EPISTOLA ÎNTÂI A LUI PAVEL CĂTRE TIMOTEI

„VIAŢA TRĂITĂ ÎN EVLAVIE“

CAPITOLUL 6

Cumpătare şi bogăţie

   Versetul 1: „Toţi câţi sunt robi sub jug să-i socotească pe stăpânii lor vrednici de toată onoarea, ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie hulite.“

     În capitolul 6, apostolul se ocupă cu un alt cerc al împrejurărilor pământeşti şi al societăţii omeneşti, în care credinciosul este aşezat şi în care el trebuie să trăiască spre onoarea Domnului său. Primele versete conţin îndemnuri pentru sclavi. După concepţia greco-romană, sclavii nu erau consideraţi indivizi, ci obiecte. Ei erau proprietatea absolută a stăpânul lor (în greacă: despotes: stăpân) şi nu posedau nici un drept. Între sclavii de atunci şi angajaţii de astăzi sunt diferenţe mari în ceea ce priveşte poziţia. Cu toate acestea prescripţiile date aici sunt importante şi astăzi şi aplicabile, şi ferice de angajatul credincios care primeşte şi trăieşte ce învaţă Cuvântul lui Dumnezeu referitor la comportarea robilor faţă de stăpânii lor! Principiul divin al autorităţii rămâne totdeauna valabil. Sclavii credincioşi au putut să ajungă sub acest jug al supunerii depline prin forme foarte diferite: prin naştere, prin prizonierat sau din vină proprie. Dar ei trebuiau să primească această stare de subordonare ca din partea lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 6.5-8; Coloseni 3.22-24; Tit 2.9-10; 1 Petru 2.18-23). Pe lângă aceasta nu conta dacă stăpânul lor era sau nu un credincios. În orice caz ei trebuiau să-i socotească pe stăpânii lor vrednici de toată onoarea şi să-i recunoască ca stăpâni, chiar dacă stilul lor de viaţă şi faptele lor nu puteau fi numite bune.

   Dacă apostolul îndeamnă aici pe robi să-şi respecte stăpânii, desigur nu înseamnă că din aceasta putem trage concluzia că el justifica sclavagismul. Faptul că omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, s-a făcut stăpân peste alţi oameni sau a devenit proprietate a altor oameni, este o formă de prezentare a păcatului şi o urmare a căderii în păcat. Totodată pentru cel subjugat este un avertisment serios al căilor de conducere ale lui Dumnezeu cu omul decăzut (compară cu Geneza 9.26-27).

   În legile, pe care poporul Israel le-a primit de la Dumnezeu, vedem că prin harul Său soarta aspră a acestor oameni sărmani trebuia alinată. Un rob iudeu trebuia să primească eliberarea în al şaptelea an de robie (Exod 21.2; Levitic 25.39; Deuteronom 15.12). Dar în Noul Testament nu se mai aminteşte nimic în acest sens, nici stăpânilor credincioşi şi nici robilor credincioşi. Desigur, apostolul Pavel nădăjduia şi se aştepta ca Filimon să elibereze pe robul său credincios Onisim, ca să poată fi de folos apostolului în lucrare. Însă în creaţia nouă în Hristos nu mai există aceste diferenţe sociale. „Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este bărbat şi femeie; pentru că toţi sunteţi una în Hristos Isus“ (Galateni 3.28; compară cu 1 Corinteni 12.13; Coloseni 3.11). În lumea înconjurătoare vrăjmaşă faţă de Dumnezeu nu este vorba de aşa ceva. Nici nu este misiunea credinciosului să schimbe aceste stări. „Fiecare să rămână în situaţia aceea în care a fost chemat. Ai fost chemat fiind rob? Nu te nelinişti de aceasta; totuşi dacă poţi deveni liber, mai curând foloseşte-te de aceasta. Pentru că robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului; tot astfel, cel care a fost chemat liber este rob al lui Hristos. Aţi fost cumpăraţi cu un preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor. Fiecare, fraţilor, în ce a fost chemat, în aceea să rămână cu Dumnezeu“ (1 Corinteni 7.20-24).

   Fiecare credincios să lase lumina să pătrundă în întunericul din jurul lui, pentru ca Dumnezeu să poată să scoată pe alţii din acest întuneric la lumina Sa minunată. De aceea apostolul nu-i instigă pe robi la revoltă împotriva stăpânilor lor, pentru a-şi primi libertatea. Dimpotrivă, ei trebuie mai degrabă să-şi cinstească stăpânii. Justificarea care urmează este foarte remarcabilă. În ea nu este nici sclavia privită ca o chestiune legitimă şi nici nu este deplânsă soarta deseori dură a acestor oameni sărmani – nu, nicidecum nu este vorba de aşa ceva. Justificarea este: „… pentru ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie hulite“. Aceşti sclavi au mărturisit că au slujit lui Dumnezeu şi au primit învăţătura Domnului. Dacă acum ei nu se supuneau, lucrau neglijent sau erau nesupuşi stăpânilor lor, ce mărturie erau ei atunci pentru Dumnezeu? Cât de mult L-ar fi dezonorat pe Domnul Isus, care El Însuşi a luat un chip de rob şi a fost ascultător până la moarte! Dacă Numele sfânt al lui Dumnezeu şi învăţătura curată a Evangheliei ar fi fost astfel hulită, oamenii ceilalţi ar fi avut motive să spună: „Ce fel de Dumnezeu este acesta, care dă naştere la dezordine, şi ce învăţătură este aceasta care tolerează revolta şi violenţa!“

   Şi în zilele noastre din comportarea credinciosului la locul său de muncă rezultă ori o mărturie pozitivă ori o mărturie negativă pentru Domnul său. Prin indiferenţă, delăsare, lipsă de amabilitate şi nesinceritate faţă de superior şi colegii de muncă se creează ocazia pentru hulirea  Numelui Dumnezeului nostru şi a învăţăturii Sale. Dar fiecare credincios, care este conştient că nu slujeşte oamenilor, ci Domnului Hristos, prin îndeplinirea datoriei, prin râvna, prin iubirea aproapelui şi cinstea la locul de muncă va împodobi învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor (Tit 2,10).

   Versetul 2: „Şi cei care au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască pentru că sunt fraţi; ci mai mult să le slujească, pentru că cei care au parte de buna lor lucrare sunt credincioşi şi preaiubiţi. Învaţă-i şi îndeamnă-i acestea.“

   Dacă sclavii aveau stăpâni credincioşi, atunci aceasta principial nu constituia nici o diferenţă cu privire la poziţia lor. Aşa cum am văzut, pe baza lucrării lui Hristos la cruce, înaintea lui Dumnezeu au fost înlăturate toate diferenţele naţionale, sociale, religioase şi de gen, cu privire la poziţia cerească a credinciosului. În trupul lui Hristos, în Adunare, nu mai există aceste diferenţe. Dar atât timp cât credincioşii sunt pe pământ, în relaţiile lor pământeşti rămân totuşi aceste diferenţe, care au fost instituite în parte prin ordinea în creaţie, dar în parte şi prin căderea în păcat.

