Epistola 2 Timotei: O moştenire devine apel - Ernst-August Bremicker

Capitolul 1: Încurajarea pentru slujire

   Primul capitol constituie o introducere în întreaga epistolă. După cuvintele de salut Pavel vorbeşte imediat despre subiectul central al epistolei: el îi aminteşte lui Timotei că el trebuie să înflăcăreze darul de har al lui Dumnezeu. Prin aceasta apelează la el să nu neglijeze misiunea sa în slujire, ci dimpotrivă, să intensifice eforturile în lucrarea pentru Domnul. Legat de aceasta îi aminteşte lui Timotei de exemplul său propriu. Pavel nu s-a resemnat în slujire, şi nici Timotei nu trebuia să se resemneze.

   Alături de apelul pentru slujire, Pavel vorbeşte despre importanţa de a nu renunţa la adevărul dat, ci să ţină cu tărie la el. Bunul credinţei, pe care Timotei trebuia să-l păstreze, era un bun frumos şi încredinţat lui. Tocmai pentru că erau oameni care erau în pericol să renunţe la acest bun al credinţei, Timotei trebuia în orice situaţie să ţină cu tărie la el.

   Capitolul se poate foarte simplu structura. Este posibilă o împărţire de felul următor:

1. Versetele 1-5: Cuvinte de salut adresate lui Timotei

    Cuvintele de salut sunt foarte personale. Pavel îşi aminteşte cu mulţumire de Timotei. El vorbeşte despre părinţii lui proprii precum şi de mama şi bunica lui Timotei. Devine clar, cât de strâns legaţi între ei erau aceşti doi slujitori ai Domnului.

2. Versetele 6-14: Un apel adresat lui Timotei

   Pavel îi cere lui Timotei să nu neglijeze darurile de har pe care le avea şi să nu se ruşineze de mărturie. El trebuie să ţină strâns adevărul, şi să nu renunţe la bunul credinţei. Pavel susţine apelurile sale cu aducerea aminte de marea mântuire, care ne-a dăruit-o Dumnezeu. În acelaşi timp dă exemplul lui propriu. Pavel a primit o misiune deosebită de la Dumnezeu. El era un mesager, un apostol şi un învăţător. În această slujire a stat până la sfârşit.

3. Versetele 15-18: suferinţă şi bucurie pentru Pavel

   Pavel a suferit unele dezamăgiri în slujire. Toţi, cei care erau în Asia, l-au părăsit. Aceasta l-a durut. De aceea Dumnezeu i-a dat o îmbărbătare deosebită prin comportarea lui Onisifor.

   Detaliile sunt pline de învăţătură şi folositoare pentru noi. Noi învăţăm atât din apelurile adresate lui Timotei, cât şi din exemplul lui Pavel.

   „Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, potrivit promisiunii vieţii care este în Hristos Isus.” (versetul 1).

Funcţia de apostol a lui Pavel

   Autorul epistolei ne este foarte bine cunoscut. Cu toate acestea el ni se prezintă aici într-un mod deosebit, aşa cum nu găsim în alte locuri. Pavel arată clar cine l-a chemat să fie apostol, ce i-a dat autoritatea pentru funcţia sa de apostol şi ce caracter avea slujba lui deosebită. El nu a făcut aceasta, pentru că Timotei ar fi avut unele îndoieli în privinţa aceasta. Motivele trebuie văzute mai degrabă în aceea, că în primul rând el voia să dea curaj fratelui său în credinţă mai tânăr, să nu deznădăjduiască şi să nu renunţe. În al doilea rând, pentru toţi aceia care astăzi citesc această epistolă severă, ea este o documentare clară a faptului că ea are un mesaj cu caracter obligatoriu. Este un mesaj pe care noi nu-l putem ocoli fără să nu suportăm consecinţele.

Chemarea în funcţia de apostol

   Misiunea deosebită şi slujirea lui Pavel erau caracterizate prin aceea că el era singurul apostol care a fost chemat de Domnul glorificat în cer. Întâlnirea decisivă a avut loc înaintea porţilor Damascului. Acolo a primit el misiunea sa. Prin aceasta slujba lui Pavel se deosebea de slujba celorlalţi apostoli. Ceilalţi apostoli au fost chemaţi de Domnul în timpul cât El era pe pământ şi ei L-au văzut aici şi au trăit împreună cu El. Pavel dimpotrivă, a văzut pe Domnul glorificat în cer. De aceea lui i-a fost încredinţată în mod deosebit „Evanghelia slavei” (1 Timotei 1.11). Conţinutul acestei Evanghelii era o taină până în momentul acela. Faptul că el a fost chemat în felul acesta este motivul pentru care aici se spune „apostol al lui Hristos Isus”.

   Petru se numeşte în cuvintele introductive ale celor două epistole ale lui „apostol al lui Isus Hristos”. Diferenţa în succesiunea numelor la Petru şi Pavel pare să nu fie lipsită de însemnătate. Pavel a fost chemat de Fiul Omului înălţat şi glorificat. El a trăit odinioară pe pământ în smerenie şi acum era făcut de Dumnezeu „Domn şi Hristos”. Petru dimpotrivă, în slujirea sa ne arată pe Acela al cărui drum a mers prin suferinţe (Isus) la glorie (Hristos). De aceea este o altă succesiune. Pavel ştia nu numai în cine a crezut, ci totodată el ştia cine l-a chemat. Era „Hristos Isus”, Domnul glorificat în cer, Cel care l-a întâmpinat pe drumul spre Damasc.

Baza funcţiei de apostol

   În afară de aceasta Pavel era conştient de fundamentul pe care se rezema funcţia sa de apostol şi slujba sa. El ştia, ce i-a dat autoritatea necesară. Primele versete ale epistolei către Galateni arată clar aceasta. Acolo Pavel a trebuit să accentueze în mod deosebit autoritatea sa, deoarece Galatenii erau în mare pericol şi el trebuia să-i mustre. Voia lui Dumnezeu stătea aici în opoziţie cu voia oamenilor. Pavel nu a primit funcţia sa de apostol de la un om, ci de la Dumnezeu Însuşi. „Prin voia lui Dumnezeu” înseamnă „pe baza voii lui Dumnezeu”. Aceasta îi dădea lui Pavel pe de o parte autoritatea necesară şi pe de altă parte curajul să practice slujba sa. Mai târziu îi aminteşte lui Timotei că darul lui de har era de asemenea un dar dat de Dumnezeu. Însă era diferenţa faţă de Pavel, că în cazul lui Timotei existau prorocii speciale referitoare la darul său (1 Timotei 1.18; 4.14). Darul său de har – cu toate că el desigur îşi avea originea în Dumnezeu – a fost mijlocit prin Pavel, şi bătrânii s-au făcut una în această privinţă prin punerea mâinilor. La Pavel aceasta era altfel. La el nu era nici o contribuţie din partea vreunui om.

Caracterul funcţiei de apostol

   Pavel formulează aici caracterul funcţiei sale de apostol în felul următor: „… potrivit promisiunii vieţii care este în Hristos Isus”. Aici este vorba nu de o promisiune pământească, ci de una cerească. Ea este în legătură cu cerul. Este o promisiune a Tatălui făcută Fiului. Este vorba de viaţa veşnică „pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor” (Tit 1.2). Această viaţă veşnică nu este în nimeni altul, decât în Hristos Isus. Prin aceasta are loc o orientare spre ţintă. În epistola către Tit 1.2 Pavel vorbeşte despre „speranţa vieţii eterne”. Aceasta nu înseamnă că ar putea exista vreo oarecare nesiguranţă cu privire la viaţa veşnică. Dimpotrivă: faptul că ea este „în Hristos Isus” face promisiunea absolut sigură. „Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5.11). Viaţa veşnică este la Pavel – spre deosebire de scrierile lui Ioan – în cele mai multe cazuri, ceva de viitor. Principial noi o posedăm deja astăzi, însă o vom putea savura în toată plinătatea ei abia atunci când vom fi în patria acestei vieţi veşnice – aceasta este Casa Tatălui. Cuvântul „potrivit” înseamnă „cu referire” şi se referă de asemenea la această ţintă. Pavel avea înaintea ochilor moartea sigură. Timotei se afla în situaţii grele. Decăderea începuse să aibă loc. În această situaţie aducerea aminte de ţintă era o adevărată mângâiere. Timotei trebuia să se gândească că slujirea lui Pavel era orientată spre această viaţă.

   F. B. Hole scrie în privinţa aceasta: „În natură viaţa este o putere uriaşă, dar viaţa lui Hristos Isus este invincibilă. Viaţa naturală în toate formele ei, inclusă în  viaţa lui Adam – deci viaţa umană -, în cele din urmă este învinsă în luptă şi este biruită de moarte. Viaţa în Hristos este în afara zonei de influenţă a morţii, căci El ca Cel mort şi înviat a devenit Izvorul vieţii pentru alţii. Această viaţă a fost făgăduită înainte de întemeierea lumii (Tit 1.2) şi prin Evanghelie ea a fost adusă la lumină (versetul 10). Rodul ei se va vedea în timpurile viitoare. De aceea aici se vorbeşte despre viaţă ca despre o făgăduinţă.”

   „Către Timotei, preaiubitul meu copil: har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru.” (versetul 2).

O relaţie deosebită

    Relaţia dintre Pavel şi Timotei era caracterizată printr-o legătură deosebită de dragoste. El îl numeşte copilul lui „preaiubit”. El ştia nu numai că Timotei era iubit de Dumnezeu, ci el însuşi iubea din inimă pe Timotei. Cu certitudine, el s-a gândit cu mare bucurie la Timotei.

   Pavel era cel în vârstă, Timotei era cel tânăr. Împreună au slujit Domnului şi aproape nimeni nu a învăţat aşa de multe de la apostolul Pavel ca Timotei. Expresia „copil” ne face să ne gândim pe de o parte la descendenţă şi pe de altă parte la relaţie. În acest sens vorbeşte Pavel de exemplu despre copilul său Onisim, pe care l-a născut în lanţuri, adică în închisoare (Filimon 1,10). Naşterea din nou este desigur totdeauna o lucrare a lui Dumnezeu, Pavel a devenit în privinţa aceasta, ca să zicem aşa, „ajutor la naştere”.

   Cu privire la Timotei nu ne sunt cunoscute împrejurările prin care el a venit la credinţă. Nu se poate neapărat presupune că Pavel a fost unealta pentru întoarcerea la Dumnezeu a lui Timotei. Timotei este numit pentru prima dată în Faptele Apostolilor 16.1, când Pavel a venit la Derbe şi Listra. Din relatare se poate deduce mai degrabă, că Timotei în acest moment era deja un credincios.

   Şi cu toate acestea Pavel era într-un alt sens Tatăl spiritual al lui Timotei. El a contribuit ca acesta să devină matur spiritual şi să facă progrese în bine. În alt loc Pavel îl numeşte „copilul său preaiubit şi credincios în Domnul” (1 Corinteni 4.17). În epistola către Filipeni 2.22 el vorbeşte despre faptul că s-a dovedit corespunzător, că el „a slujit împreună cu mine pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său”. Pentru Pavel aceasta nu era o vorbire uşuratică. Expresia dă dovadă de sentimentele sale lăuntrice faţă de acest frate mai tânăr. În felul acesta cuvintele de îmbărbătare şi de atenţionare ale lui Pavel au putut cădea pe un teren roditor. Din aceasta noi putem învăţa în relaţiile noastre frăţeşti – în mod deosebit între cei bătrâni şi cei tineri.

