Epistola 2 Timotei: O moştenire devine apel - Ernst-August Bremicker

Capitolul 2.14-21

Casa mare

   „Aminteşte-le acestea, îndemnându-i (mărturisindu-le) stăruitor înaintea Domnului să nu aibă dispute de cuvinte, nefolositoare la nimic, decât la dărâmarea celor care ascultă.” (versetul 14).

   Expresia „acestea” se referă la versetele anterioare. În felul acesta versetul 14 este veriga de legătură între cele spuse de Pavel anterior şi ce el vrea să apună acum. Cu versetul 14 începe partea a doua a capitolului. Este încă vorba de slujitorul lui Dumnezeu, dar acum se face o referire deosebită la alţii. Omul lui Dumnezeu este răspunzător faţă de Dumnezeul său. El trebuie să se pună personal la dispoziţia Domnului său. El trebuie – în mod deosebit în timpuri grele – să stea clar în relaţia lui cu alţii. El se află în interiorul mărturiei creştine, care în versetul 20 este comparată cu o casă mare. Acolo sunt provocări mari, cărora noi trebuie să ne expunem.

A aduce aminte

   În versetul 2 i s-a cerut lui Timotei să asculte. În versetul 7 el trebuia să înţeleagă ceva. Acum i se cere să aducă aminte de ceva. Acesta este totdeauna drumul unui slujitor de încredere al Domnului. Mai întâi el însuşi învaţă, asimilând ceva. El aude sau citeşte. După aceea vine meditarea la cele citite sau auzite. Ce s-a învăţat trebuie interiorizat. Cuvântul lui Dumnezeu este cercetat, cunoscut şi înainte de toate este aplicat la inimă şi conştiinţă. Se înţelege de la sine că gândirea include rămânerea în cele învăţate şi aplicarea în practică. Urmează apoi, în al treilea rând, ca cele auzite şi chibzuite să fie mărturisite şi date altora ca învăţătură.

  „Aducerea aminte” este un proces permanent. Adevărul lui Dumnezeu în sine ne-a fost făcut cunoscut pe deplin. Nu mai sunt adevăruri noi. Bunul credinţei a fost dat sfinţilor odată pentru totdeauna. El trebuie însă amintit mereu. Expresia mai este folosită în afară de locul acesta şi în Tit 3.1. Învăţăm din aceasta, că în lucrarea în Cuvânt nu este vorba numai de a da mai departe informaţii factice (cunoştinţe), ci adevărul trebuie să se impregneze în inima ascultătorilor. El trebuie să pună acolo ceva în mişcare. Când noi prezentăm Cuvântul – fie în strângerile laolaltă, în familie sau cu alte ocazii -, nu este vorba de a spune pe cât posibil lucruri noi sau să fi pe cât posibil de interesant, ci de a aduce aminte de adevărurile cunoscute. S-ar putea ca pentru un ascultător sau altul să fie lucruri noi (de exemplu pentru tinerii în creştere sau pentru cei întorşi de curând la Dumnezeu), dar aceasta nu este esenţialul. Petru de exemplu voia prin aducerea aminte să trezească mintea sănătoasă a destinatarilor scrisorii sale (2 Petru 3.1). Aducerea aminte este un principiu biblic important.

A mărturisi

    Felul în care aceasta trebuie să aibă loc este descris ca fiind o mărturisire stăruitoare. Să mărturiseşti stăruitor înseamnă că implori şi atenţionezi pe cineva. Şi acest principiu are valabilitate generală. Noi nu trebuie să fim indiferenţi sau superficiali când prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur sunt locuri în Scriptură care poartă un caracter de îmbărbătare, în timp ce altele au mai degrabă caracter de mustrare. Cu toate acestea noi trebuie să prezentăm totdeauna cu demnitate Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia nu este o carte de amuzamente. Ea este Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. La aceasta aparţine fără îndoială seriozitate respectabilă. Au fost vorbitori şi comentatori foarte capabili şi dotaţi care au fost foarte atenţi în predicile lor să nu „întreţină” pe ascultătorii lor cu remarci hazlii şi glumeţe, sau chiar să-i facă să râdă. Nimeni, care prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, nu trebuie să gândească că ascultătorii trebuie „făcuţi bine dispuşi” prin astfel de mijloace (asta nu înseamnă că noi nu ar trebui să fim creştini veseli).

Înaintea Domnului

   Însemnătatea acestei expresii este accentuată prin adaosul „înaintea Domnului”. „Înaintea Domnului” înseamnă „înaintea feţei Domnului”. Slujitorul trebuie să fie permanent conştient, că el stă înaintea Domnului său, care vede totul şi judecă totul. Nu degeaba El este numit aici „Domnul” – fără nici o completare. Lui Îi aparţine toată autoritatea. Noi Îi datorăm ascultare şi niciodată nu trebuie să uităm că El este Domnul slujitorilor. Tot ce noi facem are loc sub ochii Domnului. El vede şi judecă totul. Fapte, cuvinte şi motive. Ne gândim la exemplul unui om mare al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care de asemenea a avut ceva de mărturisit, şi anume la Ilie. El a acţionat şi a vorbit conştient fiind că avea a face cu Domnul, înaintea ochilor căruia stătea. Dacă noi am interiorizat aceasta, atunci aceasta va fi un element pregnant în viaţa noastră ca slujitor al Domnului.

   Mai este ceva în această afirmaţie: slujitorul nu are în sine nici o autoritate. Ea vine de la Domnul. Dacă noi facem lucrarea fiind conştienţi de aceasta şi venim din prezenţa Domnului, atunci vom vorbi „cuvinte ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4.11). Tot aşa este valabil pentru ascultător, ca el prin Cuvânt să fie pus în prezenţa şi în lumina Domnului.

Nici o dispută de cuvinte

   Pavel acordă valoare mare, ca disputa de cuvinte să fie evitată. Disputa de cuvinte este spre distrugerea ascultătorilor. În lumea greacă din timpul acela se purtau cu plăcere dispute despre tot felul de teme. Iudeii aveau şi ei aceste vicii. În Faptele Apostolilor 18.15 este vorba de neînţelegeri asupra cuvintelor, numelor şi Legii. Tocmai în cazul învăţăturii mari există pericolul să te dedai la speculaţii şi discuţii nesfârşite. În 1 Timotei 6.4 se arată clar, că chestiunile litigioase şi certurile de cuvinte sunt caracteristica învăţătorilor falşi.