   Înclinaţia naturală a firii pământeşti ar putea să amăgească pe sclavii credincioşi şi să-i facă să spună: „Ca fraţi noi suntem egali, de aceea stăpânii noştri nu se pot aştepta de la noi să primească acelaşi respect cum primesc de la sclavii necredincioşi“. Aceasta ar fi fost o dispreţuire a stăpânilor lor. Dar tocmai aceasta ei, ca adevăraţi sclavi ai lui Hristos, nu trebuiau s-o facă, „ci mai mult să le slujească, pentru că cei care au parte de buna lor lucrare sunt credincioşi (în greacă: pistos) şi preaiubiţi.” Deja traducerea latină Vulgata, Luther şi mai nou şi Weizsäcker văd în buna lor lucrare slujba făcută cu credincioşie de către sclavi şi oferă un cuprins al textului asemănător cu al traducerii Elberfelder. Pentru sclavii, care aveau stăpâni credincioşi, dragostea frăţească cordială era un motiv suplimentar pentru o slujire în ascultare şi devotare. O serie de traduceri mai noi interpretează însă ultima parte a versetului aşa, că stăpânii credincioşi să-şi dea silinţa să fie binefăcători. Această traducere este într-adevăr posibilă din punct de vedere lingvistic, dar în contextul de faţă este eronată. Valabilitatea generală a unei astfel de constatări este contestabilă, dacă luăm în considerare şi alte locuri din Biblie, în care sunt foarte sever atenţionaţi nu numai sclavii credincioşi, ci şi stăpânii ( Efeseni 6.9 şi Coloseni 4.1.)

   Faptul că în Efeseni 6.5-9, Coloseni 3.22 până la 4.1 sclavii sunt îndemnaţi înaintea stăpânilor şi aici ca şi în Tit 2.9 şi 1 Petru 2.18 ei sunt numai apelaţi, arată că responsabilitatea pentru o comportare corectă era în primul rând de partea grupei subordonate. Cuvintele de la sfârşitul versetului: „Învaţă-i şi îndeamnă-i acestea“ subliniază cele spuse, dar ele nu constituie nici încheierea celor mai dinainte şi nici începutul unei noi secţiuni, ci stau în mijlocul unui context care se continuă în versetele următoare.

   Versetele 3-5: „Dacă cineva dă o învăţătură străină şi nu se ţine de cuvintele sănătoase, de cele ale Domnului nostru Isus Hristos, şi de învăţătura cea potrivit evlaviei, este îngâmfat, neştiind nimic, ci fiind bolnav de întrebări fără rost şi lupte de cuvinte, din care provin: invidie, ceartă, defăimări, bănuieli rele, certuri permanente ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig.“

   Cu mare fermitate apostolul condamnă acum orice abatere de la învăţătura tocmai prezentată. Pentru el era demn de dispreţuit, dacă cineva prin cuvinte care sunau frumos şi cu mărturisiri pompoase voia să submineze relaţia dintre sclavi şi stăpâni. Deci dacă cineva voia să afirme că între slujba de rob şi viaţa de credinţă sunt două domenii ale vieţii foarte diferite, atunci trebuia să i se prezinte că tocmai în împrejurările familiare, sociale sau alte împrejurări pământeşti, în care se poate găsi un creştin, se practică învăţătura potrivită cu evlavia. O atitudine lipsită de respect sau chiar instigatoare ar dezonora pe Dumnezeu şi de aceea nu poate fi tolerată.

   Cine învăţa altceva, acela nu se ţinea de aceste cuvinte sănătoase (compară cu capitolul 1.10), care au fost denumite ca fiind cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Învăţătura apostolului Pavel nu se deosebeşte de învăţătura Domnului Isus, aşa cum o găsim în evanghelii. Prin „cuvinte“ (greceşte logos), aici nu este vorba de anumite prescripţii precise, ci de exprimarea gândurilor Domnului nostru Isus Hristos. Nu a spus El Însuşi că învăţătura Sa nu era a Sa, ci a Aceluia care L-a trimis, şi că El a dat ucenicilor cuvântul Tatălui (Ioan 17.16; 17.14)? În cuvintele Domnului nostru Isus Hristos este cuprins adevărul referitor la cele mai înalte gânduri divine, dar şi cele mai simple relaţii interumane. În învăţătura potrivit evlaviei, Dumnezeu ne arată cum trebuie să arate pentru El viaţa noastră potrivit gândurilor Sale.

   Vedem astfel pe de o parte cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos, şi pe de altă parte îngâmfarea, neştiinţa şi o boală de întrebări fără rost şi certuri de cuvinte. Şi aici se arată probabil deja primele aluzii referitoare la gnosticism (vezi comentariile la capitolul 4.3). Întotdeauna intenţia lui satan a fost să întunece adevărul divin şi să-l dea la o parte şi să pună în prim plan gândurile sale distrugătoare. Dar sursa rea a acestor eforturi se trădează nu numai prin îngâmfare şi ceartă, ci şi prin fapte clar vizibile, că învăţătura evlaviei este defăimată.

   Îngâmfarea merge mână în mână cu presupusa cunoaştere (1 Corinteni 8.1), în realitate este însă neştiinţă cu privire la gândurile şi Cuvântul lui Dumnezeu. Această necunoaştere ia naştere când mintea omenească se preocupă cu întrebări fără rost şi certuri. Acestea nu stimulează evlavia, ci dau naştere numai la alte fapte ale cărnii. Cu totul altfel este când credinţa lucrează prin dragoste. Atunci se arată roada Duhului în dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie (Galateni 5.22). Dar mândria omului nu suportă rivali, de aceea certurile de cuvinte conduc inevitabil la invidie. Din invidie se naşte cearta, din care deseori rezultă defăimările, adică hulele sau calomnierile. Cu acestea stau în legătură bănuielile rele şi certurile permanente.

   Este un fapt grav, că firea poate să dea naştere la astfel de lucruri în fiecare copil al lui Dumnezeu. Aici însă ele sunt caracteristica oamenilor „stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig“. Deci adevăratul lor motiv şi ţel este câştigul pământesc, şi ei cred că evlavia este calea spre aceasta. Ei gândesc, creştinismul este numai mijlocul de îmbunătăţire a relaţiilor de viaţă şi de obţinere a avantajelor lumeşti.

   Trăim astăzi într-un timp în care creştinismul este considerat de mulţi ca necesar pentru obţinerea ţelurilor politice şi ideologice. Mişcări de eliberare în aşa-numitele ţări din lumea a treia sunt finanţate cu bani de colectă în biserici, se procură arme în schimbul alimentelor donate, şi toate acestea au loc în numele dragostei creştine pentru aproapele. Nu este acesta un exemplu clar al gândurilor apărute deja în timpul apostolului, că evlavia ar trebui folosită ca sursă de câştig?

   Versetele 6-7: „Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea.“

   În lumea grecească era o grupare de filozofi numiţi stoici la care cuvântul „cumpătare“ (în greacă autarkeia) juca un rol mare. În acesta se exprima dorinţa ca omul în toate situaţiile din viaţă trebuia să fie mulţumit şi prin puterea voinţei proprii să se împotrivească influenţei împrejurărilor exterioare. Însă stoicii erau mai degrabă oameni severi şi nu oameni fericiţi. Chiar dacă ei şi-ar fi atins ţinta în practică, totuşi cât de în urmă ar fi rămas ei în mulţumirea lor de sine faţă de viaţa evlaviei adevărate în Hristos Isus! Despre această evlavie Pavel a spus deja în capitolul 4,8 că ea este de folos în toate privinţele, căci ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.

   Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig în opoziţie cu renunţarea voluntară de sine filozofică, care vrea s-o scoată la capăt fără Dumnezeu şi fără încrederea în El. Evlavia însoţită de cumpătare dă sufletului pace şi conştienţa că Dumnezeu poartă de grijă de el. În zilele de bunăstare există pericolul pentru credincios, ca el într-adevăr să vrea să trăiască evlavios, dar în acelaşi timp vrea să înainteze în lumea aceasta. În acest caz inima nu savurează binecuvântarea pe care o dă adevărata evlavie. Cumpătarea este mulţumirea cu ce dă Dumnezeu, Tatăl. Pavel scrie în Filipeni 4.11-13: „Am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“ (compară cu Matei 6.31-34; Evrei 13.5).

     În versetul 7 găsim motivul pentru cumpătare, care este legat cu adevărata evlavie: „Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea“. Scurtimea pregnantă şi aproape severă a acestei constatări a făcut ca în textul diferitelor manuscrise vechi să se introducă unele adaosuri. Unele manuscrise încep a doua parte a propoziţiei cu cuvintele: „este adevărat” (D, Vulgata şi altele), un număr mai mare cu cuvintele „este evident” (א şi D cu corecturi ulterioare, K L P şi multe manuscrise în scriere cursivă). Versiunea cea mai veche pare să fie cea redată mai înainte (după  א A F G,  mai multe manuscrise în scriere cursivă şi traducerile vechi; şi tot aşa W. Kelly).

     Aşa cum este cazul în multe rânduri în Vechiul Testament (compară cu Iov 1.21; Psalm 49.17; Eclesiastul 5.15), aici ni se aminteşte că toate lucrurile pământeşti sunt trecătoare şi nu pot fi luate în veşnicie. „Pentru că cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt eterne“ (2 Corinteni 4.18). Fiecare om, chiar şi cel care nu cunoaşte pe Dumnezeu, ştie că nu poate lua nimic din lume. De aceea el încearcă, spre paguba sufletului său, în timpul scurt dintre naştere şi moarte să savureze cât mai mult posibil din lucrurile trecătoare pământeşti şi lumeşti, păcătoase. Cât de ruşinos este dacă un credincios, care a fost binecuvântat din belşug cu toate binecuvântările duhovniceşti în Hristos, se aseamănă cu oamenii lumii acesteia. Dacă el a cunoscut cu adevărat mărimea harului lui Dumnezeu în Hristos (compară cu Ioan 4.10; Romani 8.32; 2 Corinteni 9.15), atunci Hristos va fi tot mai mult conţinutul, modelul, ţinta şi puterea vieţii sale. Atunci nu-i va fi greu să fie mulţumit în lucrurile pământeşti cu ceea ce are (Evrei 13.5).

   Versetul 8: „Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea.“

    Dumnezeu a spus deja poporului Său pământesc Israel, că El iubea pe străin şi îi va da pâine şi îmbrăcăminte (Deuteronom 10.18). În aşa-numita predică de pe munte, Domnul Isus a spus ucenicilor Săi: „Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom îmbrăca?», pentru că toate acestea naţiunile le caută; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6.31-33). Dumnezeu, Tatăl nostru a promis alor Săi cele necesare pentru viaţă. Mâncarea cea mai deosebită şi îmbrăcămintea cea mai scumpă nu fac parte din promisiunile Sale. Tocmai în timpurile de bunăstare exterioară generală creştinii trebuie în mod deosebit să aibă în vedere că ei sunt străini într-o ţară străină şi printre un popor străin.

   Versetul 9: „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire.“

   În contrast cu credincioşii, care în privinţa mijloacelor de existenţă se încred în Dumnezeu Tatăl şi se mulţumesc cu ce le dăruieşte El, apostolul vorbeşte aici despre cei care vor să fie bogaţi. În privinţa aceasta el nu face nici o deosebire între credincioşi şi necredincioşi. Pe o parte versetul 9 continuă ideea din versetul 5 referitoare la lăcomie, iar pe altă parte se scoate mai mult în evidenţă contrastul cu evlavia însoţită de cumpătare (versetele 6-8). Versetele 9-10 tratează patima după bogăţia pământească şi urmările ei. În versetele 17-19 este vorba de bogăţia în sine însuşi şi responsabilitatea care decurge din ea.

   Sub vechiul legământ, Dumnezeu a promis poporului Său pământesc Israel binecuvântări pământeşti. De aceea bunăstarea era văzută în mod normal în poporul Israel ca o dovadă a binecuvântării din partea lui Dumnezeu. Dar în perioada harului este vorba în primul rând nu de lucrurile pământeşti, ci de cele cereşti. Originea, poziţia şi ţinta vieţii creştine este cerul, unde este Hristos, şezând la dreapta lui Dumnezeu. În El suntem binecuvântaţi cu orice fel de binecuvântare în locurile cereşti (Efeseni 1.3; 2.6). Într-acolo ar trebui să fie îndreptată privirea noastră (Coloseni 3.1-4). Ca oameni credincioşi, noi suntem administratori ai tuturor lucrurilor încredinţate nouă de Dumnezeu. Cândva El ne va cere socoteală prin Hristos de ele (compară cu Matei 25.14-30; Luca 19.12-26). Aceasta este valabil atât pentru binecuvântările şi darurile spirituale, cât şi pentru bunurile materiale, timp, sănătate şi inteligenţă (1 Corinteni 4.1; 1 Petru 4.10). În parabola administratorului nedrept, Domnul Isus denumeşte lucrurile pământeşti ca fiind cele mai neînsemnate, ca fiind străine şi mamona cel nedrept, şi ca ţintă adevărată ne prezintă corturile eterne, cele multe, cele adevărate, cele ale noastre (Luca 16.9-12).

     De aceea dorinţa după bogăţie pământească trădează nemulţumirea cu chemarea de a fi creştin şi lipsa de încredere în Dumnezeu şi în bunătatea şi înţelepciunea Sa, se arată, că un astfel de om nu a înţeles chemarea şi poziţia cerească. În loc să se ocupe cu bogăţiile veşnice, care sunt revelate în visteria Sfintei Scripturi, el tânjeşte după bogăţii pământeşti şi se oboseşte pentru a le avea. Prin aceasta nu ajunge la ţinta dorită de Dumnezeu. El se lasă antrenat de lăcomia după bani. Ca să-şi ajungă scopul, el părăseşte repede calea cinstei. Ajuns o dată pe calea prăpăstioasă, conştiinţa lui se împietreşte tot mai mult. Ispita devine o capcană, duce la căderea din care nu se mai poate salva. Deprecierea valorii la cumpărare, supraevaluarea la vânzare, jocuri de noroc, speculaţii la bursele de valori sunt numai câteva exemple de pofte rele şi dăunătoare, care împing pe oameni în stricăciune şi pierzare. Cu cât mai mult timp cineva se află pe o astfel de cale, cu atât mai multe şi mai mari dorinţe se nasc, a căror satisfacere conduce la ruinare morală şi materială. Pavel vorbeşte aici în mod explicit despre „oameni”, nu despre credincioşi, căci cuvintele „ruină“ (în greacă: olethros) şi „pieire” (în greacă: apõleia) sunt folosite în Noul Testament atât pentru ruinarea temporală (olethros: 1 Corinteni 5.5; apõleia: Matei 26.8) cât şi pentru ruinarea veşnică (olethros: 1 Tesaloniceni 5.3; 2 Tesaloniceni 1.9; apõleia: Matei 7.13; Ioan 17.12; Romani 9.22 şi alte locuri).