Har, îndurare şi pace

   Urmează acum salutările, care în timpul acela nu erau formulate la sfârşitul scrisorii, ci la începutul ei. Suntem înclinaţi să trecem repede cu vederea peste aceste salutări. Însă studierea lor merită toată osteneala. Tocmai în diferenţele dintre scrisori găsim ascunse indicaţii interesante.

   Aici Pavel – ca şi în alte locuri – numeşte harul, îndurarea şi pacea. Cele trei noţiuni formează un tot strâns unit. Păcătosul are nevoie de ele, ca să poată exista înaintea lui Dumnezeu. Cineva a spus cândva cam în felul următor: harul este pentru cei fără valoare, îndurarea este pentru cei fără ajutor, pacea este pentru cei neliniştiţi. Aşa eram noi toţi prin natura noastră. De aceea necesitatea harului, îndurării şi păcii. Cu toate acestea Pavel scrie aici lui Timotei şi prin aceasta la cineva care de mult era mântuit; este deci vorba de credincioşi. Timotei trăia zilnic prin har, el avea nevoie de îndurare şi trebuia să aibă pace în inimă. Nici un creştin nu poate trăi fericit fără har, îndurare şi pace. Aplicat la credincioşi s-a spus pe drept: avem nevoie de har pentru slujire. Avem nevoie de îndurare pentru eşecul nostru. Avem nevoie de pace pentru împrejurările noastre.

•  Harul este afecţiunea lui Dumnezeu faţă de noi. El stă pe drept totdeauna la început. Harul vine din inima lui Dumnezeu. El este „Dumnezeul oricărui har” (1 Petru 5.10). Aceasta este valabil pentru trecutul nostru, pentru prezentul şi viitorul nostru. Aici este vorba de harul de care avem nevoie în fiecare zi a vieţii noastre. Harul nu este o experienţă de început a credincioşilor tineri. El este mai degrabă un râu permanent, pe care noi în toată viaţa nu-l putem seca. Romani 5.2 ne spune că noi stăm în harul lui Dumnezeu. Petru scrie despre adevăratul har al lui Dumnezeu, în care noi stăm (1 Petru 5.12). El ne însoţeşte zilnic. El ne dă fundament şi tărie pentru viaţa noastră de credinţă. Noi avem nevoie - tocmai în timpurile de regres şi decădere – de un simţământ mai clar despre felul în care Dumnezeu se gândeşte la noi – cu gânduri de bunătate şi de dragoste. Dumnezeu priveşte în har spre noi. „Har” se mai poate traduce şi prin „favoare” sau „bună plăcere”. Aceasta arată cu ce sentimente priveşte la noi Dumnezeu în Domnul Isus. Biblia se încheie nu fără motiv cu cuvintele: „Harul Domnului Isus Hristos fie cu toţi sfinţii” (Apocalipsa 22.21). Noi toţi avem nevoie de sentimentul acesta profund, că harul lui Dumnezeu ne poartă în fiecare zi.

•  Îndurarea este compasiunea lui Dumnezeu în situaţii grele. Harul şi îndurarea sunt foarte apropiate în însemnătatea lor. Ambele se găsesc numai în Dumnezeu. Îndurarea are a face – ca şi harul – cu trecutul nostru, cu prezentul şi cu viitorul nostru. Şi totuşi există o diferenţă. Îndurarea are ca premisă – spre deosebire de har – neapărat o stare de compătimire şi suferinţă. Îndurarea poate fi exercitată numai dacă există alături cineva în nevoie. Ce face îndurarea, ne este prezentat foarte clar în Luca 10 în pilda despre samariteanul milostiv. Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har – şi anume, independent de faptul dacă harul găseşte sau nu un subiect faţă de care să se arate. Îndurarea dimpotrivă, caută în mod necesar un subiect faţă de care se poate manifesta. De aceea Dumnezeu nu este numit „Dumnezeul oricărei îndurări”. Într-adevăr, noi citim că El este „bogat în îndurare, pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit” (Efeseni 2.4). Acest gând ne face fericiţi. Bogăţia îndurării Sale ne-a mântuit. Bogăţia îndurării Sale ne stă acum la dispoziţie în fiecare zi a vieţii noastre. Împrejurările vieţii noastre pot fi foarte diferite. Cu toate acestea fiecare din noi trăieşte din îndurarea lui Dumnezeu. Ne gândim la împrejurările în care trăim. Ne gândim la comportarea noastră greşită, personală şi comună, cu privire la Casa lui Dumnezeu. Ne gândim la decăderea din jur şi din mijlocul nostru. Unde am fi, fără îndurare? Scriitorul epistolei către Evrei dă următoarea îmbărbătare: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit” (Evrei 4.16).

• Pacea are a face cu odihna în Dumnezeu şi cu odihna în împrejurări. Credinciosul are principial pace cu Dumnezeu (Romani 5.1). În ceea ce priveşte poziţia noastră, nu există nimic care să fie între noi şi Dumnezeul sfânt. Însă Dumnezeu vrea să ne dăruiască mai mult. Epistola către Filipeni 4.7 vorbeşte despre pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere. Această pace a lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinată şi deranjată prin nimic. Coloseni 3.15 aminteşte pacea lui Hristos, care trebuie să domnească şi să decidă în inimile noastre. Când Domnul Isus a fost pe acest pământ, El a spus ucenicilor: „Vă las pacea; vă dau pacea Mea” (Ioan 14.27). Această pace, pe care El ne-o dă, este pacea lui Hristos. Prin aceasta noi – chiar şi în cele mai grele situaţii – suntem pe deplin liniştiţi. Pavel a savurat această pace chiar şi în temniţa din Roma. El dorea copilului său Timotei – şi prin aceasta şi nouă – această pace. Să trăieşti în pacea lui Dumnezeu este cel mai bun zid de apărare împotriva atacurilor diavolului. Pacea este în final rezultatul harului şi îndurării. De aceea pacea este totdeauna numită după har, respectiv după îndurare – şi niciodată înainte. Numai cine trăieşte deplin conştient de har şi îndurare, poate savura cu adevărat pacea lui Dumnezeu. Cine nu cunoaşte pe „Dumnezeul oricărui har”, ştie puţin sau chiar nimic despre „pacea lui Dumnezeu”.

De la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru

   Harul, îndurarea şi pacea ţâşnesc dintr-un izvor. Acest Izvor este Dumnezeu, Tatăl. Cuvântul „tată” are în Noul Testament cel puţin trei înţelesuri: în unele locuri el vorbeşte despre diferenţiere, în alte locuri despre relaţii şi în alte locuri despre origine. În sensul de diferenţiere găsim noţiunea de exemplu în Matei 28.19. Acolo ucenicii sunt solicitaţi să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Înţelesul de relaţie îl găsim de exemplu în locul unde ni se arată că marele Dumnezeu este acum în Domnul Isus Tatăl nostru, care ne iubeşte. În mod deosebit Ioan ne prezintă acest aspect în scrierile sale. Gândul de origine se întâlneşte de exemplu în Efeseni 1.17.  Acolo este vorba de „Tatăl gloriei”. Prin aceasta se spune, că Dumnezeu este originea gloriei.

   Gândul referitor la relaţii stă în versetul nostru desigur pe prim plan. Pavel îi aminteşte lui Timotei că Dumnezeu a devenit acum în Domnul Isus Tatăl nostru. Aceasta este o binecuvântare nemăsurat de mare. Faptul că aici stă „Dumnezeu Tatăl” permite gândul paralel referitor la origine. Harul, îndurarea şi pacea îşi au de aceea izvorul în El.

   „… şi de la Hristos Isus, Domnul nostru.” Nu este nici o ierarhizare între Dumnezeu, Tatăl, şi Hristos Isus, Domnul nostru. Ambele Persoane stau aici una lângă alta. Şi cu toate acestea ambele sunt diferenţiate. Probabil putem spune, că gândul referitor la Hristos Isus, Domnul nostru, ne aminteşte de singurul drum (sau „mijloc”), pe care aceste lucruri se primesc. Dacă Acela, care acum este glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu ar fi trăit cândva pe pământ ca Om în smerenie, noi nu am fi aflat nimic despre harul, îndurarea şi pacea lui Dumnezeu.

   Pavel era un captiv în Roma. Se pare că autorităţile politice puteau face ce voiau cu el. Ei aveau dreptul de a dispune. Cu toate acestea Pavel avea un sentiment profund, că Hristos Isus este Domnul – şi prin aceasta instanţa supremă. De aceea el se vedea pe sine ca un captiv al Lui. Timotei nu trebuia să uite aceasta. Şi noi avem nevoie de sentimentul profund, că Domnului nostru din cer I s-a dat toată autoritatea. El este nu numai Mântuitorul nostru, ci El este Domnul vieţii noastre. Orice s-ar petrece, în toate El are ultimul cuvânt de spus. Lui nu-I scapă nimic din mână.

   „Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc de tine în cererile mele, noapte şi zi – dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie.” (versetele 3 şi 4).

Rugăciunea

   După cuvintele introductive Pavel începe cu o rugăciune de mulţumire. Pavel avea o viaţă de rugăciune foarte bogată. Ea consta nu numai din cereri, ci în mod deosebit şi din mulţumiri. Pe lângă aceasta deseori mulţumirea este rostită înaintea cererii. Când Pavel mulţumea Dumnezeului său, aceasta nu era o „împlinire a obligaţiei” şi nici o obişnuinţă, ci o mulţumire izvorâtă din adâncul inimii. Timotei trebuia să ştie aceasta. Noi putem învăţa din aceasta.

   Cuvântul folosit aici pentru rugăciune se deosebeşte de ceea ce noi găsim la începutul celorlalte epistole. El este un cuvânt compus care s-ar mai putea traduce prin „a avea har”. În 1 Timotei 1.12 este folosită aceeaşi expresie. Se remarcă clar că Pavel considera un dar deosebit să se gândească în rugăciune la Timotei. Aceasta este o dovadă a relaţiilor deosebite dintre aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu, care ne slujeşte ca model.

   Pavel se ruga neîncetat şi necurmat. Aceasta nu înseamnă că el nu mai făcea nimic altceva, decât numai să se roage. Înseamnă că el se ruga regulat, adică mereu. Era pentru el – în sensul pozitiv al cuvântului – o obişnuinţă bună, pe care o practica mereu. În privinţa aceasta Pavel ne este până astăzi un model.

   Pavel se ruga noaptea şi ziua. Desigur nu este întâmplător că noaptea este amintită înaintea zilei. Aceasta arată intensitatea cu care Pavel se ruga. Desigur în temniţă el a avut mai mult timp pentru aceasta, decât avea în slujirea activă. Cu toate acestea şi în slujirea activă şi în libertate Pavel a făcut anumite lucruri „noaptea şi ziua”.

•  În Faptele Apostolilor 20.31 citim că el noaptea şi ziua a îndemnat cu lacrimi pe credincioşi.

• Credincioşilor din Tesalonic le aminteşte de două ori că el a lucrat noapte şi zi, ca să nu fie o povară pentru nimeni (1 Tesaloniceni 2.9; 2 Tesaloniceni 3.8).