   Este incontestabil că fiecare cuvânt din Biblie îşi are înţelesul lui. Biblia a fost inspirată de Dumnezeu „cuvânt cu cuvânt”. Noi trebuie necondiţionat să ţinem cu tărie la această „inspirare textuală” (inspirarea verbală). Fiecare cuvânt al Bibliei este important. Noi ar trebui să le luăm în seamă şi să chibzuim de ce Dumnezeu foloseşte într-un loc un anumit cuvânt şi în alt loc probabil alt cuvânt. În privinţa aceasta este important ca să nu se iniţieze nici o ceartă înaintea altora – a ascultătorilor. Aceasta este valabil şi cu privire la originea fiecărui cuvânt în parte sau cu privire la înţelesul cuvântului grecesc folosit. Multe lucruri nici nu ar putea fi apreciate de ascultători – de exemplu într-o întrunire publică. Să ne gândim de exemplu la copiii noştri sau la tineri. Este fatal dacă înaintea urechilor lor au loc astfel de „certuri de cuvinte”.

   Este adevărat, că noi nu avem o părere unitară în toate întrebările legate de interpretare. Uneori sunt păreri diferite, despre care noi trebuie să discutăm. O astfel de discuţie este cu totul în ordine. Însă în nici un caz ea nu trebuie să degenereze în ceartă de cuvinte, şi apoi să ajungă chiar să fie difuzată cu voce tare. Slujitorul lui Dumnezeu nu face aşa ceva, şi el ia seama ca nici alţii să n-o facă. Cu regret în trecut au fost fraţi deosebit de dotaţi, care au cunoscut adevărul şi cu toate acestea au ajuns la certuri cu privire la anumite cuvinte.

   Cearta de cuvinte nu rămâne fără urmări, şi acestea nu sunt niciodată pozitive. De aceea Pavel spune: ea este „nefolositoare la nimic”. Mai mult chiar, are urmări directe dăunătoare. Ascultătorii nu numai sunt derutaţi prin această ceartă de cuvinte, ci Pavel merge mai departe şi spune că este spre pierzarea lor. „Pierzare” aici nu înseamnă condamnarea veşnică. În 2 Petru 2.6 cuvântul mai este folosit încă o dată. Acolo este vorba de „dărâmarea” Sodomei în timpul lui Noe. Din cuvântul grecesc a derivat cuvântul „catastrofă”. În orice caz urmările cerţii de cuvinte sunt catastrofale.

   „Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu aprobat (încercat şi găsit bun), un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, împărţind drept Cuvântul adevărului” (versetul 15).

Străduieşte-te

   Pavel se adresează acum lui Timotei cu o solicitare nouă. Ea este exact opusul celor de care el a atenţionat mai înainte. Timotei trebuia să se străduiască, adică trebuia să depună efort, ca să se prezinte pe sine însuşi încercat şi aprobat înaintea lui Dumnezeu. „A se strădui” înseamnă „să năzuieşti atent şi disciplinat pentru a face ceva”. Este vorba de sârguinţă şi angajare. Ce este arătat aici nu vine de la sine. Pentru aceasta trebuie folosită energie şi hărnicie. Hărnicia are o valoare mare în Biblie. Dumnezeu doreşte ca noi să fim harnici – atât în lucrurile naturale cât şi în cele spirituale. Cartea Proverbe ne arată cu mare intensitate valoarea generală a hărniciei. Solicitarea de a ne strădui o găsim mereu în Noul Testament.

Aprobat înaintea lui Dumnezeu

   Slujitorul trebuie să năzuiască să se prezinte pe sine însuşi aprobat înaintea lui Dumnezeu. Aceasta vrea să spună, că slujitorul trebuie să fie unul care prin verificare permanentă s-a dovedit credincios şi demn de încredere. Prin exemplul personal el trebuie să conducă pe alţii să facă la fel. Aceasta pune o responsabilitate mare pe aceia care stau în lucrarea publică pentru Domnul şi predică Cuvântul. Dacă cineva este un slujitor al Domnului, atunci în primul rând nu ceilalţi să fie impresionaţi, ci slujitorul trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu încercat şi găsit bun. Dumnezeu vede şi aude şi evaluează totul.

   Adeverirea (confirmarea) poartă în sine ideea că cineva este pus pe ştandul de probă şi el trece cu bine încercarea. Noi citim de exemplu despre confirmarea lucrării (1 Corinteni 3.13), despre confirmarea slujirii (2 Corinteni 9.13), despre confirmarea credinţei (Iacov 1.3; 1 Petru 1.7) şi despre confirmarea de persoane (Romani 14.18; 16.10; 1 Corinteni 11.19, şi alte locuri). Această ultimă formă de confirmare o avem şi aici. Slujitorul trebuie să se prezinte pe sine însuşi încercat şi găsit bun înaintea lui Dumnezeu. Aprobarea se arată nu atât de mult în ceea ce spune cineva, ci în ceea ce trăieşte. Cuvintele şi faptele trebuie să coincidă. „A prezenta” este mai mult decât simplu „a arăta”. A prezenta înseamnă să pui altora la dispoziţie ceva de folos. Aceasta este valabil în primul rând cu privire la Dumnezeu. Pavel scrie în 1 Tesaloniceni 2.4: „… ci, după cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu ca să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, care încearcă inimile noastre.”

A împărţi drept Cuvântul adevărului

   Lucrătorul este a patra profesie, pe care Pavel o aminteşte în această epistolă. Aici nu este vorba de lucrarea grea şi epuizantă a agricultorului – ca în versetul 6. De asemenea nu este vorba de lucrarea unui sclav, care nu are nici o înţelegere a intenţiilor stăpânului său. Este vorba mai mult de un „lucrător calificat”, care îşi cunoaşte lucrarea. Nu se spune din ce „branşă” vine acest lucrător. Se spune numai în sens figurat, că el împarte drept Cuvântul adevărului, aceasta înseamnă că el taie în direcţie dreaptă.

  Cuvântul „a împărţi” se întâlneşte în Noul Testament numai în acest loc. Înseamnă literar „a tăia drept”. S-ar putea ca Pavel să se gândească la lucrarea agricultorului, care trage o brazdă dreaptă şi nu lucrează în zigzag. Ne-am putea gândi şi la un tâmplar, care taie drept un lemn, şi nu strâmb. Oricum ar fi, este evident că pentru aceasta este nevoie de o anumită îndemânare. Pentru a prezenta public Cuvântul lui Dumnezeu este nevoie de un anumit exerciţiu spiritual. În 1 Timotei 3.6 se spune despre supraveghetor, că nu trebuie să fie unul întors de curând la Dumnezeu. Dar aici nu este vorba de un supraveghetor, ci de un slujitor al Domnului. Cu toate acestea principiul este transmisibil. Cine prezintă public Cuvântul lui Dumnezeu, acela trebuie să dispună de o anumită măsură de experienţă spirituală. Este vorba ca noi să procedăm corect cu Cuvântul lui Dumnezeu, să-L dăm corect ca învăţătură şi să-L aplicăm corect.

   Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este împărţit corect, atunci El nu va fi prezentat unilateral sau deformat. Atunci nu se va accentua mai mult o parte a adevărului şi cealaltă parte se va lăsa intenţionat la o parte. Atunci nu se vor extrage din context anumite pasaje de text. Atunci noi nu vom „coti” Cuvântul lui Dumnezeu ca să Se potrivească comportării noastre, ci noi ne vom îndrepta după Cuvânt.

   Avem a face cu „Cuvântul adevărului”. Aici nu este vorba de fiecare afirmaţie a (Cuvântului) lui Dumnezeu, ci este vorba de întreg Cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul adevărului” ne arată cum Dumnezeu vede toate lucrurile şi cum le evaluează. Aceasta trebuie mai întâi să învăţăm noi personal, înainte de a da altora.

   Desigur Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna adevărat. Abia atunci când noi oamenii Îl aplicăm, putem face greşeli şi Îl prezentăm unilateral sau deformat. Este de exemplu cineva care vede numai aspectul responsabilităţii, dar nu vorbeşte despre har. Sau este cineva care vorbeşte numai despre adevărul referitor la Adunare, dar nu vorbeşte despre adevărul referitor la Împărăţia lui Dumnezeu. Este cineva care vorbeşte numai despre lucrarea lui Hristos pentru noi, dar nu vorbeşte despre lucrarea lui Hristos în noi. Sau este cineva care după câte se pare cunoaşte numai epistolele apostolului Pavel, dar niciodată nu vorbeşte despre scrierile lui Ioan.

   Deci noi înşine trebuie mai întâi să cunoaştem Cuvântul adevărului, şi abia supă aceea şi să-L aplicăm corect. Nu se poate argumenta orice cu fiecare loc din Biblie. Noi trebuie să învăţăm să nu scoatem la întâmplare din context texte biblice. Nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură (2 Petru 1.20). Cu regret acest principiu simplu şi aşa de important este desconsiderat la interpretarea textului (verbal şi în scris). Desigur noi putem – şi trebuie s-o facem – aplica Cuvântul lui Dumnezeu la situaţiile noastre zilnice. Dar noi ar trebui să ne păzim de interpretări şi explicaţii proprii şi unilaterale. Aceasta este valabil atât în lucrarea publică cât şi în cea personală (de exemplu în familie). Altfel vom crea numai încurcătură şi vom semăna îndoială. Dacă o facem corect, rezultatul va fi pozitiv. Atunci are loc creşterea şi zidirea.

Fără ruşine

   Cine stă ca lucrător încercat şi găsit bun înaintea lui Dumnezeu şi împarte drept Cuvântul adevărului, nu are nici un motiv să se ruşineze. Cuvântul „a se ruşina” este o expresie puternică. Ea vrea să spună că nimeni nu poate reproşa ceva unui slujitor şi că nici el nu are ce să-şi reproşeze. Pentru a obţine aceasta este necesară mare atenţie în umblarea şi comportarea proprie. Cine prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl împarte drept, acela trebuie mai întâi să aplice Cuvântul la sine însuşi. Altfel se acuză pe sine însuşi.

   A nu se ruşina înseamnă şi că el se dovedeşte a fi unul a cărui lucrare nu este fără valoare, ci aduce plată. Ioan spune în privinţa aceasta: „Şi acum, copiilor, rămâneţi în El, ca, dacă Se va arăta El, noi să avem îndrăzneală şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa.” (1 Ioan 2.28).

   „Iar de vorbirile deşarte, lumeşti, fereşte-te; pentru că ei (aceştia sunt oamenii lumeşti) vor înainta mai mult în neevlavie” (versetul 16).

Vorbiri deşarte şi lumeşti

    Acum urmează iarăşi o atenţionare adresată slujitorului. Trebuie să ne fie clar, că satan va face totul ca să ne reţină să împărţim drept Cuvântul adevărului. Viclenia lui este mare. Aici sunt vorbirile deşarte şi lumeşti care aduc cu sine neevlavia. Deja în prima epistolă către Timotei Pavel a vorbit despre oameni care s-au rătăcit de la credinţă şi s-au îndreptat spre vorbire deşartă (1 Timotei 1.6). La sfârşitul epistolei Pavel ajunge să mai vorbească încă o dată despre aceasta: „… ferindu-te (sau: îndepărtându-te) de vorbăriile deşarte, lumeşti …) (1 Timotei 6.20).

   Este misiunea slujitorului lui Dumnezeu să împartă drept Cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu se pasioneze pentru lucruri nechibzuite. Noi ar trebui să evităm acestea. În acelaşi timp noi trebuie să ne distanţăm de oamenii care fac astfel de lucruri. Şi Tit este solicitat la aceasta: „Dar fereşte-te de întrebări nechibzuite şi de genealogii şi de controverse şi de certuri privitoare la Lege, pentru că sunt nefolositoare şi zadarnice” (Tit 3.9).

   Cuvântul „lumesc” nu se întâlneşte des în Noul Testament. În afară de epistola către Timotei mai este amintit în Evrei 12.16, unde Esau este numit lumesc. Cuvântul desemnează original un loc, pe care putea intra oricine – în contrast cu un loc sfânt. Din acesta a rezultat sensul „lumesc” sau „nesfânt”. „Vorbire deşartă” înseamnă textual „sunet gol”. Sunt cuvinte fără valoare. Ele nu sunt de nici un folos ascultătorului. Este clar, că astfel de palavre trebuie evitate. Motivul pentru acesta este dat: conduc numai la neevlavie. „A înainta” este folosit şi în alte locuri (Galateni 1.14; Romani 13.12). Acolo unde răul se poate răspândi necontrolat, el va conduce totdeauna la lucruri tot mai rele.

   „Neevlavia” nu înseamnă numai „fără Dumnezeu”, ci înseamnă că Dumnezeu este direct privat. El nu primeşte ce I se cuvine. Este o comportare opusă evlaviei. Neevlavia se exprimă printr-o comportare (umblare) falsă. Vedem din nou că învăţătura falsă conduce la comportare falsă. Aceasta este valabil pentru cel care prezintă Cuvântul, precum şi pentru cel care aude cuvântul acestuia.