   Versetul 10: „Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri.“

   Cuvintele „iubirea de bani“ (greceşte, philargyria) se găseşte în Noul Testament numai aici. Dimpotrivă, cuvântul mult mai sever „lăcomia“  (în greacă: pleonexia), care este denumit idolatrie (Coloseni 3.5; Efeseni 5.5), se întâlneşte de zece ori în Noul Testament. Iubirea de bani este o formă de prezentare a lăcomiei, la care aviditatea după posesiuni materiale ocupă locul în inimă, care de fapt trebuie să aparţină lui Dumnezeu. Nu se spune că iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, ci o rădăcină. Lipsa articolului hotărât arată că aici nu este vorba de singura cauză. Pe altă parte nu există nici un rău care să nu rezulte din ea, aşa cum se deduce din forma pluralului „tot felul de rele”, dacă traducem literal textul din limba greacă.

   Unii din aceia care s-au găsit în Casa lui Dumnezeu şi-au concentrat gândurile şi năzuinţele spre iubirea de bani, şi prin aceasta au rătăcit de la credinţă. Ei s-au îndepărtat de ea şi au părăsit-o, ca niciodată să nu se mai reîntoarcă! Credinţa nu mai avea pentru ei nici un gust şi nici o forţă de atracţie. În loc să adune comori cereşti, ei vor să adune exclusiv comori pământeşti şi lumeşti (compară cu Matei 6.19-21). Credinţa însoţită aici de articolul hotărât, ca şi în multe alte locuri, înseamnă bunul sau conţinutul credinţei creştine.

   Aceşti oameni s-au străpuns singuri pe ei înşişi cu multe dureri. Ne putem imagina un rezultat mai trist? S-a năzuit după bunăstare, s-a alergat după bogăţii, s-au iubit banii şi felul veacului acesta, şi cu aceasta s-a părăsit mărturia creştină, ca fiind o piedică şi incompatibilă cu năzuinţele proprii şi cu cele obţinute prin această atitudine. S-a părăsit cărarea binecuvântată a credinţei şi asemenea oii rătăcite s-a ajuns în hăţişul păcatelor lumii, unde au fost străpunşi de spini, un tablou al blestemului păcatului (Geneza 3.18), cu multe dureri. Experienţe amare, legături familiare distruse, copii desfrânaţi şi risipitori, o continuă teamă faţă de faliment şi mii de alte dureri străpung sufletele unui astfel de om, asemenea unor spini otrăviţi. La urmă stă durerea amară a conştiinţei, când trebuie să te desparţi de toate şi din tot ce ai agonisit aici să nu poţi lua nimic cu tine în veşnicie.

   Versetul 11: „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.“

   Prin aceste îndemnuri Pavel îi dă să înţeleagă colaboratorului lui, ca el să nu considere că nu poate fi biruit de aceste ispite. Deci, şi pentru Timotei lucrurile amintite în versetele anterioare constituiau un pericol, şi prin aceasta şi pentru noi. Îndemnul începe cu această expresie foarte accentuată: „Dar tu“, pe care o mai găsim de trei ori în epistola a doua (2 Timotei 3.10, 14; 4.5). Întotdeauna aceste cuvinte scot puternic în evidenţă contrastul cu cele spuse mai înainte.

   Pavel îl numeşte aici pe Timotei: „om al lui Dumnezeu“. Această denumire a unui slujitor a lui Dumnezeu o mai găsim în Noul Testament numai în 2 Timotei 3.17. În 2 Petru 1.21 titlul acesta este atribuit profeţilor din Vechiul Testament. În Vechiul Testament Moise (Deuteronom 33.1), David (2 Cronici 8.14), Ilie (1 Împăraţi 17.18) şi Elisei (2 Împăraţi 4.7) şi alte şase persoane sunt numite oamenii ai lui Dumnezeu (1 Samuel 2.27; 1 Împăraţi 12.22; 13.1; 20.28; 2 Cronici 25.7; Ieremia 35.4). Un om al lui Dumnezeu este cineva care a fost trimis de Dumnezeu în lumea aceasta şi Îl reprezintă aici. El are un mesaj concret de la Dumnezeu şi prin aceasta face o lucrare profetică. Nu fiecare credincios este un om sau un bărbat al lui Dumnezeu, ci numai acela, care se lasă folosit de Dumnezeu în orice împrejurare, şi vrea să mărturisească despre El şi în timpuri grele. Un astfel de om era Timotei.

   Lui i se spune: „fugi de acestea”, care sunt în totală contradicţie cu evlavia adevărată. Cuvântul expresiv „a fugi” îl foloseşte apostolul Pavel şi în alte locuri, şi anume întotdeauna atunci când un pericol mare ameninţă viaţa spirituală (compară cu 1 Corinteni 6.18; 10.14; 2 Timotei 2.2). Dacă satan poate folosi părţile slabe ale noastre ca locuri de atac pentru ispitele sale, atunci rămâne un singur lucru de făcut: fugi! Dar atunci când satan se demască ca împotrivitor al credinţei dată o dată pentru totdeauna sfinţilor, atunci se spune: „împotriviţi-vă“ (Iacov 4.7; 1 Petru 5.9). Uneori copiii lui Dumnezeu confundă aceste două feluri de atac ale duşmanului; ei fug, când trebuie să se împotrivească, şi se împotrivesc când trebuie să fugă. Dar Timotei trebuia nu numai să fugă, ci ca martor bun al Domnului său trebuia şi să năzuiască, ca Dumnezeu să fie glorificat. Cuvântul „urmăreşte“ (greceşte: diõkõ) însemnează de fapt să urmăreşti aşa cum se urmăreşte un vânat, şi în unele alte locuri are acest sens (Filipeni 3.12, 14; Evrei 12.14). Aici nu este vorba ca prin eforturi proprii să obţii o anumită poziţie sau înălţime, pe care te poţi odihni. Prin acest îndemn, omul lui Dumnezeu este chemat să nu se odihnească, ci să arate tot mai mult însuşirile care urmează. Prin aceasta caracterul lui Dumnezeu se vede în oameni şi poate lumina în această lume întunecată. Modelul desăvârşit în acest sens este Domnul Isus, adevăratul „Om al lui Dumnezeu“. Dar şi Timotei trebuia să fie un exemplu pentru credincioşi (compară cu capitolul 4.12), şi aceştia trebuiau să-l imite în privinţa aceasta. Astfel fiecare credincios are sarcina, în cercul său de acţiune – fie el mare sau mic, vizibil sau invizibil – să glorifice pe Dumnezeu (1 Corinteni 6.20).