• În 1 Tesaloniceni 3.10 îl găsim – ca şi aici – de asemenea în rugăciune. Acolo el imploră noapte şi zi, ca să poată ajuta altora din punct de vedere spiritual.

Lacrimi

   Pavel aminteşte acum de lacrimile lui Timotei. El le are vii în amintire. Ne întrebăm, când o fi plâns Timotei. Nu ni se spune. Ne putem bine imagina, că era la despărţirea de Pavel. Lacrimile lui nu erau un semn de slăbiciune. Ele arată mai degrabă, că Timotei ca om matur avea sentimente profunde şi exerciţii spirituale. Nimeni dintre noi nu trebuie să se ruşineze de lacrimile proprii – şi nici în slujba pentru Domnul. Domnul Isus Însuşi a plâns, atunci când a fost pe pământul acesta. Aceasta arată cât de desăvârşit El a fost Om. Şi Pavel a plâns. Când şi-a luat rămas bun de la bătrânii din adunarea din Efes, el aminteşte de două ori această împrejurare (Faptele Apostolilor 20.19 şi 31). Noi nu trebuie să evaluăm lacrimile ca semn al slăbiciunii sau laşităţii. Cine nu are sentimente lăuntrice nu este folositor ca slujitor.

Bucurie

   Am văzut deja că Pavel se afla în împrejurări exterioare care ofereau puţin prilej de bucurie. Ne întrebăm, cum putea el, ca unul sortit morţii, să vorbească despre bucurie. Aici el nu se gândeşte la bucuria de a fi cândva la Domnul – o bucurie pe care fără îndoială el a avut-o (compară cu capitolul 4.6-8). El nu se gândeşte direct la „bucuria în Domnul” (Filipeni 4.1), care de asemenea a fost partea lui. El spune motivul bucuriei: era bucuria de a mai vedea încă o dată pe Timotei. El era plin de dorinţa de a-l vedea. Cuvântul „dorinţă” este redat în alte locuri prin „nostalgie” sau „a fi plin de dor”. Aceasta arată cât de mare era dorinţa lui Pavel să vadă încă o dată pe copilul lui în credinţă. Vedem că Pavel nu era nicidecum indiferent, ci simţea adânc singurătatea lui. Ar fi o bucurie pentru el, să mai aibă o dată pe Timotei la el, înainte de a pleca la Domnul său.

   Când Pavel a fost în prima călătorie la Roma – de asemenea ca deţinut – i-au venit fraţii în întâmpinare. Când Pavel i-a văzut, „a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj” (Faptele Apostolilor 28.15). Învăţăm ce efect pozitiv poate avea prezenţa unui frate sau a unei surori, când cineva se află în situaţii critice.

Conştiinţa curată a lui Pavel

   Fraza intermediară din versetul 3 nu este foarte uşor de înţeles. Pavel vorbeşte evident aici despre timpul dinaintea întoarcerii lui la Dumnezeu, că el a slujit lui Dumnezeu din strămoşi cu o conştiinţă curată. În cuvântarea lui de apărare în Ierusalim înaintea poporului, Pavel a spus: „Eu sunt iudeu născut în Tarsul Ciliciei, dar crescut în cetatea aceasta, la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor, fiind zelos pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi astăzi” (Faptele Apostolilor 22.3). Aceasta aruncă o oarecare lumină asupra afirmaţiei din versetul acesta. Am putea explica în felul următor, că Pavel dă aici propria lui sentinţă asupra situaţiei – aşa cum el a simţit-o. Desigur Dumnezeu nu a considerat ce a făcut Pavel, ca fiind ceva bun. Pavel însuşi condamnă clar aceasta în alt loc. Dar ce a făcut, a făcut – corespunzător punctului său de vedere de atunci – cu o conştiinţă curată. El nu era conştient de vreo vină – dar aceasta nu-l îndreptăţea. El credea pe baza educaţiei lui şi a pregătirii sale că putea să facă o lucrare pentru Dumnezeu, prin prigonirea credincioşilor.

   Dumnezeu a dat fiecărui om o conştiinţă. Pentru aceasta ar trebui să-I fim mulţumitori. Învăţăm însă că conştiinţa noastră singură nu poate fi un etalon potrivit. Ea se aseamănă cu un cântar care trebuie etalonat, ca să poată fi folosit. Aşa trebuie noi să ne aliniem conştiinţa după Cuvântul lui Dumnezeu. Conştiinţa nu poate înlocui nici afirmaţiile clare ale Bibliei şi nici călăuzirea prin Duhul Sfânt. Vom face bine, dacă urmăm exemplul lui Pavel, care, după ce a devenit credincios, şi-a dat silinţa să aibă „în totul o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni” (Faptele Apostolilor 24.16). Noul Testament vorbeşte despre conştiinţă „bună” şi despre conştiinţă „rea”, despre conştiinţă „curată” şi despre conştiinţă „slabă”. Conştiinţa este cu adevărat instrumentul lăuntric de supraveghere şi de reglare în om, care are capacitatea de diferenţiere (Evrei 10.2; Romani 2.15; 9.1; 2 Corinteni 1.12). Fără Cuvântul lui Dumnezeu şi fără Duhul Sfânt ea ne poate conduce totuşi în rătăcire.

   Ne întrebăm de ce Pavel numeşte acest fapt tocmai în acest loc. O explicaţie posibilă este, că el voia să-i amintească lui Timotei că el a avut aceasta puţin mai înainte de el. Timotei a fost educat altfel decât Pavel. Propria lui educare – chiar dacă ea a fost considerată bună de părinţii lui – l-a condus pe un drum fals. Timotei, dimpotrivă, avea o mamă şi o bunică care i-au prezentat prin trăire credinţa adevărată. Despre aceasta vorbeşte Pavel în versetul 5. Această credinţă neprefăcută avea mai multă valoare decât conştiinţa curată, pe care părinţii lui Pavel au dat-o fiului lor.

   „Aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine.” (versetul 5).

Credinţă sinceră

   Pavel şi-a amintit nu numai de strămoşii lui. El avea de asemenea o amintire – şi anume una bună – despre mama şi bunica lui Timotei. În trei generaţii el a găsit credinţă sinceră. În privinţa aceasta este clar, că aici nu este vorba despre credinţa iudaică, ci de credinţa creştină. Mama lui Timotei era într-adevăr o iudaică (Faptele Apostolilor 16.1), dar ea a devenit credincioasă. Deci ea credea în Domnul Isus. Această credinţă sinceră nu era simplu prezentă, ci Pavel era convins, că ea locuia în aceste trei persoane, aceasta înseamnă că ea avea acolo un loc stabil, un „cămin”.

   Credinţa ne leagă cu Dumnezeu. Ea este nu numai mâna care apucă mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă în Hristos. Ea este în acelaşi timp mâna care ne ţine pe noi credincioşii permanent în legătură cu cerul. Numai prin credinţă suntem în stare să savurăm binecuvântarea, pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să trăim pe pământ ca oameni cereşti. De aceea această credinţă trebuie să crească (2 Tesaloniceni 1.3). Nu este suficient să fi crezut cândva. Prin credinţă rămânem în această relaţie permanentă cu cerul. Această credinţă era prezentă la Timotei, la mama lui şi la bunica lui.

   Apoi este prezentat caracterul credinţei lor. Ea era sinceră. Contrariul este o credinţă nesinceră. Cuvântul „a fi nesincer” s-a folosit de exemplu pentru actorii greci, care pe scenă jucau un rol care nu corespundea realităţii şi caracterului propriu persoanei. Astfel de actori simulau că sunt altceva decât erau în realitate. Aceasta este o falsitate care nu s-a găsit la Timotei şi la înaintaşii lui de genul feminin.

   Şi nouă ni se cere să avem o credinţă „adevărată” şi „sinceră”. În gândirea, vorbirea şi activitatea noastră noi trebuie să fim adevăraţi, sinceri şi transparenţi. Unui creştin nu i se cuvine nici un fel de prefăcătorie spirituală. Noi nu trebuie să purtăm nici o mască.

   Pavel a scris în prima epistolă adresată lui Timotei despre persoane care au căzut de la credinţă. El a amintit de oameni care au eşuat în ceea ce priveşte credinţa. Mai târziu el vorbeşte despre oameni care distrug credinţa altora. Cât de mult trebuie să-l fi bucurat să găsească aici credinţă adevărată şi originală.

   Noul Testament vorbeşte în 1 Timotei 1.5 încă o dată despre credinţa sinceră. În afară de aceasta noi citim şi despre dragostea sinceră (Romani 12.9; 2 Corinteni 6.6), de dragoste de fraţi sinceră (1 Petru 1.22) şi de înţelepciune sinceră (Iacov 3.17).

Familia lui Timotei

   Credinţa este ceva cu totul personal. Credinţa nu poate fi moştenită. Şi cu toate acestea este voia clară a lui Dumnezeu ca credinţa să nu rămână la un singur individ, ci să se transmită în familie. Aceasta nu diminuează cu nimic responsabilitatea personală. Gândul lui Dumnezeu este totdeauna „tu şi casa ta”. În familia lui Timotei – cel puţin la femei – s-a dezvoltat o climă spirituală bună. Mama lui Timotei avea înaintea ei exemplul mamei ei şi Timotei avea deodată două modele, de la care el putea învăţa. În mod remarcabil tatăl nu este amintit. În Faptele Apostolilor 16.1 se spune numai, că Timotei era fiul unei femei iudaice credincioase şi că el avea un tată grec. Probabil că noi am putea trage concluzia din aceasta, că în momentul acela el nu era mântuit.

   În transpunere cu privire la noi este o provocare să promovăm în familiile noastre o climă spirituală sănătoasă. Copiii examinează cu atenţie pe părinţii lor. Ei observă foarte repede dacă credinţa este sinceră sau nesinceră. Este important ca noi să vorbim despre credinţa noastră. Este mult mai important să trăim credinţa noastră. Ambele au locul lor. „Aici avem „demonstrarea printr-o viaţă exemplară”. Mai târziu, în capitolul 3.5, Pavel vorbeşte despre ce „s-a vorbit” în familia lui Timotei. Timotei cunoştea din pruncie Sfintele Scripturi. Cum a fost posibil aceasta? Prin aceea că ele au fost citite acasă şi Timotei le putea auzi.

   „Pentru acest motiv îţi amintesc să înflăcărezi darul de har al lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” (versetul 6).

Darul de har al lui Timotei

   Pavel adresează acum un prim apel lui Timotei. El a pregătit bine acest apel prin ceea ce a spus introductiv. De aceea el spune „pentru acest motiv …”. De asemenea el prezintă dorinţa lui sub o formă foarte blândă. Este o aducere aminte, care într-adevăr poartă caracterul unei atenţionări, dar în acelaşi timp era o încurajare pentru Timotei.

   Timotei a primit de la Dumnezeu un dar de har deosebit. Prin aceasta nu este vorba – aşa cum se spune uneori – de Duhul Sfânt, ci era o însărcinare foarte precisă pentru slujire. Timotei era în primul rând un evanghelist (capitolul 4.5). Totodată el avea o slujbă de păstor şi de învăţător în poporul lui Dumnezeu. Acest dar de har el trebuia să-l înflăcăreze.