   Pavel vorbeşte pe de o parte de pălăvrăgeli lumeşti şi goale, iar pe de altă parte de persoane care pălăvrăgesc. Răul nu poate fi despărţit de persoana care îl face. Evitarea acestei pălăvrăgeli aduce cu sine în mod necesar consecinţe, că trebuie să te depărtezi de aceia care practică astfel de pălăvrăgeli. Aceasta este responsabilitatea slujitorului în timpuri grele. Aici nu este vorba de felul cum o adunare locală tratează astfel de lucruri, atunci când devin vizibile în mijlocul ei. Pentru adunarea locală este valabil, ea trebuie să măture aluatul. Dar aici nu este vorba de adunarea locală, ci de slujitor în zilele de decădere. Pentru el înseamnă să plece, să se îndepărteze şi să evite. O altă posibilitate el nu are. Deci noi trebuie pe de o parte să evităm pălăvrăgelile, pe de altă parte să evităm oamenii care le practică. Aceasta devine mai clar pe parcursul capitolului.

   „Şi cuvântul lor se va extinde (sau: va roade în jurul lor) ca o cangrenă; dintre care sunt Imeneu şi Filet” (versetul 17).

Extinderea răului

    Extinderea şi creşterea neevlaviei este comparată cu o cangrenă (cu cancerul). Expresia „roade în jur” este o expresie compusă, care în alte locuri este tradusă prin „a găsi păşune” (Ioan 10.9). Comparaţia cu un foc care primeşte hrană prin lemnul uscat şi se extinde este foarte potrivită.

   Cuvântul „cangrenă” (sau: cancer) se foloseşte în Noul Testament numai în locul acesta. Iniţial în limbajul medical a fost numită aşa o necroză, adică o putrezire care apare atunci când o parte a corpului este despărţită de circulaţia normală a sângelui şi nu mai este alimentată cu substanţe hrănitoare. Redarea prin „cangrenă” (sau: cancer) este astăzi o imagine uşor de înţeles. Dacă celulele cancerigene nu pot fi înlăturate, ele vor infecta repede tot corpul şi mai devreme sau mai târziu duc la moarte.

   Un alt tablou asemănător în Noul Testament este aluatul. El va dospi toată plămădeala, dacă nu este înlăturat. Dacă nu este oprit la timp, strică totul şi distruge. Aceasta este valabil pentru pălăvrăgeala deşartă, pentru învăţătura străină şi pentru orice formă de rătăcire. Dar este tot aşa valabil şi pentru oamenii care aduc această rătăcire. Cine dă învăţătură falsă, acela va da tot mai mult şi mai clar învăţătură greşită. Putem observa aceasta clar, dacă mergem cu ochii deschişi prin lume (lumea creştină). De aceea urmarea este, că neevlavia se răspândeşte. Dacă tolerăm aceasta, fără să ne distanţăm personal de ea, vom fi infectaţi.

Imeneu şi Filet

   Pavel numeşte concret doi bărbaţi cu numele, pe care Timotei îi cunoştea. Numele Imeneu este amintit deja în prima epistolă (capitolul 1.20). El însuşi a eşuat în ceea ce priveşte credinţa. În afară de aceasta el distrugea acum credinţa altora. Este foarte probabil ca aici să fie vorba de aceeaşi persoană, fără însă să putem afirma cu certitudine. Despre Filet nu ştim mai multe.

   Cu toate acestea faptul este remarcabil, că aici sunt numite două persoane cu numele. Aceasta confirmă ce am văzut deja mai înainte, că răul nu poate fi despărţit de persoana care îl practică. Se dă impresia că Pavel pregăteşte pe fratele lui cu privire la ceea ce el puţin mai târziu în versetul 21 prezintă categoric ca principiu general, şi anume ca el să se curețe de vasele de necinste, prin aceea că el se depărtează de ele.

   „care s-au abătut de la adevăr, spunând că învierea a fost deja; şi răstoarnă credinţa unora” (versetul 18).

A se abate de la adevăr

   În loc să ţină personal cu tărie la adevăr şi să împartă drept Cuvântul adevărului, aceşti bărbaţi s-au abătut de la adevăr. A se abate înseamnă a nu nimeri ţinta (compară cu 1 Timotei 6.21). Sunt cazuri când cineva se abate din lipsă de cunoaştere. Deseori abaterea are loc şi foarte conştient. Înapoia acestor devieri stă satan, care încearcă mereu să ne producă pagube. El o face cu brutalitate (ca la Pavel, care era în închisoare). Dar el o face şi cu viclenie. Această tactică o găsim aici. Aceşti oameni aveau expresii creştine pe buzele lor. Ei vorbeau despre înviere, dar spuneau că învierea a avut deja loc. Prin aceasta tăgăduiau evident adevărul referitor la învierea trupului. Periculos în aceasta era faptul că adevărul şi minciuna erau amestecate una cu alta. Pericolul este totdeauna foarte mare în cazul amestecului. O tăgăduire evidentă a adevărului se cunoaşte imediat. Dar când adevărul şi minciuna sunt amestecate, aceasta are urmări fatale. Te abaţi singur de la adevăr şi credinţa altora este distrusă.

Adevărul referitor la înviere

   Abaterea în cazul lui Imeneu şi Filet consta în aceea, că ei spuneau, că învierea a avut deja loc. Într-un anumit sens aceasta era adevărat. Era însă numai adevărul pe jumătate şi prin aceasta o minciună deplină. O astfel de privire unilaterală a învierii este un exemplu pentru felul în care Cuvântul adevărului nu este împărţit drept.

   Epistola către Efeseni ne învaţă că noi, care eram morţi, am fost aduşi la viaţă cu Hristos. Dumnezeu ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus (Efeseni 2.6). Aceasta este poziţia noastră „în Hristos”. Epistola către Efeseni ne arată hotărârea şi planul veşnic al lui Dumnezeu, dar nu poziţia noastră, pe care noi o ocupăm acum pe pământul acesta. Noi purtăm încă trupul stării noastre smerite. Învierea trupului urmează să aibă loc. Ea este un adevăr central al Noului Testament. Pavel scrie detaliat despre aceasta în 1 Corinteni 15. El arată că învierea Domnului Isus este fundamentală pentru credinţă şi că şi noi vom învia – în ceea ce priveşte trupul nostru. Noi aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor, care va transforma trupul smereniei noastre şi-l va face asemenea trupului gloriei Sale (Filipeni 3.21). Aceasta va avea loc la înviere. „Morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15.52-53). „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tesaloniceni 4.16). Această parte a adevărului a fost evident trecută sub tăcere de către cei doi, sau a fost „răstălmăcită” aşa fel, că a luat naştere impresia că noi nu mai trebuie să aşteptăm nici o înviere.