   Prima din cele şase caracteristici amintite aici este dreptatea (compară cu 2 Timotei 2.22). Nu este vorba de dreptatea venită din credinţă, aşa cum o întâlnim în învăţăturile apostolului Pavel, ci de dreptatea practică în viaţa zilnică de credinţă. În Efeseni 6.14 ea este platoşa din armătura lui Dumnezeu. Ea constă în aceea, că credinciosul este în lumea aceasta conform fiinţei şi voii lui Dumnezeu. Dreptăţile (faptele sau lucrările drepte) săvârşite de sfinţi pe pământ vor fi cândva îmbrăcămintea miresei, a soţiei Mielului (Apocalipsa 19.8). Evlavia apare aici pentru a opta oară în această epistolă ca un cuvânt cheie (vezi cele spuse la capitolul 2.2) şi desemnează o viaţă trăită în dependenţă de Dumnezeu spre gloria Sa. Credinţa stă în contrast cu încrederea în cele văzute şi cu capacităţile proprii, cărora le aparţine şi bogăţia materială. Dragostea este fiinţa lui Dumnezeu şi ea a fost turnată în inima fiecărui credincios. El poate acum să iubească cu o dragoste dumnezeiască, chiar dacă la această dragoste nu se dă răspuns (1 Corinteni 13). Răbdarea este necesară pentru evitarea răului şi suportarea oricărei forme de încercări. La sfârşit apostolul menţionează blândeţea duhului. În cele mai bune manuscrise (א A F G şi altele) găsim un cuvânt (în greacă: praypathia), care se întâlneşte numai aici în Noul Testament şi are o putere de exprimare mult mai mare decât cuvântul folosit (chiar şi aici în cele mai multe manuscrise) în mod normal pentru blândeţe (în greacă: praytes). Modelul desăvârşit al blândeţii este Domnul Isus (Matei 11.29). În această atitudine a duhului putem accepta acţionarea lui Dumnezeu fără îndoială şi împotrivire şi această atitudine se va arăta şi faţă de semenii noştri.

   Versetul 12: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.“

   Este imposibil în lumea aceasta să mărturiseşti pe Dumnezeu şi pe Fiul Său fără să nu ai parte de împotrivirea vrăjmaşului. El încearcă prin orice mijloace să împiedice pe credincios să năzuiască şi să practice lucrurile numite în versetul 11. Lupta nu trebuie înţeleasă aici ca război, ca în capitolul 1.18, ci înseamnă în general o luptă ca cea din arenă sau o competiţie pe pista de alergare. Cuvântul folosit aici şi în 2 Timotei 4.7 (în greacă: agon) se mai regăseşte în Filipeni 1.30; Coloseni 2.1; 1 Tesaloniceni 2.2 şi Evrei 12.1. Aici este valabil, să lupţi lupta cea bună, ca să câştigi premiul. Apostolul Pavel putea spune la sfârşitul vieţii sale, că el a luptat această luptă bună şi a păstrat credinţa.

   Al doilea îndemn este: „apucă viaţa eternă“. În epistolele apostolului Pavel credinciosul este văzut într-adevăr în poziţia sa desăvârşită în Hristos, pe baza credinţei în lucrarea Sa înfăptuită, dar el aşteaptă încă desăvârşirea în slava cerească. Hristos este deja acum viaţa noastră, dar viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3-4). Bucuria desăvârşită, nederanjată, este încă în viitor. De aceea Pavel scrie credincioşilor din Roma: „Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă“ (Romani 6.22). Tot aşa viaţa veşnică este privită în versetul acesta ca ţel al nostru în slava cerească. Timpul verbului „apucă“ (imperativ aorist) exprimă o acţiune unică, în timp ce cuvintele a fugi, a năzui şi a lupta arată o acţiune general valabilă sau continuă (imperativ prezent). Credinţa poate apuca deja acum acest bun desăvârşit şi se poate bucura anticipat, căci primirea este sigură pentru ea.

   Nu posedă oare credinciosul viaţa veşnică deja acum? Cu privire la această latură a adevărului ne învaţă apostolul Ioan. El ne priveşte ca oameni născuţi din nou, adică din apă şi din Duh, şi prin aceasta născuţi din Dumnezeu (Ioan 1.12-13; 3.3, 5). Viaţa nouă, pe care o avem, este viaţa veşnică (Ioan 3.16; 10.28; 17.3; 1 Ioan 5.20). Această viaţă veşnică, pe care o primeşte numai acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, constă deja acum în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos (1 Ioan 1.1-4). Ea este însuşirea deosebită şi privilegiul exclusiv al familiei lui Dumnezeu.

   Lui Timotei i se reaminteşte, că el a fost chemat de Dumnezeu la această viaţă veşnică. În această chemare devin vizibile gândurile de mântuire suverane şi veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la oameni (compară cu Romani 8.30; Galateni 1.15). Această chemare stă în Noul Testament în legătură cu lucrurile cereşti (Efeseni 1.18; Filipeni 3.14; Coloseni 3.15; 1 Tesaloniceni 2.12; Evrei 3.1; 1 Petru 5.10). Şi tot aşa şi aici. Această chemare este glasul lui Dumnezeu, care în timpurile de faţă se adresează oamenilor, pe care El i-a ales dinainte de întemeierea lumii.

   Apoi Pavel confirmă lui Timotei, că el a făcut mărturisirea frumoasă înaintea multor martori şi astfel a corespuns principiului important: „Cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10.10). Nu ni se spune care au fost împrejurările, când şi înaintea cui a făcut Timotei aceasta. Pavel nu ar fi numit pe cei necredincioşi ca fiind „mulţi martori“, aşa că noi ne putem gândi numai la creştini, care puteau confirma această mărturie (compară cu Faptele Apostolilor 16.2).

   Versetele 13-14: „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viaţă, şi a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire, să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos.“

   Cele două versete, care urmează acum, care se leagă de capitolul 1.5 şi 18, rezumă cele spuse până acum într-o formă foarte scurtă. Cuvântul „a porunci“ (greceşte: parangellõ) mai are şi înţelesul de „a da o sarcină, a sfătui cu insistenţă“. Şi Timotei avea sarcina să poruncească altora (compară cu capitolul 1.3; 4.11; 5.7; 6.17).

   Asemănător ca în capitolul 5.21 şi 2 Timotei 4.1, Pavel ia pe Dumnezeu şi pe Hristos Isus ca martori. Prin aceasta putem vedea cât de importantă era pentru Pavel recunoaşterea autorităţii date de Dumnezeu. Dumnezeu este Izvorul şi Întreţinătorul oricărei vieţi, atât al celei naturale cât şi al celei spirituale. Acest fapt trebuia să-l încurajeze pe Timotei, căci aceasta îi arăta că în orice situaţie el se găsea în mâna lui Dumnezeu. Hristos Isus a depus mărturie frumoasă în faţa lui Ponţiu Pilat. Este clar că aici nu este aceeaşi mărturie ca în versetul 12. Timotei a depus mărturie despre credinţa sa vie în Domnul Isus înaintea credincioşilor, chiar dacă nu numai înaintea lor. Era o mărturie subiectivă despre adevăr şi despre faptul că Timotei a primit acest adevăr prin credinţă. Mărturia depusă de Domnul Isus se referea însă la lucruri obiective legate de Persoana Sa şi de lucrarea Sa. În primul rând El a mărturisit că El era un Împărat (şi nu numai al lui Israel), în al doilea rând, că împărăţia Sa nu era din lumea aceasta şi în al treilea rând, că El a venit să dea mărturie despre adevăr (Ioan 18.33-37). Această bună mărturie a depus-o Domnul înaintea lui Ponţiu Pilat, judecătorul Lui pământesc şi duşman al lui Dumnezeu. Această mărturie nu se referă atât de mult la lucrurile veşnice, cereşti, ci la Împărăţia lui Dumnezeu, al cărei Împărat este Hristos. Despre revelarea viitoare a acestei Împărăţii, Pavel va vorbi în versetul 15.