   Două lucruri se spun despre darul de har al lui Timotei: întâi, că el vine de la Dumnezeu; în al doilea rând, că el a fost mijlocit prin punerea mâinilor lui Pavel. Prima afirmaţie este valabilă pentru orice dar de har. Afirmaţia a doua constituie o excepţie. În cele două scrisori adresate lui Timotei găsim de mai multe ori o referire la darul său de har. Numai când studiem împreună aceste referiri rezultă un tablou complet şi corect:

1. Originea darului de har al lui Timotei este fără nici o îndoială Dumnezeu. El este numit în versetul nostru „darul de har al lui Dumnezeu”, ceea ce arată spre origine.

2. 1 Timotei 1.18 şi 4.14 arată clar că au fost prorocii speciale referitoare la darul său de har. Nu se spune cui au fost date aceste prorocii şi cine le-a făcut cunoscut. Cu siguranţă Timotei a aflat după aceea de el.

3.  Darul de har a fost mijlocit evident prin Pavel. El şi-a pus mâinile peste Timotei, aceasta înseamnă că el s-a făcut una cu el. Deci Pavel era instrumentul prin care darul de har a fost efectiv activ în Timotei. Originea lui rămâne de la sine înţele Dumnezeu.

4. Bătrâni adunării sale locale s-au făcut una cu el. În 1 Timotei 4.14 citim: „cu punerea mâinilor de către ceata celor bătrâni” Aceasta era o expresie a părtăşiei. Ei au recunoscut darul de har în Timotei şi s-au bucurat de aceasta

Excurs: darurile de har astăzi

    Tema darurilor de har este o temă actuală, care preocupă pe mulţi creştini. De aceea câteva gânduri în această privinţă:

   Cuvântul grecesc pentru „dar de har” este derivat de la cuvântul „dar” şi înseamnă „un dar dăruit de bună voie”, „un cadou de har”. În cele mai multe locuri din Noul Testament prin aceasta este denumită o misiune dăruită de Dumnezeu pentru slujire. Nevoile fiecărui mădular în parte din trupul lui Hristos sunt foarte diferite. De aceea Dumnezeu a dat diferite daruri de har. Un dar de har nu trebuie să-l confundăm cu o aptitudine naturală. Desigur aptitudinile naturale sunt un dar al lui Dumnezeu, dar nu sunt daruri de har în sensul propriu-zis al cuvântului. Este de la sine înţeles că şi oamenii necredincioşi au primit de la Creatorul lor aptitudini naturale.

   Un ajutor în privinţa aceasta ne dă Matei 25.14-15. Acolo Domnul Isus vorbeşte despre talanţii pe care El i-a încredinţat slujitorilor Săi. Aceşti talanţi diferiţi ar putea fi de asemenea o misiune pentru slujire şi ar putea fi comparaţi cu un dar de har. Aceşti talanţi sunt daţi potrivit cu aptitudinile fiecăruia. Aptitudinile proprii le-am putea compara cu capacităţile naturale, pe care Dumnezeu ca Creator ni le-a dat (de exemplu aptitudinea de a avea relaţii cu copiii sau cu oamenii bătrâni, competenţa lingvistică şi de vorbire, etc.) Aptitudinea naturală a unui creştin este, ca să zicem aşa, vasul în care Dumnezeu a pus un dar de har. Cine de exemplu nu poate vorbi, Dumnezeu nu-i va da darul unui învăţător. Cine nu poate avea relaţii cu oamenii, acela nu va primi de la Dumnezeu darul unui păstor.

   În creştinătate astăzi nu se mai are o cunoaştere bazată pe Biblie cu privire la darurile de har. Motivul pentru aceasta constă printre altele în aceea că în multe biserici şi comunităţi s-au rânduit purtători de funcţii oficiali, care trebuie să preia slujbele diferite. Chiar şi acolo unde se cunoaşte libertatea Duhului în slujire, deseori se are o înţelegere limitată a darurilor de har date de Dumnezeu. Ar fi fals în privinţa aceasta să ne gândim numai la păstori, învăţători şi evanghelişti. Este adevărat că aceste trei daruri de har sunt amintite în epistola către Efeseni capitolul 4. Dar trebuie să se ţină seama mai întâi că în Efeseni 4 pentru cuvântul „dar” este folosit un alt cuvânt decât cel pentru „daruri de har”. În al doilea rând este important să se ţină seama că în Efeseni 4 persoanele însăşi sunt considerate „daruri”, pe care Domnul înălţat le-a dat Adunării. Ţelul este prezentat în felul următor: „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”, şi anume „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur” (Efeseni 4.12-13).

   Dacă vrem să avem un tablou corect referitor la diversitatea darurilor de har, atunci trebuie să citim Romani 12 şi 1 Corinteni 12. Acolo vedem diversitatea darurilor de har în diferite domenii. În ambele locuri Adunarea este văzută ca trup constituit din multe mădulare. Aşa cum în corpul nostru omenesc fiecare mădular îşi are locul lui propriu şi funcţia lui deosebită, tot aşa în trupul (spiritual) al lui Hristos nu este altfel. Ambele texte numesc un număr mare de haruri de dar diferite, enumerarea fiind totdeauna numai spre exemplificare şi nu este completă. În Romani 12 de exemplu sunt numite categoric şapte daruri de har: prorocia, slujirea, învăţătura, îndemnarea, dăruirea, conducerea, arătarea de îndurare.

   Şi în zilele noastre sunt misiuni de dar date de Dumnezeu. Ele sunt necesare, pentru ca mărturia creştină să fie dată mai departe şi să poată rămâne păstrată. Dacă privim în context diferitele locuri din Scriptură, în care este vorba de daruri de har (în mod deosebit Romani 12 şi 1 Corinteni 12), atunci am putea rezuma învăţătura cu privire la această temă în felul următor:

1. Originea unui dar de har este întotdeauna Dumnezeu. De aceea nu este un dar de har omenesc ci un dar de har al lui Dumnezeu (2 Timotei 1.6).

2. Dătătorul este Domnul glorificat în cer. El poartă de grijă din cer ca pentru fiecare misiune să fie prezent darul de har necesar (Efeseni 4.8).

3. Puterea pentru exercitarea darului de har este Duhul Sfânt. Fără puterea Sa nu este posibil să se practice corect un dar de har (Romani 15.19).

4. Darurile de har sunt practicate sub călăuzirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt dă nu numai puterea pentru practicarea unui dar de har, ci El ne călăuzeşte în practicarea lui efectivă (1 Corinteni 12.11).

5. Sunt diferite daruri de har, pe care Domnul le dă. Nimeni nu poate afirma că el posedă toate darurile de har. Urmarea este, că noi avem nevoie unul de altul (1 Corinteni 12.4,21).

6. Nu este nimeni în poporul lui Dumnezeu care să nu fi primit un dar de har. Din aceasta rezultă, că fiecare este folosit la locul lui (1 Petru 4.10).

7. Posedarea unui dar de har este pe de o parte o binecuvântare mare. Pe de altă parte atrage cu sine responsabilitatea de a-l folosi corect şi potrivit pentru folosul altora şi să fie practicat spre onoarea Domnului (1 Petru 4.10).

Înflăcărarea darului de har

   Timotei este acum solicitat să înflăcăreze darul de har, care era în el. Cuvântul „a înflăcăra” este folosit în Noul Testament numai în acest loc. Tabloul este uşor de înţeles: este vorba de un foc, care este din nou aprins, când este pe punctul de a se stinge. Jarul trebuie reaprins, respectiv focul trebuie menţinut să ardă. Forma de timp folosită arată că nu este vorba de o acţiune făcută numai o singură dată, ci este o acţiune permanentă. De aceea această indicaţie a lui Pavel o înţelegem ca fiind mai mult preventivă decât corectivă. Darurile sunt activate prin folosirea permanentă, respectiv sunt păstrate active. Dacă nu sunt folosite, ele nu se pierd, dar îşi pierd efectul.

   În 1 Timotei 4.14 Pavel a dat deja o indicaţie asemănătoare. Acolo Timotei este solicitat să nu neglijeze darul de har. Un dar de har este neglijat atunci când nu este folosit activ. Aici Pavel se exprimă în sens pozitiv: el trebuia să înflăcăreze darul de har. În situaţia concretă, în care el se afla, Timotei avea nevoie de acest îndemn. Pe de o parte Timotei era probabil caracterizat de o reţinere şi smerenie naturală. Aceste însuşiri în sine însuşi pozitive îl puteau împiedica să practice cu curaj şi elan darul său de har. La aceasta se adăugau împrejurările exterioare, care nu erau aşa de simple. Printre credincioşi era cu siguranţă cunoscut că el era credincios faţă de Pavel. Drept urmare, ca prieten al lui Pavel el putea fi privit critic. În lucrarea sa de evanghelist el putea uşor să-şi piardă curajul, deoarece era periculos să te aşezi public de partea creştinilor.

   „Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă.” (versetul 7).

Duhul de putere, de dragoste şi de chibzuinţă

   Pavel nu mai vorbeşte numai despre Timotei, ci se include şi pe sine însuşi. „Dumnezeu nu ne-a dat (nouă) un duh de frică.” Aceasta este valabil pentru fiecare care a primit un dar de har. Dacă Dumnezeu dă un dar de har, atunci fără îndoială El dă totodată şi capacitatea de a-l practica.

   Se pune întrebarea, dacă prin cuvântul „duh” este vorba de Duhul Sfânt sau de duhul omului. Cuvântul grecesc folosit pentru „duh” se foloseşte atât pentru Duhul Sfânt, cât şi pentru duhul omului. Aici este folosit fără articol, ceea ce poate fi un indiciu, că nu este vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul omului, mai exact spus, de atitudinea duhului creştinului, care desigur la rândul ei ia naştere numai prin acţiunea Duhului Sfânt. Drept urmare o despărţire între acestea nu este aşa uşoară.

   Frica înseamnă laşitate. Este opusul fermităţii şi bărbăţiei. Timotei avea nevoie de fermitate spirituală, ca să predice Evanghelia într-un timp greu şi să fie chezaş pentru adevăr. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi astăzi. Însă sursele de ajutor sunt prezente. Dumnezeu ne-a dat un duh de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. Acestea nu sunt calităţi naturale ale omului, ci sunt o atitudine lăuntrică, pe care El a creat-o în noi prin Duhul Său.

• Putere: Am văzut că Dumnezeu nu dă numai darul de har, ci El dă totodată şi puterea necesară pentru exercitarea lui. Noi avem nevoie atât de putere morală, cât şi mai ales de putere spirituală. Acestea le putem primi numai dacă acceptăm slăbiciunea noastră proprie. Pavel însuşi a experimentat aceasta. Lui i s-a spus, că puterea Domnului se desăvârşeşte în slăbiciune. După ce Pavel a învăţat aceasta, el însuşi spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12.10). Puterea, pe care noi o avem, nu este puterea noastră proprie. Este puterea Duhului Sfânt (compară cu Faptele Apostolilor 1.8).

• Dragoste: Dragostea trebuie să fie motivul exercitării oricărui dar de har. Este în primul rând dragostea pentru Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor. În al doilea rând este dragostea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, şi în afară de aceasta dragostea pentru toţi oamenii. Trebuie să fie dragostea lui Hristos cea care ne constrânge. Să ai numai putere, aceasta poate fi exercitată cu egoism şi lipsită de sentimente. De aceea este neapărat necesară şi dragostea.