A distruge credinţa

   Dacă se învaţă că învierea ar fi avut deja loc, aceasta are consecinţe grave. O consecinţă esenţială este, că speranţa creştinului se pierde. De ce să mai aşteptăm venirea Domnului, dacă învierea a avut deja loc? Un creştin fără speranţă îşi pierde felul de gândire ceresc. El îşi face căminul pe pământ. El se amestecă în politica pământului acesta şi încearcă să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ. Astăzi aceasta ar fi formulată cam aşa: „Să creăm lumea nouă a lui Dumnezeu pe pământul acesta”. Prin aceasta viaţa creştină, aşa cum ne este ea descrisă în Noul Testament, se prăbuşeşte în sine însuşi ca un castel de cărţi. De aceea Pavel foloseşte această expresie clară: „Credinţa unora este răsturnată”. Cine dă ascultare unor astfel de învăţături, acela nu mai stă tare în credinţă. A răsturna înseamnă „a doborî”. Cuvântul este folosit de exemplu în Ioan 2.15, unde Domnul răstoarnă mesele schimbătorilor de bani. Credinţa (aici însoţită de articolul hotărât) este bunul credinţei credinciosului. Este adevărul credinţei, pe care se sprijină credinciosul. Încrederea lui în afirmaţiile lui Dumnezeu se pierde total. Aceasta nu înseamnă, că cineva, care a primit pe Domnul Isus prin credinţă, îşi pierde mântuirea, însă el este total derutat, deoarece el nu se mai reazemă numai pe afirmaţiile lui Dumnezeu.

   „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: ‚Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi’ şi: ‚oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!’” (versetul 19).

Temelia tare a lui Dumnezeu şi pecetea ei

   Învăţătura falsă zguduie şi distruge. Faţă de aceasta stă însă fundamentul tare. Acest fundament este de la Dumnezeu. El este de nezguduit şi tare (aşa este tradus în 1 Petru 5.9). Fundamentul (temelia, vezi Faptele Apostolilor 16.26; Evrei 11.10) este un fundament pe care nimic şi nimeni nu-l poate distruge – nici învăţăturile false şi nici decăderea. „Temelia tare” trebuie înţeleasă aici la modul general. Nu este vorba de Hristos ca fundament al Adunării – ca în Matei 16.18. Şi nici nu este vorba de anumite învăţături. Este simplu temelia tare a lui Dumnezeu, pe care noi ne putem baza foarte siguri. Noi suntem dependenţi de ea, căci ea rămâne totdeauna tare, chiar şi în zilele decăderii şi degenerării.

   Pecetea are aici înţelesul unei inscripţii. Ea ne arată două laturi ale adevărului, pe care noi le găsim în Noul Testament deseori una lângă alta. În primul rând este latura lui Dumnezeu, planul Său, intenţia Sa, harul Său. În al doilea rând este latura responsabilităţii omului. Harul şi responsabilitatea stau aici unul lângă altul. Noi putem şi trebuie să diferenţiem aceste două laturi una de alta, dar nu avem voie niciodată să le despărţim. Este ca şi cu o monedă. Noi putem totdeauna privi numai o faţă a monezii, niciodată ambele feţe deodată. Şi cu toate acestea ele aparţin de nedespărţit împreună. Noi învăţăm să diferenţiem aceste două laturi ale adevărului, fără să le despărţim. Pecetea însăşi vorbeşte de proprietate şi de veridicitate. Un obiect pecetluit prezintă proprietarul care l-a pecetluit. Un document pecetluit arată veridicitatea lui.

Partea lui Dumnezeu: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi

   Latura peceţii îndreptată spre Dumnezeu este: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. „A cunoaşte” înseamnă mai mult decât că Domnul ştie cine Îi aparţine. Expresia include faptul că Domnul iubeşte şi recunoaşte pe aceia care sunt ai Săi. Este vorba de o recunoaştere plină de dragoste în sentimente. Pavel scrie în 1 Corinteni 8.3: „Dar dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El”. Aceasta este ideea. Domnul Isus a spus El Însuşi despre oile Sale, că El le cunoaşte şi este cunoscut de ele (Ioan 10.14). Noi avem siguranţa că nimeni nu ne poate răpi din mâna Sa (Ioan 10.28). În această făgăduinţă este cuprinsă o mare mângâiere. Oricât de greu ar fi timpul în care trăim, această făgăduinţă rămâne totdeauna adevărată.

   Noi am putea gândi în zilele de platitudine spirituală, că numai „noi” am mai rămas. Acest gând nu trebuie să apară niciodată. Ar fi mândrie spirituală. Pe tot pământul sunt mulţi care aparţin Domnului şi Îl iubesc. El îi cunoaşte, noi probabil nu-i cunoaştem. El ştie unde se găsesc. Unul din oamenii mari ai Vechiului Testament a făcut această greşeală, că el a crezut, că ar fi rămas singur. Era Ilie, care a spus odată lui Dumnezeu: „Fiii lui Israel au părăsit legământul Tău … am rămas eu singur” (1 Împăraţi 19.10). Această comparare era fatală, şi ea era falsă. Dumnezeu trebuie să-i spună: „Mi-am oprit în Israel 7.000, toţi genunchii care nu s-au aplecat înaintea lui Baal” (1 Împăraţi 19.18). Această greşeală era aşa de gravă, că Dumnezeu o aminteşte în Noul Testament (Romani 11.3,4) şi apoi vorbeşte despre o rămăşiţă aleasă prin har. Totdeauna va fi o astfel de rămăşiţă. Domnul o cunoaşte. El ştie cine Îi aparţine Lui – chiar şi în marile biserici statale şi în multele denominaţiuni. Nu vrem să uităm aceasta niciodată.

   Deseori putem recunoaşte cine Îi aparţine. Pavel ştia despre credincioşii din Tesalonic că ei au fost aleşi (1 Tesaloniceni 1.4). De unde ştia el aceasta? A putut el privi în cartea planului lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Dar el a văzut-o în comportarea lor. Uneori însă noi nu putem recunoaşte. Sunt oameni care vorbesc evlavios, dar se comportă altfel. Noi punem un semn de întrebare la mărturisirea lor. Şi ce-i de făcut? Lăsăm în seama Domnului şi ne bucurăm la gândul că El ştie cine Îi aparţine şi cine nu-I aparţine.