   Timotei avea misiunea să păzească porunca (în greacă: entolē) fără pată, fără vină. Această poruncă cuprindea mai mult decât cele spuse în versetele 11 şi 12; ea cuprindea toate prescrierile din această epistolă, da, tot ce este necesar pentru o viaţă trăită în evlavie adevărată. Pavel a scris deja în capitolul 1.5: „ţinta poruncii (în greacă: parangelia) este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă bună şi din credinţă neprefăcută“. Tot ce porunceşte Dumnezeu oamenilor este întotdeauna „sfânt, drept şi bun” (Romani 7.12). Aceasta era valabil atât pentru Legea dată pe Sinai, cât şi pentru porunca lui Dumnezeu de azi. A nu fi respectată porunca însemna a o păta în faţa lumii. Ţinerea conştiincios a poruncii dintr-o inimă curată şi o credinţă neprefăcută înseamnă păzirea ei fără pată şi fără vină. Ambele adjective se referă la păzirea poruncii şi nu la Timotei.

   Pavel leagă păzirea poruncii cu arătarea Domnului nostru Isus Hristos. Acest lucru este foarte remarcabil. Responsabilitatea oricărui credincios ia sfârşit în momentul adormirii lui sau la arătarea Domnului pentru răpirea alor Săi. Dar ca şi în alte ocazii (compară cu Filipeni 1.10; 1 Tesaloniceni 3.13), Cuvântul lui Dumnezeu pune în legătură responsabilitatea noastră cu arătarea Domnului în slavă. Această arătare (greceşte: epiphaneia, compară cu 2 Tesaloniceni 2.8; 2 Timotei 4.1, 8; Tit 2.13) sau descoperire (greceşte: apokalypsis, compară cu 1 Corinteni 1.7; 2 Tesaloniceni 1.7; 1 Petru 1.7, 13) constituie prologul la ziua Domnului, în care El va fi recunoscut de toţi ca Domn. Cuvântul „venirea“ (greceşte parousia) este o expresie generală care se referă atât la venirea lui Hristos pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.15; 2 Tesaloniceni 2.1) cât şi la arătarea sau descoperirea Sa (Matei 24.3; 1 Tesaloniceni 3.13; 2 Tesaloniceni 2.8).

     La arătarea Domnului aici pe pământ toate cetele cereşti (Apocalipsa 19.14) constând din îngeri (Matei 25.31; 2 Tesaloniceni 1.7) şi sfinţi, adică credincioşii (1 Tesaloniceni 3.13), Îl vor însoţi şi vor fi arătaţi în slavă cu El (Coloseni 3.4). Atunci se va vedea înaintea lumii întregi plata pe care ei au primit-o înaintea scaunului de judecată (2 Tesaloniceni 1.10; 2 Timotei 4.8). După nimicirea oştirii vrăjmaşe, anticristul şi căpetenia împărăţiei romane vor fi aruncaţi în iazul de foc (2 Tesaloniceni 2.8; Apocalipsa 19.19-20), iar satan va fi legat pentru o perioadă de o mie de ani (Apocalipsa 20.1-3). Hristos va judeca apoi toate popoarele rămase pe pământ şi va începe domnia Sa de o mie de ani a păcii (Matei 25.31 şi versetele următoare; 2 Tesaloniceni 1.8-9; Apocalipsa 20.4-6).

   Versetele 15-16: „Pe care, la timpul ei, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, El care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui fie onoare şi putere eternă! Amin.“

   Arătarea lui Hristos va fi un eveniment senzaţional. Fiecare ochi Îl va vedea ca Omul glorificat, Împlinitorul tuturor planurilor lui Dumnezeu. Arătarea Domnului Isus Hristos va fi la data stabilită de Dumnezeu. Despre această zi a vorbit deja prorocul Vechiului Testament Zaharia în capitolul 14,7 al cărţii sale: „Şi va fi o zi deosebită cunoscută Domnului.“ Data exactă a acestei zile este cunoscută numai de Dumnezeu (Matei 24.36; Faptele Apostolilor 1.7). De aceea trebuie respinsă orice speculaţie cu privire la data acestei zile. „Iar despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie, pentru că voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte“ (1 Tesaloniceni 5.1-2)[1]. La timpul hotărât de El, Dumnezeu va reintroduce pe Fiul Său Cel întâi născut în lume. Va fi o zi de judecată pentru vrăjmaşii Săi, dar o zi de bucurie pentru cei care vor aştepta pe Mesia.

   Gândul la această arătare glorioasă a lui Hristos îl conduce pe apostol la exclamaţia de laudă sublimă a lui Dumnezeu şi a mărimii şi maiestăţii Sale veşnice. De zece ori găsim în scrierile apostolului Pavel o astfel de doxologie (Romani 1.25; 9.5; 11.33-36; 16.25-27; Galateni 1.5; Efeseni 3.20-21; Filipeni 4.20; 1 Timotei 1.17; 6.15-16; 2 Timotei 4.18). Prin folosirea Numelui de cinste a lui Dumnezeu el exprimă aici în mod minunat ce umple sufletul său. El ne prezintă sub trei aspecte mărimea minunată, demnă de adorare şi Fiinţa lui Dumnezeu.

1.      „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Numai în capitolul 1.11 şi aici, Dumnezeu este numit „fericitul“. El este Unicul, care este desăvârşit în Sine Însuşi, neinfluenţat de lucrurile care se petrec în creaţie şi găsind satisfacţie deplină în Sine Însuşi. Nimic nu poate deranja liniştea veşnică, pacea desăvârşită şi fericirea profundă a lui Dumnezeu (compară cu Iov 35.5-7). Dar El este şi Deţinătorul puterii, suveran şi inviolabil, al tuturor celor văzute şi nevăzute, pe care mâna Sa puternică le-a creat. El ţine în mâna Sa toată creaţia. El stăpâneşte peste viaţă şi peste moarte şi conduce totul după buna Sa plăcere şi înţelepciune (Psalm 89.11-13). Sub stăpânirea Sa universală stau şi deţinătorii puterii, deseori aroganţi, pe pământul acesta. El stă peste ei ca singurul Stăpânitor, care îi pune şi îi dă jos, conduce soarta lor şi îi înalţă sau îi coboară, după cum Îi place Lui (1 Cronici 29.11-12). Acest fericit şi singurul Stăpânitor este Dumnezeul nostru. Ce încurajare pentru credincioşii de atunci şi de acum este să ştie că El stăpâneşte peste toţi stăpânii acestei lumi! Acest titlu al lui Dumnezeu avea o însemnătate deosebită în împrejurările în care se afla Timotei. Ce mângâiere pentru inimile credincioşilor, când se gândesc că aparţin acestui Dumnezeu suveran şi fericit. Ce putere din lume le poate face rău sau le poate răpi bucuria în El

           Dumnezeu este numit aici „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. În Apocalipsa 17.14 şi 19.16 (cu o mică schimbare) acesta este titlul Domnului Isus, prin care se confirmă Dumnezeirea Lui.