• Chibzuinţa: Chibzuinţa înseamnă „stăpânirea de sine”, „luciditate”, „gândire sănătoasă”. La putere şi dragoste se adaugă această însuşire. Puterea şi dragostea singure îl pot face pe un slujitor să fie cu entuziasm şi lipsit de luciditate. Chibzuinţa foloseşte mintea, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nici un creştin nu este solicitat să decupleze mintea. Este adevărat, noi nu trebuie să ne sprijinim pe mintea noastră, dar s-o folosim. Noi trebuie să devenim maturi (desăvârşiţi) la minte (1 Corinteni 14.20). Este remarcabil cât de des se vorbeşte în cartea Proverbe despre minte. Este iarăşi harul, care ne învaţă la cumpătare (Tit 2.12).

    Din acest verset se poate face o paralelă cu 1 Corinteni capitolele 12 la 14. În aceste trei capitole este tratată detaliat tema darurilor de har spirituale. În capitolul 12 este vorba de duhul puterii, aceasta înseamnă, de puterea în care se exercită darurile. Capitolul 13 vorbeşte despre dragoste, adevăratul motiv. Capitolul 14 ne arată duhul chibzuinţei, care nu are voie să lipsească în exercitarea darurilor de har.

   „Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu.” (versetul 8).

Nu te ruşina

   Pe baza mediului său înconjurător, Timotei era într-un anumit pericol să se ruşineze. Forma de timp a verbului folosită arată clar că este vorba de o atenţionare preventivă. Nu este nici un motiv să se presupună că Timotei s-a ruşinat deja. Probabil el stătea într-un anumit pericol, pe care Pavel voia să-l prevină. De aceea în versetul 7 el a vorbit despre duhul puterii, dragostei şi chibzuinţei. Pericolul amintit este valabil şi pentru noi. În timpuri de binecuvântare nu ne cade aşa de greu să fim puternici şi să ne declarăm de partea Domnului. Dar dacă vântul ne bate împotrivă şi dacă de exemplu suntem singuri într-un mediu necredincios, repede s-ar putea ca totul să devină altfel.

   Pavel numeşte două motive posibile pentru ruşinare: în primul rând mărturia Domnului şi în al doilea rând, el însuşi, întemniţatul Domnului.

   „Mărturia Domnului” poate fi înţeleasă în două feluri: pe de o parte poate fi vorba de mărturia pe care ne-a dat-o Domnul. Apoi este învăţătura creştină, bunul credinţei, pe care noi o predicăm şi o dăm mai departe. Faptul că aici este legată cu Evanghelia, arată că este vorba concret de mesajul mântuirii în Hristos încredinţat. Pe de altă parte ne putem gândi la mărturia pe care noi o dăm de la Domnul nostru și despre El. Ambele aspecte sunt de fapt de nedespărțit. Atât Evanghelia harului cât și adevărul credinței creștine sunt legate de nedespărțit de Persoana Domnului nostru.

   Pavel era un întemnițat în Roma. Cu toate acestea el nu se denumește aici aşa - așa cum face și în alte locuri. El se numeşte un întemniţat al Domnului. Să se declare de partea acestui întemniţat, putea să aibă urmări neplăcute pentru Timotei. Pe de o parte toţi credincioşii, care erau în Asia, s-au îndepărtat de Pavel, apoi el însuşi era un întemniţat în Roma din cauza credinţei sale.

   Pavel însuşi era un model pentru Timotei. În Romani 1.16 el scrie că el nu se ruşinează de Evanghelie. În versetul 12 al capitolului nostru el repetă această afirmaţie. Onisifor era de asemenea un exemplu pozitiv (capitolul 1.16) şi în capitolul 2.15 i se spune lui Timotei ca el să se străduiască să se prezinte ca un lucrător încercat şi găsit bun de Dumnezeu, care nu are de ce să se ruşineze.

Sufere răul

   Timotei este apoi solicitat să sufere împreună cu Evanghelia. Contrastul este remarcabil. Să nu se ruşineze este pus faţă în faţă cu „sufere răul”. Pavel vorbeşte de trei ori despre aceasta în această epistolă. În capitolul 2.3 Timotei, ca un bun ostaş al lui Hristos, este solicitat să ia parte la suferinţă. În capitolul 4.5 se spune: „sufere răul, fă lucrare de evanghelist, împlineşte-ţi deplin slujba.”

   Noi toţi luăm parte cu plăcere la binecuvântarea pe care o dă Evanghelia – şi să facem aceasta. Domnul nostru aşteaptă totodată ca noi să fim gata să suferim împreună cu Evanghelia. Să lupţi în Evanghelie, aceasta poate aduce cu sine durere şi neplăceri. De altfel în Evanghelie nu este vorba în primul rând de succes exterior. Nu ne putem aştepta ca oamenii să fie entuziasmaţi şi de acord cu noi. Noi suntem mulţumitori dacă Dumnezeu ne lasă să vedem roada muncii noastre; dar nu acesta este gândul principal. Privită din afară viaţa lui Pavel nu era nicidecum încununată de succese durabile. El era în temniţă, şi aceia, pe care el i-a condus la Domnul, s-au îndepărtat de el. Casa lui Dumnezeu a devenit o casă mare, în care se aflau adepţi adevăraţi şi falşi. Era aceasta dovada pentru o lucrare cu succes?  Superficial privit, nu.

   Noi nu ne uităm în primul rând la rezultate. Noi vrem să ţinem cu tărie ce ne-a dat Domnul şi nu vrem să renunţăm la predicare. Rezultatele nu le vedem pe pământ, ci în cer. Acolo vom vedea că orice lucrare a lui Dumnezeu a fost cu succes. Aici pe pământ s-ar putea chiar ca noi să avem parte de mâhniri.

   Este evident că pentru aceasta avem de asemenea nevoie de putere. Această putere ne stă efectiv la dispoziţie. Noi suferim cu Evanghelia (sau pentru Evanghelie). Noi o facem „potrivit puterii lui Dumnezeu”.

   „El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor” (versetul 9).

O intercalare

   Înainte ca Pavel în versetul 12 să vorbească mai departe despre tema ruşine şi suferinţă, în versetele 9-11 dă o privire de ansamblu scurtă referitoare la faptele minunate care stau în legătură cu această Evanghelie. Ai aproape impresia că el vrea să-i amintească lui Timotei că răul din exterior este numai un fenomen secundar posibil al acestei Evanghelii. Pentru credinciosul însuşi în Evanghelie se deschide o plinătate uriaşă de frumuseţi lăuntrice şi binecuvântări la care Pavel aici face aluzie în cuvinte foarte puţine.

   Dacă noi căutăm o dovadă despre puterea lui Dumnezeu, atunci noi o găsim revelată şi prezentată în Evanghelie. Marea temă a Evangheliei este tocmai mântuirea (salvarea) lui Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu-Mântuitorul, care vrea să salveze pe toţi. Cu aceasta începe Pavel aici. Face apoi o boltă, care se întinde din veşnicia dinainte de timp („mai înainte de timpurile veacurilor”) şi până în prezent („iar acum ne-a fost făcută cunoscut”) şi în cele din urmă ajunge chiar până în viitor („ziua aceea” în versetul 12).

Mântuit şi chemat

   În primul rând Dumnezeu ne-a mântuit şi în al doilea rând ne-a chemat. Mântuirea şi chemarea sunt două binecuvântări pe care noi într-adevăr le diferenţiem, dar nu le putem despărţi una de alta.

• Mântuirea este mai mult decât iertarea păcatelor – oricât de mare şi uriaşă este aceasta în sine însuşi. Când poporul Israel stătea sub protecţia sângelui mielului pascal, ei au fost cruţaţi de judecata care a lovit pe egipteni. Însă prin aceasta ei nu erau încă salvaţi din domeniul autorităţii lui faraon. Aceasta a avut loc abia atunci când ei stăteau de partea cealaltă a ţărmului Mării Roşii şi cântau cântarea eliberării. Eliberarea de pedeapsă şi judecată este o latură a Evangheliei. Salvarea din domeniul autorităţii lui satan şi eliberarea din constrângerea de a trebui să păcătuieşti, este o altă latură. Ambele le posedăm prin lucrarea Domnului Isus la cruce. Aceasta o lămureşte foarte clar epistola către Romani în partea ei doctrinară (capitolele 1 – 8).

    Când este vorba de mântuire, deseori ne este arătat, de la ce am fost salvaţi şi unde am ajuns. Noi am fost salvaţi de sub autoritatea întunericului (Coloseni 1.13). Noi vom fi salvaţi de mânia viitoare (1 Tesaloniceni 1.10). Noi am fost salvaţi din mâna duşmanilor noştri (Luca 1.74). Noi am fost salvaţi din generaţia rea şi sucită (Faptele Apostolilor 2.40). Cu mare mulţumire privim înapoi, căci ştim în ce pericol noi toţi stăteam.

• Dumnezeu nu numai ne-a salvat. El ne-a şi chemat – şi anume cu o chemare sfântă. Dacă salvarea ne îndreaptă mai degrabă privirea în urmă, gândind la chemarea noastră privirea se îndreaptă spre înainte. Când este vorba de chemare, ni se arată în unele locuri din Scriptură la ce am fost chemaţi noi. Noi am fost chemaţi la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). Am fost chemaţi să primim binecuvântare (1 Petru 3.9). Am fost chemaţi la libertate (Galateni 5.3). Am fost chemaţi la slavă (1 Petru 5.10; 2 Tesaloniceni 2.14). Am fost chemaţi la viaţa veşnică (1 Timotei 6.12). Când este vorba de dimensiunea chemării noastre, atunci învăţăm din epistola către Efeseni 1, că noi am fost chemaţi să devenim copii şi fii ai lui Dumnezeu. Toate acestea sunt date ca să încurajeze pe slujitorul lui Dumnezeu în timpuri grele. Drept urmare există de asemenea o chemare pentru timpul de acum. În Faptele Apostolilor 13.2 citim categoric că Barnaba şi Pavel au fost chemaţi de Duhul Sfânt pentru o lucrare deosebită. Este foarte posibil ca Pavel să fi avut înaintea ochilor acest gând şi a legat chemarea cu darul de har al lui Timotei şi cu mărturia Domnului nostru, despre care el a vorbit mai înainte.

   Pe lângă aceasta încă ceva devine clar: Pavel aminteşte de faptul că noi am fost chemaţi cu (sau spre) o chemare sfântă. Originea chemării noastre este cerească (Evrei 3.1). Ţelul chemării lui Dumnezeu este „spre în sus” (Filipeni 3.14). Caracterul – şi aceasta avem aici înaintea noastră – este „sfânt” (compară cu 1 Petru 1.15; 1 Tesaloniceni 4.7). Noi am fost chemaţi la sfinţenie. Sfânt înseamnă nu numai că noi suntem despărţiţi de lume, ci înseamnă că Dumnezeu vrea să ne aibă pentru Sine. De la început Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric (Geneza 1.3). Lui Timotei i se aminteşte aceasta aici, deoarece mulţi din contemporanii lui nu s-au dovedit demni de această chemare.

Nu prin fapte

   Salvarea şi chemarea nu sunt din noi. Noi nu am putut şi nu putem contribui cu nimic. Epistolele către Romani, Galateni şi Efeseni arată foarte clar aceasta (compară de exemplu cu Romani 3.20; Galateni 2.16; Efeseni 2.9). Salvarea şi chemarea nu sunt niciodată o răsplătire pentru faptele noastre. Ele îşi au izvorul exclusiv în Dumnezeu. Omul necredincios nu poate face nici o lucrare bună. Lucrările lui sunt lucrări moarte. Dumnezeu nu le poate recunoaşte.