   Este foarte posibil că Pavel face aluzie aici la o întâmplare din Vechiul Testament. În cartea Numeri este relatat păcatul lui Core şi al cetei lui. Imediat la început Moise spune: „Mâine dimineaţă Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfânt” (Numeri 16.5). Poporul nu a putut recunoaşte imediat, dar Dumnezeu ştia.

Latura responsabilităţii noastre: depărtarea de nedreptate

   Unii doresc cu plăcere să rămână la prima parte a peceţii. Dar şi partea a doua este la fel de adevărată. Noi nu avem voie s-o trecem cu vederea. Ea se adresează responsabilităţii noastre şi spune: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” Împărţirii drepte a Cuvântului adevărului îi aparţine şi faptul că noi vedem ambele laturi. Nu este suficient să te opreşti la faptul că Domnul cunoaşte pe ai Săi. Acesta este numai jumătate de adevăr.

   Nedreptate este ce stă în contradicţie cu Dumnezeu, cu Fiinţa Sa şi cu voia Sa. Ea este pe de o parte opusul dreptăţii practice, la care suntem chemaţi în unele locuri din Scriptură. Pe de altă parte ea este opusă adevărului. Dreptatea practică este un stil de viaţă (lucrare, vorbire) în concordanţă cu voia şi Fiinţa lui Dumnezeu. Nedreptatea este opusul. Aceasta este valabil atât din punct de vedere moral/spiritual cât şi doctrinar. Deseori nu avem cunoştinţă că este prezentă viaţa din Dumnezeu. Dar dacă este prezentă nedreptatea, aceasta se poate vedea din umblare. Pomul se cunoaşte după roadele lui (Matei 7.16-20).

   „Să te depărtezi de nedreptate” este valabil desigur în primul rând personal, adică fiecare dintre noi trebuie în viaţa sa să se depărteze de nedreptate. Dacă aceasta este numai o chestiune exterioară, uşor devenim farisei. Recunoaştem la citirea evangheliilor cu ce cuvinte clare Domnul înfierează comportarea lor. Însă contextul secţiunii noastre arată clar, că aici este vorba în primul rând de legături cu alţi oameni, cu persoane care numesc Numele Domnului. Aceştia sunt astăzi aceia care se numesc creştini.

   Aici este vorba de mărturisirea pe care o face cineva. De aceea Pavel nu vorbeşte despre „Hristos” sau despre „Isus”, ci despre „Domnul”. Este cineva care spune: „Eu aparţin Domnului”, dar el nu se depărtează de nedreptate. Ce este de făcut atunci? Las în seama Domnului judecarea acestei afirmaţii. Eu nu pot s-o judec. Dar eu pot apoi, dacă el se ţine tare de nedreptate şi nu renunţă la ea, să nu mai am nici o părtăşie cu el. Eu nu pot merge împreună cu el pe acelaşi drum. Nu pot să fac împreună cu el nici o lucrare pentru Domnul. Vrem să ne păzim să rostim vreo sentinţă. Lăsăm aceasta în seama Domnului. Dar noi avem totuşi responsabilitatea să ne depărtăm de fărădelege şi să nu avem nici o părtăşie cu ea.

   Şi partea a doua a peceţii o regăsim în întâmplarea  cu ceata lui Core din Numeri 4.16. La cuvântul lui Dumnezeu Moise spune poporului: „Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi în toate păcatele lor” (Numeri 16.26). Aceasta era responsabilitatea poporului. Aici nu era vorba de întrebarea, dacă Dumnezeu ştia cine putea fi. Este vorba mai degrabă de faptul, că ei toţi trebuiau să se distanţeze de Core şi de oamenii lui. Altfel ei vor pieri împreună cu ei. Aceasta ne este explicat în versetele care urmează. Dar deja aici devine clar un principiu important, şi anume, că legătura cu răul întinează. Din acest motiv despărţirea de nedreptate este drumul omului lui Dumnezeu. Aceasta include despărţirea de oamenii care perseverează în nedreptate.

   „Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonorare.” (versetul 20).

O casă mare

   Acest gând este acum aprofundat. Pentru slujitorul lui Dumnezeu este imposibil să rămână în legătură cu nedreptatea. El trebuie să se depărteze de ea. Pentru explicarea în continuare Pavel foloseşte tabloul unei case mari. Este un tablou din viaţa zilnică. Într-o casă mare sunt vase diferite, de care stăpânul casei se serveşte. Cuvântul „vas” se întâlneşte de mai multe ori în Noul Testament. În unele locuri este tradus prin „unealtă” sau „bunuri” (de exemplu în Luca 17.31; Matei 12.29). Vasele din casă se deosebesc între ele. Sunt nu numai vase de aur şi de argint, ci sunt şi vase de lemn şi de pământ. Dar mai este şi o altă deosebire. Unele vase sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Este evident că prin vase se înţelege oameni, în timp ce stăpânul casei este Dumnezeu.

   Tabloul folosit are un înţeles simbolic. Mulţi comentatori nu se îndoiesc că Pavel prin expresia casă mare se referă la mai mult decât la un simplu exemplu al unei case oarecare. Face aluzie la creştinătate, deci la domeniul unde este numit numele Domnului. În prima epistolă către Timotei Pavel a vorbit deja despre o casă. Însă nu despre o casă mare. El vorbeşte acolo despre Casa lui Dumnezeu, „care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3.15). Pavel nu mai vorbeşte acum despre aceasta. Epistola a doua către Timotei este o epistolă a timpului din urmă. Decăderea începuse deja să aibă loc. Mulţi creştini s-au îndepărtat de apostolul Pavel. Se găsea nepăsare, răutate şi învăţătură falsă, şi acestea erau tolerate. Chiar şi Însăşi Persoana Domnului a fost atacată. Casa lui Dumnezeu există încă, dar când este vorba de responsabilitatea oamenilor, Pavel o numeşte aici „o casă mare”. Deci nicidecum nu se înţelege în sens pozitiv, când această casă este numită „mare”.

   Fiecare, care se numeşte creştin, este o parte a creştinătăţii. El se află în această casă – indiferent dacă declararea sa de partea lui Hristos este reală sau nu. Nu este posibil să ieşi din această casă, numai dacă noi încetăm să mai fim creştini. Aşa cum într-o casă mare sunt vase diferite, şi în creştinătate sunt oameni diferiţi. Ei sunt diferenţiaţi aici după două criterii, care corespund celor două faţete ale peceţii.

·         a) Primul criteriu de diferenţiere este materialul, din care ele sunt făcute – pe de o parte aur şi argint, pe de altă parte lemn şi pământ.