2.      „El care singur are nemurirea“. Nici o creatură nu posedă în sine nemurirea. Nemurirea este mai mult decât o viaţă fără sfârşit; ea este o stare care nu poate fi atacată de moarte. Numai Dumnezeu este veşnic, fără început şi fără sfârşit. El este veşnicul Dumnezeu (Romani 16.26) şi Dumnezeul Cel viu (Matei 16.16; 1 Tesaloniceni 1.9; 1 Timotei 3.15; 4.10; Evrei 10.31). Credincioşii dimpotrivă vor îmbrăca nemurirea, când la venirea Domnului trupurile lor vor fi transformate (1 Corinteni 15.53-54).

3.      „Locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“. În Fiinţa Sa absolută, Dumnezeu nu poate fi văzut şi nici atins de creatură. El a zis deja lui Moise: „Tu nu-Mi poţi vedea faţa, pentru că omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască“ (Exodul 33.20). Ioan a scris: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu“ (Ioan 1.18; 1 Ioan 4.12), iar Pavel Îl numeşte „Dumnezeu cel nevăzut“ (Coloseni 1.15). Dacă Dumnezeu se revelează, El o face numai prin Fiul. Acesta este îngerul Domnului în Vechiul Testament (Geneza 16.7, 13; Judecători 6.11-14). El Însuşi este Domnul (compară Isaia 6 cu Ioan 12.39-41). Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul, Logosul (Ioan 1.1) şi chipul Dumnezeului Cel nevăzut, strălucirea slavei Lui şi întipărirea exactă a fiinţei Lui din toată veşnicia, şi nu abia de la întruparea Lui (Coloseni 1.15; Evrei 1.3). Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1.5) şi locuieşte în lumină, în care nu este întuneric. Privit din punct de vedere moral omul este întuneric şi locuieşte în întuneric. Prin credinţa în lumina adevărată, care luminează în lumea aceasta, el însuşi devine lumină şi vine la lumină (Efeseni 5.8; 1 Petru 2.9). Dar în lumina de nepătruns a Fiinţei absolute a lui Dumnezeu nici o creatură nu poate intra. Dar în Fiul vedem reflectarea desăvârşită a gloriei lui Dumnezeu. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Cine L-a văzut pe Fiul, a văzut pe Tatăl. Pe El, pe Fiul, care este imaginea Dumnezeului nevăzut, Îl vor vedea mântuiţii, care aparţin Miresei Sale, aşa cum este El. Ei vor fi uniţi cu El în Casa Tatălui şi vor avea parte de adevărul cuvintelor Fiului lui Dumnezeu, care a zis Tatălui Său: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17.24).

   Acestui Dumnezeu nemuritor şi nevăzut, care în Fiul Său S-a revelat creaţiei Sale, Îi dă acum apostolul onoare şi putere eternă. Să intonăm şi noi în onoarea Aceluia care este singurul demn de toată adorarea!

   Versetul 17: „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele.“

   La sfârşitul epistolei sale, Pavel se mai ocupă încă o dată cu tema bogăţiei, dar acum privită sub un alt aspect. Aici nu este vorba de cei care doreau să se îmbogăţească, ca în versetele 9-11, ci de aceia care sunt bogaţi. Aceştia sunt mai ales aceia care în momentul când i-a chemat Dumnezeu erau deja bogaţi. Apostolul nu le cere să-şi vândă bogăţiile, să le dea săracilor sau să le împartă. Însă le aminteşte de responsabilitatea lor legată cu posedarea de bogăţii, precum şi de pericolul de a deveni independenţi de Dumnezeu, care le-a încredinţat bunuri pământeşti spre administrare. În acestea ei trebuiau să fie găsiţi credincioşi (1 Corinteni 4.2). Ei sunt bogaţi în lucruri trecătoare într-un timp care trece cu repeziciune. Pavel se referă numai la două pericole, care sunt legate de acestea: mândria şi încrederea de sine. Alte pericole puteau fi înclinarea spre lux, spre comoditate şi goana după plăceri. Urmarea legăturilor cu lucrurile pământeşti este deseori legătura cu lucrurile lumeşti. Pofta cărnii, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate (compară cu 1 Ioan 2.16-17). În vremea noastră de bunăstare generală, în multe ţări aceste atenţionări sunt valabile nu numai pentru câţiva credincioşi, ci aproape pentru toţi credincioşii.

   În primul rând, Timotei trebuia să poruncească bogaţilor veacului acesta să nu fie mândri faţă de cei care ocupă în lumea aceasta o poziţie smerită. Ce exemplu este Domnul Isus în privinţa aceasta, care din măreţia Sa infinită S-a coborât pe locul creaturilor Sale şi S-a plecat spre păcătoşii pierduţi!  Pavel scrie într-un alt loc: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi“ (Romani 12.16).

   Omul natural este înclinat să fie mândru cu lucrurile pe care le posedă în lumea aceasta, fie că este vorba de bogăţie sau inteligenţă, şi prin acestea să se considere mai presus de alţii. Dar dacă  suntem conştienţi de faptul că toate ne-au fost încredinţate de Dumnezeu, vom fi feriţi să ne lăudăm cu aceste lucruri.

   În al doilea rând, cei bogaţi să nu-şi pună încrederea în nesiguranţa bogăţiei, căci ea le poate fi luată dintr-un moment în altul (compară cu Psalm 62.10; Proverbe 23.4-5). Aşa cum unii care şi-au pus încrederea în bunăstarea lor şi gândeau că totul este bine plănuit, au trebuit să constate că deodată au rămas cu nimic. Pe pământ nu este siguranţă.

   Cu totul altfel este la Dumnezeu! În El ne putem încrede fără frică şi fără teamă. El dăruieşte tuturor totul din belşug. Aici Cuvântul lui Dumnezeu condamnă clar duhul ascezei. Acesta într-adevăr posedă o înfăţişare mai frumoasă decât înclinarea spre lux. În realitate ambele sunt forme contrare ale egoismului, care nu plac lui Dumnezeu.

   În capitolul 4.10 am văzut că Dumnezeu este Susţinătorul tuturor oamenilor, în mod deosebit al celor credincioşi. Aici ne este prezentată acum bunătatea Sa faţă de copiii Săi. El ne dăruieşte toate din belşug spre savurare. Dacă El este Dătătorul, atunci Lui I se cuvine toată mulţumirea pentru aceasta. Această cunoştinţă menţine sufletul în adevărată dependenţă de Dumnezeu. În această dependenţă creştinul are voie să savureze cu toată inima darurile lui Dumnezeu. Primii creştini luau hrana cu bucurie şi în simplitatea inimii (Faptele Apostolilor 2.46). Această simplitate a inimii poate să-l păzească pe credincios de orice savurare pe care el nu o poate lua cu sinceritate şi adevărată mulţumire de la Dumnezeu şi Tatăl său.