   Cu toate acestea Dumnezeu în harul Său a acţionat. Pavel arată acum intenţia lui Dumnezeu, motivul lui Dumnezeu şi calea lui Dumnezeu, pe care El a mers.

1. Intenţia lui Dumnezeu: Noi am fost salvaţi şi chemaţi potrivit planului Său propriu, aceasta înseamnă că acţionarea Sa a fost determinată de planul pe care El l-a întocmit în veşnicia dinainte de timp. Era planul (intenţia, hotărârea) lui Dumnezeu să facă aşa. Cu mult înainte de căderea în păcat, Dumnezeu avea în inima Sa gândul să aducă oameni la Sine. Cu privire la poporul Său pământesc Israel, Dumnezeu a întocmit un plan temporal. Cu privire la poporul Său ceresc citim despre un plan veşnic (Efeseni 3.10-11). Planul însuşi este mai mult decât salvarea şi chemarea. Noi vom fi – asemenea chipului Fiului Său – ca fii şi copii ai lui Dumnezeu în Casa Tatălui (Romani 8.29). Ca acest plan să devină realitate, Dumnezeu a trebuit să ne salveze şi să ne cheme. Expresia „potrivit propriului Său plan” arată suveranitatea lui Dumnezeu. Nimeni nu-L putea împiedica să întocmească acest plan şi să-l ducă la îndeplinire.

2. Motivul: El a acţionat în har cu noi. În noi nu era nimic care să-L poată determina pe Dumnezeu să ne salveze şi să ne cheme. Era harul Său şi îndurarea Sa – revărsarea dragostei Sale. Acest har ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile eterne. Aceasta înseamnă că în planul veşnic al lui Dumnezeu, acest har era deja prezent în veşnicia dinainte de timp. Efectiv el a fost revelat în timp în Persoana Domnului Isus. În El s-a arătat harul lui Dumnezeu. Vedem aici că harul merge mult mai departe decât să dea numai un răspuns la problema păcatului. Har exista deja înainte de căderea în păcat – el era necesar, dacă este vorba că planul lui Dumnezeu trebuia împlinit.

3. Calea lui Dumnezeu: Este numai o cale spre mântuire. Această cale este Domnul Isus. Mântuirea ne-a fost dată „în (sau: prin) Hristos Isus”. Deja în veşnicia dinainte de timp era stabilit că acest har numai pe această cale ne putea fi dat. Pentru aceasta era necesar ca El să devină Om şi să înfăptuiască lucrarea la cruce. De aceea El este şi Mielul lui Dumnezeu, care a fost cunoscut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1.20), dar a fost revelat la sfârşitul timpurilor. Aceasta ne conduce direct la versetul 10.

   „… iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.” (versetul 10).

Arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos şi urmările ei

   „Arătarea” se referă întotdeauna la ceva care va deveni vizibil, fie că este vorba de un lucru sau de o persoană. În legătură cu Domnul Isus este vorba de faptul că El va fi „revelat” vizibil. Cu excepţia acestui loc, „arătarea” se referă în toate celelalte locuri din Noul Testament la arătarea Sa în putere şi glorie înainte de întemeierea Împărăţiei de o mie de ani a păcii (1 Timotei 6.14; 2 Timotei 4.1; 2 Timotei 4.8; Tit 2.13; 2 Tesaloniceni 2.8). Numai aici este altfel. Pavel aminteşte că harul lui Dumnezeu s-a arătat în Hristos. În El harul s-a arătat „aducând mântuire tuturor oamenilor” (Tit 2.11).

   „Iar acum …” se referă la perioada harului, care a început atunci când Domnul Isus ca Mântuitor a devenit vizibil pe pământ pentru toţi oamenii. El apare aici înaintea noastră ca „Mântuitorul Isus Hristos”. Mântuitor înseamnă salvator. Isus este Numele lui ca Om. „Să-I pui Numele Isus” (Matei 1.21). Ca Hristos, El este, după ce a înfăptuit lucrarea, acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi Dumnezeu L-a făcut „Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor 2.36).

   Moartea şi putrezirea sunt urmările căderii în păcat. Ele sunt dovada că păcatul a pătruns la toţi oamenii. Dumnezeu a anunţat judecata, înainte ca omul să cadă în păcat. Începând cu căderea în păcat, pe pământul acesta este moarte şi putrezire. Legea nu a putut schimba nimic în privinţa aceasta, ea făcut însă ca păcatul să devină tot mai clar. Însă apoi a venit Mântuitorul Isus Hristos pe pământul acesta. În El era viaţa. El a mers de bună voie la moarte. Faptul că moartea este plata păcatului nu era valabil pentru El. El a murit nu ca urmare a păcatelor Sale. El a făcut-o pentru noi. Prin aceasta El a biruit moartea. Moartea nu mai stăpâneşte peste noi. Ea este „slujitorul” nostru, şi nu mai este „stăpânul” nostru. Domnul Isus a nimicit prin moartea Sa pe cel care are puterea morţii, acesta este diavolul (Evrei 2.14).

   „A nimici” înseamnă să iei puterea şi lucrarea. Moartea nu a fost încă înlăturată. Ea există încă. Însă pentru noi ea a fost făcută ineficientă. Moartea este numită „împăratul groazei” (Iov 18.14). Pentru copiii lui Dumnezeu ea şi-a pierdut groaza (boldul). Abia în starea veşnică moartea nu va mai fi deloc (Apocalipsa 21.4). Acelaşi lucru este valabil şi pentru putrezire. Pavel scrie triumfător credincioşilor din Corint: „Dar când putrezirea aceasta se va îmbrăca în neputrezire şi ceea ce este muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi împlinit cuvântul scris: ‚Moartea a fost înghiţită de victorie’” (1 Corinteni 15.54).

Adus la lumină prin Evanghelie

   Noi nu am fi ştiut nimic de toate acestea, dacă Evanghelia nu ar fi venit la noi. Evanghelie înseamnă „veste bună”. Ea este vestea bună a lui Dumnezeu adusă nouă oamenilor. „Adus la lumină” este mult mai mult decât numai a vedea ceva sau a arăta ceva. Înseamnă că prin Evanghelie aceste lucruri au fost prezentate şi revelate în adevăratul lor caracter. „Vestea bună” cuprinde mult mai mult decât „numai” iertarea păcatelor – oricât de mare şi uriaşă ar fi aceasta în sine însuşi. În Vechiul Testament aceasta nu era cunoscută sub forma aceasta. Israel ştia ceva de un Salvator. Credincioşii iudei aşteptau ca El să vină şi să-i elibereze de duşmanii lor. Însă ceea ce acum este revelat prin Evanghelie lor le era total necunoscut.

   „Pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor.” (versetul 11).

O misiune deosebită

   Pavel vorbeşte acum de misiunea sa deosebită. Lui i-a fost încredinţată Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu (1 Timotei 1.11). Aici el vorbeşte de faptul că el a fost hotărât sau pus pentru aceasta. Pavel nu s-a pus singur în această lucrare. El nu a fost „ordinat” de alţii pentru aceasta. Gândul unei ordinări prin oameni este complet străin Cuvântului lui Dumnezeu. Nu, Pavel a fost hotărât de Dumnezeu pentru această lucrare. El trebuia să vestească şi să răspândească această Evanghelie – şi el a făcut-o. El a făcut-o ca vestitor, ca apostol şi ca învăţător al naţiunilor.

• Un vestitor (herold) este un predicator sau un crainic al unui mesaj (compară cu 1 Timotei 2.7; 2 Petru 2.5). Un herold împărătesc în Imperiul Roman era un strigător public al mesajelor publice. Autoritatea vestitorului nu constă atât de mult în persoana sa, ci în mesajul pe care îl aduce. Un herold bun nu va schimba niciodată mesajul stăpânului său. Aşa a vestit Pavel mesajul întocmai cum i-a fost încredinţat de Stăpânul său. El nu a adăugat nimic la el. El nu a lăsat nimic la o parte din el. El nu a schimbat nimic din el.

• Ca apostol (trimis) al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, el a adus mesajul cu autoritate divină. El i-a fost revelat, şi el l-a dat cu toată intensitatea mai departe.

• Ca învăţător al naţiunilor Pavel a vestit Evanghelia nu numai cu autoritate, ci el a şi explicat-o. Mesajul său era destinat nu numai oamenilor din poporul Israel, ci el se adresa tuturor oamenilor. Pavel era apostolul şi învăţătorul naţiunilor (compară cu Romani 11.13; Galateni 2.7). Atunci când a fost chemat i s-a spus clar aceasta (compară cu Faptele Apostolilor 9.15). Până la sfârşitul vieţii sale el nu a uitat această misiune.

   „Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.” (versetul 12).

Încrederea credinţei lui Pavel

   Pavel reia în locul acesta firul întrerupt scurt în versetele 9-11. El se dă pe sine însuşi ca exemplu fratelui şi prietenului său mai tânăr. Pavel era un întemniţat în Roma. Cu toate acestea el nu suferea ca un criminal. El nu suferea din cauza comportării lui greşite. El suferea din cauza vestirii Evangheliei, aşa cum a fost la prima lui arestare în Roma. Despre aceasta el scrie de mai multe ori. În epistola către Efeseni 3.1 el aduce această arestare în legătură cu vestirea tainei lui Hristos şi a Adunării Sale. În Efeseni 6.19-20 el scrie că din cauza tainei Evangheliei era un trimis în cătuşă. De la început i s-a spus clar, că el va suferi pentru Numele Domnului (Faptele Apostolilor 9.16). Aceste suferinţe erau deja partea lui în timpul vieţii sale, dar acum era în temniţă şi avea moartea înaintea ochilor. La aceasta s-a adăugat, că toţi cei din Asia l-au părăsit. Din cauza aceasta Pavel a suferit de asemenea foarte mult. În afară de aceasta era împotrivire faţă de adevăr (capitolul 2.25) şi prigoane din partea oamenilor răi (capitolele 3.11-13; 4.14). Cu toate acestea Pavel nu a devenit lipsit de curaj. El nu s-a ruşinat. Nu a căzut în chibzuieli îndoielnice şi meditaţii moarte. Pe de altă parte el nu s-a împotrivit sorţii sale. Noi nu găsim la el nici resemnare, nici depresie şi nici împotrivire.

   Ne întrebăm: Cum se face că Pavel, cu toate că a suferit nespus de mult, era plin de încredere? Răspunsul îl dă el însuşi: „ştiu în Cine am crezut”. În acest loc nu este vorba în primul rând despre ce a crezut Pavel, ci despre în Cine a crezut. Desigur, ambele sunt importante. În capitolul 3.14 lui Timotei i se cere: „Dar tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de care ai fost deplin încredinţat.” Aici dimpotrivă, nu este vorba în primul rând de doctrină şi de adevărul credinţei, ci de Persoana care constituie centrul acestui adevăr. Este vorba de Domnul Isus Însuşi. Ce exprimă Pavel aici este încredere profundă. Domnul lui nu l-a părăsit niciodată, şi cu siguranţă nici în viitor nu-l va părăsi. Pavel nu se sprijinea pe misiunea lui şi pe slujba lui. Căci atunci probabil ar fi găsit un motiv să descurajeze şi să se ruşineze. Nu, Pavel şi-a pus toată încrederea numai în Domnul.

