii spirituali – prin aceasta nu înţelegem pe aceia care au fost ordinaţi pe funcţii, căci astfel de conducători nu sunt puşi în Adunarea lui Dumnezeu – sunt ţinuţi în mâna dreaptă a Fiului Omului, şi sunt păstraţi. Mâna dreaptă vorbeşte de cea mai înaltă autoritate şi onoare (Psalmul 110,1; Efeseni 1,20; Apocalipsa 5,1.7). Ce poziţie plină de responsabilitate, dar şi de onoare, ocupă fiecare „conducător” în Adunare! Daniel 12,3 arată o clasă de slujitori sau conducători iudei din viitor. Iuda 13 vorbeşte dimpotrivă despre cei decăzuţi din mărturia creştină; ei sunt stele rătăcitoare.

   Este misiunea şi responsabilitatea unei stele, să lumineze. În noaptea absenţei Domnului, Adunările lui Dumnezeu sunt purtătorii de lumină în întuneric, şi împreună ele sunt lumina lumii. Dar fiecare „conducător” creştin, care îndrumă pe alţii, trebuie să lumineze tot aşa ca o lumină în cercul lui de acţiune. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât mai mare este necesitatea să lăsăm să lumineze lumina din cer în întunericul crescând din jurul nostru.

16. »Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.« - Această vorbire simbolică arată, că judecata divină se va face numai prin puterea Cuvântului Său şi că această judecată nu se poate împiedeca, deoarece sabia este cu două tăişuri. Nu citim niciodată că Domnul Însuşi a pus mâna pe duşmanii Lui. El vorbeşte, şi ce vorbeşte aşa se şi face. Aşa cum în epistola către Evrei 4,12 Cuvântul scris este decisiv, tot aşa este aici cuvântul Său rostit. Cei necredincioşi din Biserică sunt primii, care sunt ameninţaţi cu judecata, de care nimeni nu va putea scăpa, care nu se pocăieşte (Apocalipsa 2,16). La începutul Împărăţiei de o mie de ani se va desfăşura una din cele mai triste scene, când oştirile adunate ale naţiunilor din vest sub conducerea căpeteniilor lor în provocare publică vor voii să facă război împotriva Mielului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19,19-21). Sabia Biruitorului atotputernic, puterea irezistibilă a Cuvântului Său, va lovi atunci pe duşmanii Săi, şi o mare baie de sânge a mulţimii oştirilor păgâne va glorifica dreptatea Sa, prin aceea că El se va răzbuna pe toţi aceia care nu au vrut să se supună sceptrului Său.

16. »Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« - Odinioară scuipatul dezgustător al duşmanilor Lui a acoperit faţa Mântuitorului (Matei 26,67; 27,30), acum pe această faţă este glorie divină, mult mai strălucitoare şi mai radiantă decât soarele tropical la amiază. »Ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.«  - în această lumină nu poate privi niciun ochi omenesc; această expresie vorbeşte despre slava minunată a lui Isus, Fiul Omului. Amintim, că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Lumina lumii (Ioan 8,12), Soarele dreptăţii pentru Israel (Maleahi 4,2) şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Adunare (Apocalipsa 22,16). Hengstenberg atrage atenţia cu privire la diferenţa dintre slava soarelui şi slava stelelor (1 Corinteni 15,41) şi aplică această învăţătură la gloria supranaturală a lui Hristos (Soarele) în comparaţie cu a slujitorilor Lui (stelele). Stelele au o lumină slabă, care numai în întuneric poate fi văzută. În istoria incomparabilă şi totuşi aşa de simplă a creaţiei (Geneza 1), Dumnezeu a rânduit corpurilor cereşti, care să despartă ziua de noapte, locul lor în legătura lor cu pământul, şi după aceea se adaugă, ca şi cum ar fi un lucru de mică importanţă: »şi stelele« (Geneza 1,16). Fie ca fiecare slujitor să-şi ia aceasta pe inimă! Nu este în aceasta o învăţătură pentru fiecare slujitor al Domnului? În noi înşine avem puţină importanţă, cu excepţia cazului când stăm ca unelte în mâna dreaptă a Domnului. Numai legătura slujitorului cu Domnul său îi oferă demnitate.

   Ce apariţie minunată a Domnului nostru vedem şi aici, cu totul diferită de aceea a lui Hristos din Evanghelii. Acolo El este caracterizat prin gingăşie, sfinţenie şi dragoste, aici Îl vedem îmbrăcat cu maiestate şi putere. Acolo El este Omul durerii; aici vedem, unite în El, dumnezeirea Sa şi partea Sa omenească ca Fiu al Omului glorificat. Desigur, El a fost întotdeauna o Persoană divină, Dumnezeu Însuşi, dar pe pământ Şi-a acoperit gloria Lui veşnică, sau, aşa cum exprimă apostolul Pavel, »S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi« (Filipeni 2,7). Aici străluceşte gloria Sa în mijlocul Adunărilor, o întărire şi o mângâiere preţioasă pentru orice inimă credincioasă, dar o groază pentru toţi cei care lăuntric sunt în contradicţie cu această glorie.