   Versetele 18-19: „Ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă.“

   Acum urmează unele îndemnuri practice pentru cei bogaţi, dar nu numai pentru ei. Primele două îndemnuri, care se aseamănă mult între ele, se deosebesc prin aceea că în cuvintele „să facă binele“ este inclus un cuvânt (în greacă: agathos), care înseamnă „bine” în efectul lui asupra altora, în timp ce faptele bune (în greacă: kalos) sunt în sine însuşi frumoase, demne de laudă şi nobile. Astfel bogăţia poate fi folosită să ajute pe cei nevoiaşi şi să sprijine pe lucrătorii din lucrarea Domnului. Prin aceasta cei bogaţi nu devin săraci, ci bogaţi în alt sens, şi anume în fapte bune. Şi prin aceasta îşi pot strânge comori în cer. Dumnezeu, care nu Se lasă datornic, îi va binecuvânta din belşug pentru aceasta. „Sufletul care binecuvântează va fi săturat şi cel care udă pe alţii va fi udat şi el“ (Proverbe 11.25).

   Bogaţii să fie darnici şi gata să simtă cu semenii lor. Într-adevăr, orice acţiune pripită în acest sens nu este bună. Dar dacă pe baza informaţiilor de încredere se recunoaşte o nevoie reală, fie în domeniul personal, în adunare sau în lucrarea Domnului, atunci orice reţinere sau amânare nu sunt potrivite. Apostolul a scris cândva credincioşilor din Corint: „Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie; şi cine seamănă cu binecuvântări va şi secera cu binecuvântări“ (2 Corinteni 9.6). Dacă bogaţii acestui veac îşi vor administra bogăţiile conform gândurilor lui Domnului şi spre gloria Sa, ei nu vor pierde nimic, ci dimpotrivă strâng o bază bună pentru viitor, o comoară, mult mai preţioasă decât toate bogăţiile pământeşti. Domnul Isus sfârşeşte parabola administratorului nedrept prin cuvintele: „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca, atunci când se vor termina, să fiţi primiţi în corturile eterne“ (Luca 16.9). În cuvântarea de pe munte se spune: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi rugina strică şi unde hoţii sparg şi fură; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, şi unde hoţii nu sparg, nici nu fură. Pentru că unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“ (Matei 6.19-21).

   În loc să întindă mâna spre bogăţii pământeşti, bogaţii ar trebui prin facerea binelui să-şi strângă o temelie bună pentru viitor, ca să poată primi adevărata viaţă, aceasta fiind viaţa veşnică. În mod asemănător a fost îndemnat Timotei deja în versetul 12. Pavel nu vrea aici să spună că viaţa pe pământ ar fi numai o viaţă de formă. Dar deoarece din cauza păcatului poartă în ea din naştere germenele morţii, ea nu poate rezista în faţa vieţii veşnice. Numai această viaţă este demnă cu adevărat de numele „viaţă”.

   Versetele 20-21: „O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, ferindu-te de vorbăriile deşarte, lumeşti şi de împotrivirile fals-numitei cunoştinţe, pe care unii, mărturisind-o, s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa! Harul fie cu tine! Amin.“

   Cu îndemnul de a păstra bunul încredinţat, Pavel încheie epistola sa către Timotei. În 2 Timotei 1.14 el îl numeşte chiar „lucrul bun încredinţat“. Prin aceasta este vorba de adevărul încredinţat de Dumnezeu credincioşilor, pe care Timotei l-a auzit de la Pavel înaintea multor martori. „Aici nu este vorba de suflet, de mântuire, de slujba sau de darul Duhului Sfânt, ci de informaţiile desăvârşite referitoare la Fiinţa, căile, legăturile şi planurile lui Dumnezeu. Ele au fost date numai prin revelare şi acum prin inspiraţie au fost asigurate.“ (W. Kelly, Exposition of the First Epistle to Timothy). Nu numai Timotei, care avea de împlinit o misiune deosebită în privinţa aceasta, a fost chemat să păzească această comoară preţioasă. Toţi credincioşii sunt solicitaţi să lupte pentru credinţa dată o dată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda 3). Mână în mână cu păstrarea adevărului lui Dumnezeu merge vegherea împotriva intrării învăţăturilor greşite. De aceea Timotei este solicitat să se îndepărteze de vorbăriile deşarte şi de împotrivirile fals-numitei cunoştinţe. Din istora Biserici ştim că încă din primele secole ale creştinismului, în mod deosebit în răsărit, a existat o doctrină falsă mult răspândită;  gnosticismul. Acest cuvânt grecesc, care înseamnă „cunoştinţă“, este folosit aici. La studiul capitolului 4.1 şi versetele următoare şi al capitolului 6.3-5 m-am referit deja la această doctrină falsă, apărută mai târziu, cu efecte devastatoare.  Fals-numita cunoaştere, despre care Pavel vorbeşte aici, cu siguranţă atunci nu era sistemul deplin dezvoltat, aşa cum s-a arătat el câteva decenii mai târziu. Însă aici cât şi în epistola către Coloseni se recunosc deja primele semne ale acestuia. Gnosticismul încerca să subordoneze pe Dumnezeu şi revelarea Sa minţii omeneşti. Astfel, omul s-a aşezat pe tronul de judecată ca să-l judece pe Dumnezeu şi Cuvântul Său. Dumnezeu denumeşte aceasta învăţătură diabolică, vorbire deşartă (compară cu 2 Timotei 2.16) şi contraziceri şi constată că unii prin recunoaşterea acestui drum greşit au rătăcit cu privire la credinţă. Tradus textual ar trebui să se spună: „… în ce priveşte credinţa nu au nimerit ţinta”. Credinţa aici, ca şi în cele mai multe locuri unde este însoţită de articolul hotărât, înseamnă bunul (conţinutul) credinţei creştine.

   Epistola se încheie cu cuvintele: „Harul să fie cu tine!“, sau, aşa cum citim în mai multe manuscrise bune: „Harul să fie cu voi!“ (א A F G printre altele), precum şi în a doua epistolă. Se poate mai degrabă presupune că copiştii de mai târziu au schimbat cuvântul iniţial „cu voi” din această epistolă adresată unei singure persoane prin „cu tine”, decât invers.

   Timotei şi cu el împreună toţi credincioşii din Efes au avut cu certitudine nevoie de acest har. Şi noi avem nevoie zilnic de el. De aceea apostolul începe şi încheie fiecare epistolă a sa cu urarea de har. Fiecare credincios cunoaşte din experienţă harul mântuirii, harul ocrotirii şi harul restabilirii de către Dumnezeu. Dar mai mult decât atât, viaţa noastră să fie practic umplută şi caracterizată de acest har (compară cu Faptele Apostolilor 6.8; Coloseni 3.16; 4.6; 2 Timotei 2.1; Evrei 13.9; 2 Petru 3.18). Noi avem nevoie de acest har şi primim acest har până la apropiata venire a Domnului nostru, la a cărei ultimă anunţare în Sfânta Scriptură urmează cuvintele de încheiere încurajatoare şi mângâietoare: „Harul Domnului Isus Hristos fie cu toţi sfinţii!“ (Apocalipsa 22.21).