   Pavel „ştia” în Cine a crezut. „A şti” şi „a cunoaşte” sunt aproape unele de altele, dar nu sunt identice. „A cunoaşte” înseamnă că prin experienţă s-a învăţat ceva. „A şti” exprimă dimpotrivă mai mult o convingere lăuntrică. Desigur Pavel a venit la credinţă la întoarcerea lui la Dumnezeu înaintea Damascului. Aici însă „a crede” este la o formă de timp care indică spre o credinţă care a venit în trecut şi care durează permanent. Pavel spune, cu alte cuvinte: eu am crezut cu rezultatul că credinţa mea este tare şi astăzi.

Convingerea de credinţă a lui Pavel

   Pavel avea nu numai o încredere a credinţei tare, ci totodată el exprimă şi convingerea credinţei sale. El era convins că Domnul său era puternic să păstreze bunul încredinţat Lui de Pavel. Pavel se putea baza pe deplin pe aceasta. Domnul este puternic, aceasta înseamnă că El are putere şi este capabil să păzească ce Pavel I-a încredinţat. În versetul 7 a fost vorba de puterea pe care Duhul lui Dumnezeu o mijloceşte. În versetul 8 Pavel a vorbit de puterea lui Dumnezeu Însuşi. Aici se referă la puterea Domnului Isus, care este capabilă să păzească bunul încredinţat Lui. A păzi înseamnă a proteja de prădare sau de pierdere. Pavel s-a încrezut în puterea divină, că nimic nu se va pierde.

   La ce se referă concret Pavel, când vorbeşte de bunul încredinţat? Formularea se întâlneşte de două ori în textul nostru (versetul 12 şi versetul 14), şi încă o dată în 1 Timotei 6.20. De două ori se vorbeşte despre un bun, pe care Domnul ni l-a încredinţat. O dată – şi anume în textul nostru – este un bun pe care Pavel l-a încredinţat Domnului. Tradus literal expresia înseamnă „ceva pus jos”. Este ceva care a fost dat unei persoane pentru păstrare, respectiv administrare cu credincioşie.

   Este posibil ca Pavel să se gândească la mântuirea despre care a vorbit mai înainte. Mântuirea deplină, care include şi trupul credinciosului, este în viitor, aşa că Pavel exprimă convingerea că în final el va ajunge la această mântuire. Mult mai probabil este, că noi trebuie să înţelegem această expresie în sens mult mai general, aceasta înseamnă că Pavel exprimă convingerea că tot ce este cu privire la el este în siguranţă în mâna Domnului său şi nimic nu se va pierde. Pavel a mers pe urma Domnului său, care în toate S-a dat Celui care judecă drept (1 Petru 2.23). Orice s-ar întâmpla cu Pavel, oricum ar evolua împrejurările, chiar dacă fraţii şi surorile lui de credinţă îl vor părăsi – Pavel a pus totul în mâna Domnului său. Chiar dacă se părea că rezultatele lucrării sale la finalul vieţii sale vor dispărea ca nisipul printre degete – el ştia că nimic din ceea ce el a făcut pentru Domnul său nu se va pierde. La scaunul de judecată al lui Hristos se vor regăsi spre onoarea Domnului. Domnul le va păzi. Aceasta îi dădea curaj lui Pavel, şi aceasta trebuia să motiveze acum pe Timotei.

În ziua aceea

   „Ziua aceea” este fără îndoială o referire la arătarea Domnului Isus în putere şi glorie şi legat de aceasta o referire la scaunul de judecată al lui Hristos. Pavel îşi îndrepta privirea spre înainte. El nu vorbeşte aici de venirea Domnului pentru noi – oricât de mult ar fi aşteptat-o Pavel -, ci de arătarea Sa pentru instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământul acesta. Este ziua în care lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă (1 Corinteni 3.13). Este ziua în care El va fi glorificat „în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire în toţi cei care au crezut” (1 Tesaloniceni 1.10). În ziua aceasta totul va fi pus în lumina adevărată, şi anume în lumina divină. Atunci totul va fi spre onoarea şi glorificarea Domnului.

   „Ţine strâns modelul cuvintelor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” (versetul 13).

Modelul cuvintelor sănătoase

   Urmează o altă solicitare a lui Timotei. El trebuia să ţină cu tărie modelul cuvintelor sănătoase. Alternativ s-ar mai putea traduce: „Păstrează o formă (un model) al cuvintelor sănătoase”. Cuvintele sănătoase le putem pune în legătură cu „mărturia Domnului nostru”, despre care Pavel a vorbit în versetul 8. Această mărturie este în sine însuşi sănătoasă, şi ea conduce la o stare spirituală sănătoasă. Timotei a auzit şi a învăţat multe de la Pavel în timpul călătoriilor comune. La acestea el trebuia să ţină necondiţionat cu tărie şi să nu cedeze. În capitolul 3.14 Timotei este solicitat încă o dată să rămână în ceea ce a învăţat şi de care el era pe deplin convins. Pentru noi astăzi solicitarea înseamnă să ţinem cu tărie la tot Cuvântul lui Dumnezeu dat nouă. Noi trebuie să nu renunţăm la nimic – nici la învăţătură şi nici la practică. În Coloseni 1.25 Pavel scrie, că el – în ceea ce priveşte mărimea şi conţinutul – a întregit Cuvântul lui Dumnezeu. Este responsabilitatea noastră să păzim acest Cuvânt al lui Dumnezeu întregit, aceasta înseamnă să recunoaştem autoritatea Lui şi infailibilitatea Sa şi să-L practicăm.

   Este vorba de modelul cuvintelor sănătoase. Expresia „model” înseamnă aici „schiţă”, „şablon” sau „prezentare sintetizată”. J. N. Darby scrie, că el este un rezumat sau o structurare, ca să se poată spune clar şi definitiv ce credea Timotei. Crezurile alcătuite de oameni pot fi la locul lor bune şi folositoare. Dar nu aceasta îl preocupă pe Pavel aici. Ceea ce valorează este totalitatea adevărului inspirat divin. Despre aceasta va vorbi Pavel pe parcursul epistolei.

   Este absolut necesar chiar şi în zilele noastre să păstrăm învăţătura divină în forma în care ea ne-a fost dată. Aceasta se referă nu numai la adevărul divin în sine, ci şi la forma şi cuvintele în care el ne-a fost făcut cunoscut în Biblie. Din aceasta devine clar cât de important este să folosim o traducere bună a Bibliei. Traducerile Bibliei în formă liberă nu pot niciodată să ne dea acest „model al cuvintelor sănătoase”. Dimpotrivă, ele prezintă un tablou şters al adevărului şi duc uşor în rătăcire.

   Noi vom avea numai atunci un model al cuvintelor sănătoase şi îl vom păzi, dacă textul unui aliniat din Biblie îl vom interpreta în relaţia lui cu celelalte texte. Noi trebuie să recunoaştem ce vrea să ne spună Dumnezeu într-un anumit loc, şi ce nu vrea să ne spună. Numai aşa înţelegem corect interdependenţele şi liniile mari ale Cuvântului lui Dumnezeu. Nici o parte a Bibliei nu contrazice o altă parte a ei. Totul este într-o armonie reciprocă minunată. De aceea la studiul Bibliei este important să avem în vedere întregul. Altfel există pericolul mare să ne facem un „model” propriu şi prin aceasta să pierdem „modelul cuvintelor sănătoase”. Aşa de exemplu este fatal, dacă noi nu cunoaştem diferenţele dintre poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Israel) şi poporul lui Dumnezeu în Noul Testament (Adunarea), sau dacă confundăm perioada de timp a Legii cu cea a harului, sau nu diferenţiem latura harului lui Dumnezeu de responsabilitatea noastră.

   Desigur studiul detaliilor îşi are locul lui. Însă trebuie să fim atenţi să nu pierdem liniile directoare. Cineva a comparat odată „modelul cuvintelor sănătoase” cu un pom mare. Pomul are un trunchi gros, are ramuri mai mari şi mai mici şi lăstari şi în final frunze. Dacă vrem să cunoaştem un astfel de pom, atunci ne ocupăm mai întâi cu trunchiul şi cu ramurile groase. După aceea ajungem la ramurile mai subţiri şi în final la frunze. În felul acesta cunoaştem noi adevărul lui Dumnezeu. Începem cu liniile mari şi cu structura Scripturii şi apoi ajungem la detalii. A proceda invers şi să începem „cu lăstarii şi frunzele”, există riscul să se piardă modelul cuvintelor sănătoase.

În credinţă şi dragoste

   Nu fără motiv adaugă Pavel: „… în credinţa şi dragostea care sunt în Hristos Isus”. Există pericolul ca noi să avem modelul cuvintelor sănătoase numai în capul nostru. Mintea şi memoria sunt fără îndoială daruri ale lui Dumnezeu, dar ele nu sunt totul. Noi nu putem păstra cu tărie modelul cuvintelor sănătoase numai cu intelectul. Dacă facem aceasta, atunci există pericolul să cădem într-o ortodoxie moartă. Modelul cuvintelor sănătoase trebuie mai întâi să-l ţinem cu tărie cu inima. De aceea credinţa şi dragostea, care sunt în Hristos Isus, sunt neapărat necesare. Hristos este nu numai subiectul credinţei şi dragostei, ci El este izvorul lor şi originea lor.

   „Lucrul bun încredinţat ţie păstrează-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi.” (versetul 14).

Un lucru bun frumos şi încredinţat

   În versetul 12 este Domnul Cel care păstrează, aceasta înseamnă, protejează de pagube şi atacuri. El păstrează ce noi facem pentru El. În privinţa aceasta El nu dezamăgeşte. Acum i se cere lui Timotei să păstreze ceva, şi anume „lucrul bun încredinţat“. Acest lucru  bun (adică totalitatea adevărurilor descoperite de Dumnezeu din Scriptură şi încredinţate de Hristos Bisericii) reprezintă mărturia încredinţată, adevărurile credinţei sau imaginea cuvintelor sănătoase.

   În primul rând este un lucru frumos. Cuvântul este tradus deseori prin „bun” sau „demn de cinste”. Ne face să gândim că avem a face cu ceva care este de valoare şi folositor. Adevărul credinţei este o comoară preţioasă, a cărei valoare nu avem voie s-o subapreciem. El va face totdeauna ceea ce a fost trimis să facă. Sub aspectul responsabilităţii noastre noi trebuie să păstrăm aceste cuvinte ca pe o comoară preţioasă. Noi nu avem voie să permitem ca acest Cuvânt să fie tras în mizerie prin responsabilitatea noastră.

   În al doilea rând este un lucru încredinţat. Iuda vorbeşte în epistola sa despre faptul că credinţa (lucrul bun, adevărul credinţei) a fost dat sfinţilor o dată pentru totdeauna. (Iuda 3)

Originea adevărurilor descoperite de Dumnezeu din Scriptură şi încredinţate de Hristos Bisericii este Dumnezeu. Nu este vorba despre adevăruri ale noastre, ci despre adevărul Său. Acest adevăr ne este încredinţat ca să-l păstrăm. Nu ne este permis să răstălmăcim adevărul, să-i adăugăm ceva sau să scoatem ceva din el. Aceasta a fost interzis categoric în Vechiul Testament (Deuteronom 13.1). Este interzis categoric în Noul Testament (Apocalipsa 22.18,19). Noi lăsăm bunul credinţei aşa cum este el. Paralela la versetul din epistola lui Iuda arată clar că pentru păstrarea bunului credinţei presupune că noi suntem gata să luptăm pentru aceasta.