·         b) Al doilea criteriu de diferenţiere este utilitatea vaselor – ele sunt ori spre onoarea ori spre dezonoarea stăpânului casei.

Materialul vaselor

   Aurul şi argintul vorbeşte despre ce este veritabil şi are trăinicie. Aurul este deseori în Biblie un tablou al dreptăţii şi slăvii dumnezeieşti. Argintul se referă la preţul care a fost plătit pentru salvare. Deci vasele de aur şi de argint sunt credincioşii, care sunt îmbrăcaţi cu dreptate şi slavă dumnezeiască şi au fost salvaţi prin sângele Domnului Isus. Prin salvare noi am fost aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Lemnul şi pământul ne lasă să ne gândim la ceea ce vine din pământul acesta. Sunt materiale care nu pot rezista focului judecăţii (a evaluării dumnezeieşti). Sunt oameni care nu au viaţă din Dumnezeu. Ei aparţin acestui pământ, şi nu cerului. Exact aşa se prezintă creştinătatea astăzi. Ea este o amestecătură de creştini adevăraţi şi neadevăraţi. Nu totdeauna se poate vedea din ce material au fost făcute vasele. Un vas de aur şi un vas de pământ pot fi acoperite cu atâta mizerie, că nu se poate recunoaşte materialul din care au fost făcute. Aceasta o poate recunoaşte numai Domnul. De aceea această diferenţiere corespunde primei faţete a peceţii („Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai săi”).

   De fapt în casă ar trebui să fie numai vase de aur şi de argint. Faptul că se găsesc şi celelalte vase este o dovadă a dezordinii şi decăderii.

Utilitatea vaselor

   La prima vedere pare să fie aşa, că Pavel repetă primul gând. S-ar putea gândi că vasele de aur şi de argint sunt spre onoare şi vasele de lemn şi de pământ sunt spre dezonoare. Dar nu este aşa. Vasele de aur şi de argint nu sunt „automat” (prin definiţie) spre onoarea stăpânului casei. Pavel nu repetă aici simplu ceva, ci el arată un al doilea punct de vedere, care trebuie diferenţiat de primul. Aceasta este accentuat prin folosirea cuvântului „şi” în versetul nostru. Un vas de aur şi un vas de argint pot fi aşa de murdare, că sunt de nefolosit de către stăpânul casei. Întrebarea decisivă aici este, dacă un vas este sau nu spre onoare, dacă este folositor sau nu. Aceasta corespunde celei de-a doua faţetă a peceţii („Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege”). Cu regret sunt credincioşi, care prin propria lor viaţă şi prin legăturile lor cu nedreptatea s-au murdărit aşa de rău, că Stăpânul casei nu-i poate folosi pentru orice lucrare bună. Ei nu sunt spre onoarea Sa. Cuvântul „onoare” – în alte locuri tradus cu „preţ” sau „slavă” sau „comoară” – ne face să ne gândim că Dumnezeul nostru doreşte să aibă bucurie de noi şi foloase de la noi. El doreşte ca mâinile noastre şi slujba noastră să aibă valoare pentru El. Opus acesteia este expresia „dezonoare”. În Romani 1.26 ea este tradusă cu „josnic”. Aceasta arată clar, că nu este lipsit de importanţă, dacă un vas este spre onoare sau spre dezonoare.

   Să exemplificăm aceasta printr-un exemplu: în subsolul unei case stau diferite vase pe o etajeră. Prin influenţe exterioare toate vasele sunt acoperite cu un strat gros de praf. Acum vine stăpânul casei şi ia un vas de aur de pe etajeră şi îl şterge cu grijă de praf. Aurul străluceşte şi de la prima vedere se poate recunoaşte din ce material este făcut vasul. Însă în loc să ia vasul cu sine în locuinţă, stăpânul casei îl aşează din nou pe aceeaşi etajeră. Ce se va întâmpla? Va trece numai scurt timp, şi vasul de aur va fi iarăşi acoperit de praf şi inutilizabil. Ce este necesar, pentru ca vasul să poată fi cu adevărat folositor? El trebuie separat de vasele prăfuite (despărţit, pus deoparte). Tocmai aceasta face clar versetul următor.

   „Deci, dacă cineva se va curăţa pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună.” (versetul 21).

O adresare personală

    Acest verset răspunde la întrebarea, cum poate un credincios (deci un vas de aur şi un vas de argint) să fie în acelaşi timp un vas spre onoare. Adresarea este personală. Se spune: „Deci, dacă cineva …”. Noi trebuie să ne gândim, că această epistolă nu este adresată unei adunări locale, ci unei persoane. Este vorba de omul lui Dumnezeu, personal, şi nu de disciplinarea în adunarea locală. Întrebarea referitoare la disciplinare este tratată în 1 Corinteni 5. Acolo solicitarea este: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” (1 Corinteni 5.13). Aceasta este o misiune adresată la o adunare întreagă. Aici dimpotrivă, solicitarea este ca noi înşine să ne despărţim de vasele de necinste din interiorul mărturiei creştine. Aceasta este o misiune personală. Situaţia din 2 Timotei 2 este diferită de 1 Corinteni 5. Şi cu toate acestea s-ar putea ca o adunare locală din lipsă de putere spirituală nu (mai) poate îndeplini solicitarea Domnului şi tolerează răul devenit vizibil în mijlocul ei şi nu-l judecă. Atunci fiecare în parte este solicitat potrivit învăţăturilor din 2 Timotei 2 să se despartă de vasele de necinste.

Fundături

   Înainte de a medita la ce înseamnă această solicitare, este necesar să ne gândim puţin ce nu conţine ea. Sunt fundături sau drumuri greşite, pe care nu ar trebui să mergem.

1.      Nu este o solicitare să ieşim din casa mare. Aceasta nici nu este posibil, căci atunci am înceta să mai fim creştini. Este imposibil pentru un credincios să părăsească casa.

2.      Nouă nu ni se cere să reformăm casa, prin aceea că sortăm vasele de necinste şi le scoatem afară din casă. Este însă misiunea unei adunări locale să dea răul afară, dar nu este misiunea unei singure persoane din creştinătate să înlăture pe alţii din domeniul acestei mărturii. Prin lipsa noastră de veghere a pătruns răul în această casă, şi noi trebuie să aşteptăm până când Domnul va aduce judecata peste creştinătatea cu numele? Şi în Împărăţia lui Dumnezeu este tot aşa (compară cu Matei 13.24-30).