Păstrare prin Duhul Sfânt

   „A păstra” se aseamănă cu păstrarea unui obiect de valoare într-un loc sigur. „A încredinţa” înseamnă „a depune” sau „a da în păstrare”. Cuvântul a fost folosit atunci când o comoară preţioasă a fost încredinţată cuiva, ca după un timp la cerere să fie înapoiată proprietarului. Cuvântul s-a folosit de asemenea ca să descrie misiunea unui paznic. Un paznic nu are voie să doarmă, ci trebuie să rămână treaz şi să vegheze. Deci păstrarea include neapărat veghere. Una nu poate fi despărţită de cealaltă. Ambele merg împreună. Există învăţătură falsă şi învăţătură rătăcitoare. În privinţa aceasta trebuie să fim veghetori sub orice formă. Învăţătura rătăcitoare poate părea bună şi inteligentă, aşa că în orice caz noi trebuie să rămânem aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem recunoaşte rătăcirea.

   Cum putem noi păstra acest bun în aşa fel ca să nu fie numai o ţinere cu tărie a adevărului, ceea ce ar duce la o ortodoxie moartă? Trebuie să ne fie clar că forma singură nu este suficientă. O formă de evlavie au mulţi oameni care se numesc creştini. Aceasta singură nu ţine adevărul să fie viu. O formă exterioară poate conduce la crezuri de credinţă bine formulate. Dar aceasta singură nu ne ajută mai departe. Numai prin Duhul Sfânt adevărul primeşte puterea lăuntrică. De aceea Pavel spune la sfârşitul versetului: „… prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi”.

   Este unul din adevărurile fundamentale ale perioadei creştine, că Duhul Sfânt locuieşte atât în Adunare cât şi în fiecare credincios în parte. Când este vorba de noi, învăţăm, că Duhul Sfânt

• Ne pecetluieşte, în ceea ce priveşte mântuirea noastră (Efeseni 1.13; 4.30),

• Este arvuna, când este vorba de moştenirea pe care o vom primi cu Hristos (Efeseni 1.14),

• Este ungerea noastră, când este vorba de cunoaşterea lucrurilor care sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 2.20,27).

   Deci Duhul Sfânt ne-a fost dat, pe lângă altele, pentru ca noi să păstrăm bunul credinţei. Bunul nostru este în deplină siguranţă la Dumnezeu, deoarece El îl păstrează. Bunul Său la noi este de asemenea atunci în siguranţă, dacă dăm loc Duhului Sfânt în noi şi nu împiedicăm lucrarea Sa.

   La începutul capitolului 2 găsim că noi trebuie nu numai să păzim bunul credinţei, ci trebuie să-l dăm la generaţia următoare. Citim acolo că Timotei trebuie să încredinţeze bunul credinţei la bărbaţi de încredere, care la rândul lor sunt capabili să înveţe pe alţii (2 Timotei 2.2). Cuvântul folosit acolo pentru „a încredinţa” are aceeaşi rădăcină ca în versetul nostru. Ce ne-a fost „încredinţat” trebuie la rândul nostru să „încredinţăm” generaţiei următoare.

   Însă înainte ca Pavel să continue această idee, în versetele următoare se adresează oamenilor care au jucat un rol în viaţa sa. În versetul 15 vorbeşte despre aceia care erau în Asia. Această amintire l-a întristat foarte mult. În versetele 16-18 are înaintea ochilor pe Onisifor. Aducerea aminte de el i-a dat curaj.

   „Ştii aceasta, că toţi care sunt în Asia, între care sunt Figel şi Ermogen, s-au întors de la mine.” (versetul 15).

Toţi cei care sunt în Asia

   Pavel îi aminteşte lui Timotei de ceva, care nu-i era necunoscut lui Timotei. Toţi cei care erau în Asia s-au îndepărtat de Pavel. Asia din timpul acela nu este continentul denumit de noi astăzi. Asia din timpul acela era provincia romană din vestul Asiei Mici, Turcia de astăzi. Cetăţi cum ar fi Efes şi Colose erau situate în această provincie. Regăsim aceste ţinuturi în Apocalipsa 2 şi 3, unde Ioan sub însărcinarea Domnului scrie celor şapte Adunări situate în Asia. În Faptele Apostolilor 19,10 citim că toţi cei care erau în Asia, timp de doi ani au auzit Cuvântul Domnului. Recunoaştem în aceasta (şi din alte locuri) cât de intens a lucrat Pavel tocmai în aceste ţinuturi. Epistolele către Efeseni şi Coloseni ne arată clar cât de strâns legat era Pavel cu fraţii şi surorile de acolo. Ele arată de asemenea, că credincioşii de acolo erau într-o stare spirituală bună. Aceasta era valabil în mod deosebit pentru credincioşii din Efes. Cu atât mai mult trebuie să-l fi durut pe Pavel, că tocmai credincioşii de acolo s-au îndepărtat de el. Regresul şi decăderea au pătruns. Atenţionarea indirectă de la sfârşitul epistolei către Efeseni, să iubească pe Domnul Isus în neputrezire (Efeseni 6,24), era evident nebăgată în seamă. În Apocalipsa 2.4 se reproşează aceloraşi credincioşi, că ei şi-au părăsit dragostea dintâi.

   Credincioşii din Asia l-au părăsit pe Pavel. Aceasta nu înseamnă neapărat că ei au renunţat la credinţa creştină sau la mărturisirea creştină. Poate însemna două lucruri:

• a) Este posibil ca Pavel să fi devenit pentru aceşti credincioşi prea dogmatic sau extrem. Probabil ei căutau o cale plăcută pentru omul firesc şi astfel se bucurau de o aprobare mai largă. Din această cauză au renunţat în practică la slujba şi învăţătura lui Pavel. Scrisoarea deschisă adresată adunării din Efes lasă să se recunoască aceasta. Istoria bisericii arată cum au mers lucrurile în continuare. Adevărul referitor la existenţa unui singur trup, pe de o parte, şi cel referitor la venirea Domnului, pe de altă parte, s-a pierdut repede.

• b) În afară de aceasta este posibil ca credincioşii din Asia să se fi distanţat de Pavel, deoarece devenise periculos să te declari de partea unui om, care era un captiv al cezarului de la Roma şi care era judecat. Probabil de aceea s-au distanţat, ca să se „apere” pe ei înşişi.

   În orice caz afirmaţia arată clar că credincioşii din Asia nu erau într-o stare spirituală bună. Devine de asemenea clar, cât de mult trebuie să fi suferit Pavel din cauza aceasta.

   Sunt numite două nume. Ne putem gândi, de ce Pavel le numeşte. Este posibil să fi fost doi bărbaţi, la care Timotei să nu se fi aşteptat. S-ar putea să fi fost bărbaţi cu vază între fraţi. Orice ar fi fost, pentru noi rămâne întrebarea dacă şi numele nostru ar fi numit, dacă am fi trăit atunci în Asia.

   Pentru noi rezultă o a doua aplicare practică a acestui verset. Nimeni dintre noi astăzi nu se poate „îndepărta” de Pavel, în adevăratul sens al cuvântului. Pavel nu mai trăieşte. Dar totuşi ce noi putem face este că renunţăm la învăţăturile clare date de el. Tocmai aceasta a avut loc foarte des în creştinătate. Aceasta este valabil în mod deosebit cu privire la chemarea cerească a credincioşilor şi la adevărul referitor la un singur trup, prezentate de Pavel. Vrem să ne întrebăm, cum stăm noi faţă de acest adevăr prezentat de Pavel. Are el realmente influenţă asupra vieţii noastre?

   „Domnul să dea îndurare casei lui Onisifor, pentru că deseori m-a înviorat şi nu i-a fost deloc ruşine de lanţul meu; ci, fiind în Roma, m-a căutat stăruitor şi m-a găsit; - Domnul să-i dea să găsească îndurare de la Domnul în ziua aceea – şi tu ştii mai bine decât alţii cât de mult a slujit el în Efes.” (versetele 16-18).

Casa lui Onisifor

   Despre Onisifor nu ştim prea multe. Evident avea alt caracter decât al persoanelor numite în versetul 15. El pare să fi fost o excepţie între credincioşii din Asia. El nu s-a ruşinat. El s-a ostenit să caute pe Pavel în marea cetate Roma şi să-l găsească. Într-o cetate ca Roma, acest lucru nu era nici uşor şi nici lipsit de pericole. În afară de aceasta, Onisifor nu numai l-a căutat pe Pavel, ci el l-a căutat „stăruitor”. Stăruinţa lui este un exemplu pentru noi.

   Atât aici, cât şi mai târziu în capitolul 4.19, Pavel aminteşte casa lui. Evident era căsătorit şi avea copii. În versetul nostru se vorbeşte despre slujba lui. Aceasta lasă să se întrevadă, că el era un diacon, care a slujit între credincioşi în sens general. Probabil în ochii oamenilor această slujbă nu avea valoare prea mare. Pavel însă îl privea cu ochii Domnului. El aminteşte categoric, că Onisifor a lucrat mult în Efes. Lucrul acesta nu îi era necunoscut lui Timotei.

Îndurare

   Pavel dorea îndurare acestui slujitor credincios şi casei sale. Îndurare înseamnă compasiune în situaţii dificile. Deja în Vechiul Testament Dumnezeu era cunoscut ca Dumnezeu îndurător. Noi Îl cunoaştem ca Dumnezeu bogat în îndurare. Îndurarea Sa ne stă la dispoziţie. În Matei 5.7 Domnul Isus leagă îndurarea primită cu îndurarea dată. Ca să zicem aşa, ea este un răspuns al lui Dumnezeu la îndurarea noastră proprie: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă”. Această fericire o doreşte Pavel aici pentru Onisifor. El s-a arătat milostiv faţă de Pavel şi la rândul lui să aibă parte de milă.

   Din nou este vorba – ca în versetul 12 – despre „ziua aceea”. Este ziua tronului de judecată al lui Hristos, deci ziua aceea când totul va fi pus în lumina divină. De îndurare (şi har) avem nevoie nu numai cu privire la timpul trecut şi prezent, ci şi cu privire la ziua aceea, care este în viitor. Petru vorbeşte de faptul că noi trebuie să nădăjduim deplin în harul care ne va fi adus la arătarea lui Isus Hristos (1 Petru 1.13). Apostolul Iuda vorbeşte despre îndurare. El scrie: „Păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa eternă” (Iuda 21).

   Pentru noi este valabil, că la sfârşit va fi un triumf al harului dumnezeiesc şi al îndurării dumnezeieşti. Când vom sta odată înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi vom primi plată, atunci aceasta nu va fi meritul nostru. Aici nu este vorba de mântuirea veşnică, care desigur de asemenea este un rezultat al harului Său, ci de slujbă. Slujba noastră va fi răsplătită odată. Fiecare primeşte recunoştinţa, şi cu toate acestea totul va fi spre onoarea Domnului.