3.      Noi nu avem voie să fim indiferenţi faţă de rău şi să ne comportăm ca şi cum totul ar fi în ordine. Aceasta ar fi o tolerare pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu o cunoaşte.

Calea lui Dumnezeu: despărţirea de rău

   Este un drum clar, pe care Dumnezeu ni-l arată. Este un drum pe care noi personal trebuie să mergem. În acelaşi timp este un drum pe care noi nu suntem singuri. Acest drum este drumul curăţirii prin punerea deoparte (despărţirea) de vasele de necinste.

   Este deplin clar, că noi putem să fim un vas de cinste numai atunci când noi în primul rând ne ţinem curaţi pe noi înşine. Aceasta este valabil atât pentru nedreptatea morală cât şi pentru nedreptatea doctrinară. „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” Aceasta trebuie s-o facem noi mai întâi personal în viaţa noastră. „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3).

    Dar aici gândul merge mai departe. În versetul nostru nu stă atât de mult acest aspect înaintea noastră – cu toate că, curăţia personală este clar premisa pentru aceasta -, ci aici este vorba de faptul că noi numai atunci putem fi un vas de cinste, dacă nu facem lucruri comune cu aceia care sunt vase de necinste. Depărtarea de nedreptate înseamnă şi faptul că noi nu putem rămâne în legătură cu aceia care conştient nu fac aceasta. Dacă nu suntem pregătiţi pentru aceasta, noi putem desigur fi un vas de aur şi de argint, dar atunci nu suntem spre onoarea şi bucuria Stăpânului casei.

   Drumul este deci curăţirea de vasele de necinste. Cuvântul „a curăţa” înseamnă şi „a curăţa prin îndepărtare”, „a curăţa prin scoatere” sau „a mătura temeinic”. În afară de locul acesta, cuvântul mai este folosit şi în 1 Corinteni 5.7, unde este vorba de aluat, care trebuie îndepărtat. Acesta este un procedeu deplin conştient şi deseori dureros. Noi ne despărţim de aceia care tolerează permanent nedreptatea în viaţa lor, adică, arată evident o comportare care nu este în concordanţă cu Fiinţa şi cu voia lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta trebuie să fie clar, că nedreptatea este evidentă şi cu toate atenţionările nu se renunţă la ea. O referire clară la aceasta găsim deja în Vechiul Testament: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de ce este necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele Domnului!” (Isaia 52.11). Este foarte posibil ca Pavel să se fi gândit aici tocmai la acest verset.

Un vas spre onoare

   Despărţirea de vasele spre dezonoare are un ţel concret. Noi trebuie să fim un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului casei, şi pregătit pentru orice lucrare bună.

·         Un vas spre onoare: este vorba de onoarea Domnului şi de evaluarea făcută de El. S-ar putea ca în ochii oamenilor să nu fie ceva demn de a fi dorit să te desparţi de alţii. Aceasta ar putea aduce cu sine ocară şi dispreţ. Dar nu este vorba de lauda oamenilor, ci de onoarea lui Dumnezeu şi de evaluarea pe care El o face.

·         Sfinţit: A fi sfinţit înseamnă să fi pus deoparte. Noul Testament ne arată două părţi mari ale sfinţeniei creştinului. În primul rând este sfinţirea principială (compară de exemplu cu 1 Corinteni 1.30; 6.11; Evrei 10.10; 1 Petru 1.2). Dumnezeu ne vede aşa, că noi suntem sfinţi. În al doilea rând este sfinţirea practică sau continuă (compară de exemplu cu 1 Petru 1.15; 2 Petru 3.11; 2 Corinteni 7.1). Noi trebuie să înfăptuim în comportarea zilnică ceea ce corespunde poziţiei noastre. Noi trebuie să urmărim sfinţirea. Aceasta nu vine de la sine, ci este un proces permanent, în care trebuie să ne exersăm (compară de exemplu cu Romani 6.19; Evrei 12.14; 1 Timotei 2.5). Sfinţirea sau punerea deoparte are deseori o nuanţă negativă. Vrem să reţinem, că în privinţa aceasta sunt două direcţii. Una este într-adevăr negativă. Noi trebuie să ne despărţim de rău şi de nedreptate. Cealaltă direcţie este pozitivă. Sfinţirea nu înseamnă numai despărţire, ci totodată întoarcere spre Domnul nostru şi dedicare pentru El. De aceea, vase de cinste pentru Stăpânul casei înseamnă în primul rând să ne punem la dispoziţia Domnului în slujbă.

·         Folositor Stăpânului casei: Folositor înseamnă util. Este o concluzie falsă să gândeşti că despărţirea de vasele de necinste înseamnă că se îngrădeşte câmpul de lucru. Există creştini care gândesc în felul acesta. Însă contrariul este adevărat. În Exod 33 găsim un tablou potrivit pentru aceasta. Moise s-a despărţit de popor şi şi-a aşezat cortul în afara taberei. A fost el din cauza aceasta mai puţin folositor? Dimpotrivă: tocmai acolo, în despărţirea de popor, Moise a fost cu adevărat folositor. Sună paradoxal, dar nu este paradoxal. Noi stăm înaintea Domnului şi putem să fim numai atunci folositori când urmăm indicaţiile Lui. Expresia „Stăpânul casei” este aici semnificativă. Ea înseamnă aici realmente „despot”. Desigur Domnul nu domneşte peste noi ca un despot. Devine însă clar, că El are ultimul cuvânt. În slujba pentru El nu este vorba de voia noastră, ci de voia Lui.

·         Pentru orice lucrare bună: un vas (sau un instrument) trebuie să producă ceva. Aceasta se arată în faptele bune, pe care noi le facem. Creştinul nu face nici o faptă bună pentru a primi ceva (şi cu atât mai puţin mântuirea sufletului său), ci el face fapte bune, deoarece el a primit ceva. Domnul doreşte ca noi să fim plini de râvnă pentru fapte bune. Sunt lucrări pe care El le-a pregătit mai dinainte ca noi să umblăm în ele (Efeseni 2.10). Expresia „pentru orice lucrare bună” se întâlneşte de mai multe ori în Noul Testament. În 2 Corinteni 9.8 citim, că noi trebuie să prisosim în orice lucrare bună. În 2 Timotei 3.17 învăţăm  că noi trebuie să fim deplin pregătiţi pentru orice lucrare bună. În Tit 3.1 este vorba să fim gata pentru orice lucrare bună. Cuvântul folosit acolo pentru „a fi gata” se aseamănă cu cuvântul din versetul nostru. Noi trebuie să fim pregătiţi lăuntric să facem orice lucrare bună.