1 Timotei 2 – Un comentariu verset cu verset: E. A. Bremicker

Introducere

   Tema centrală a primei epistole către Timotei este comportarea în Casa lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie în capitolul 3,15 al epistolei: „… să ştii cum trebuie să se poarte cineva în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului”.

Locuirea lui Dumnezeu în Casa Sa

    Adunarea este comparată în diferite locuri din Noul Testament cu o casă. Gândul principal, care se leagă cu Casa lui Dumnezeu, este locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Aceasta era aşa în Vechiul Testament. Caracteristica unei case este, că în ea se locuieşte. În Vechiul Testament era o casă materială (Cortul, Templul). În Noul Testament este o casă spirituală („Adunarea” sau „Biserica”).

   Locuirea lui Dumnezeu are două aspecte mari:

1. Dumnezeu Se revelează în Casa Sa. Acolo unde locuieşte cineva, acela lasă să se vadă ceva din el. Astfel noi aflăm în Casa lui Dumnezeu ceva din slava Sa. Slava este una din caracteristicile esenţiale ale Casei lui Dumnezeu. „… în templul Său totul strigă ‚Slavă!’” (Psalm 29,9). În Casa lui Dumnezeu noi învăţăm cine este Dumnezeu. Este o revelare în îndurare şi har, altfel noi toţi am fi mistuiţi. Însă aceasta nu diminuează cu nimic faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt. De aceea locuirea lui Dumnezeu în Casa Sa se leagă cu solicitarea practică la sfinţenie. Oricine, care se mişcă în Casa lui Dumnezeu, trebuie să corespundă sfinţeniei acestei Case. Sfinţenia este a doua caracteristică esenţială a Casei lui Dumnezeu. „În Casa Ta se cuvine sfinţenia, Doamne, în veci” (Psalm 93,5 – traducere textuală). Aceasta vizează direct comportarea noastră zilnică. Ambele elemente – slava şi sfinţenia – sunt unite în Levitic 10,3. Acolo Dumnezeu spune lui Aaron într-un moment foarte serios: „Voi fi sfinţit în cei ce se apropie de Mine şi voi fi preamărit în faţa întregului popor.”

2. Dumnezeu cere omului să se apropie de El. Petru vorbeşte în acest context despre o preoţie sfântă şi o preoţie împărătească (1 Petru 2). Preoţia sfântă vorbeşte despre noi credincioşii, care se apropie de Dumnezeu în adorare (serviciul divin). Preoţia împărătească arată misiunea noastră de a fi o mărturie faţă de oameni. În concordanţă cu aceasta găsim pe Dumnezeu prezentat în epistolele către Timotei (şi Tit) de mai multe ori ca Dumnezeu-Mântuitorul, care doreşte să atragă pe oameni la Sine. Petru dimpotrivă, prezintă mai mult aspectul că Dumnezeu doreşte să aibă oameni în lucrare. Comportarea noastră zilnică în Casa lui Dumnezeu trebuie să fie prin urmare o invitaţie adresată oamenilor de a cunoaşte pe Dumnezeu.

Casa lui Dumnezeu – trei unghiuri de vedere diferite

    Când Domnul Isus a vorbit pentru prima dată despre Adunare, El a explicat, că El vrea să clădească Adunarea (Matei 16,18). Apostolul Pavel vorbeşte în mai multe locuri despre Casa lui Dumnezeu. Apostolul Petru o aminteşte şi apostolul Ioan o numeşte la sfârşitul cărţii Apocalipsa „Cortul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,3).

   Însă expresia „Casa lui Dumnezeu” nu are în toate locurile exact acelaşi înţeles. Doresc cu plăcere să arăt trei unghiuri de vedere, pe care noi – fără să le despărţim – trebuie să le diferenţiem.

·         În primul rând ni se arată, că credincioşii înşişi constituie Casa lui Dumnezeu. Ei sunt pietre vii, care sunt adăugaţi în Casă. Când Domnul Isus a vorbit de construirea Adunării Sale (Matei 16,18), a avut acest aspect înaintea ochilor. Apostolul Petru preia acest gând în prima lui epistolă, când descrie pe credincioşi ca o casă spirituală şi o preoţie sfântă (1 Petru 2,5). Casa lui Dumnezeu – privită sub acest unghi de vedere – constă din toţi răscumpăraţii din timpul harului.

·         În al doilea rând ni se arată că noi credincioşii zidim la această Casă. Aceasta se adresează la responsabilitatea noastră. Este misiunea noastră să facem pe oameni să înţeleagă, pentru ca ei să aibă parte în Casa lui Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte în mod deosebit apostolul Pavel în 1 Corinteni 3,1-10. Totodată noi trebuie să împlinim principiile Casei lui Dumnezeu în viaţa noastră practică (de Adunare).

·         În al treilea rând însă – şi aceasta ne conduce la comportarea noastră în această Casă – ni se arată că noi ne mişcăm permanent în Casa lui Dumnezeu. Noi nu numai suntem Casa lui Dumnezeu, noi nu numai construim la Casa lui Dumnezeu, ci noi trăim în Casa lui Dumnezeu. Din nou se apelează la responsabilitatea noastră. Casa este Casa lui Dumnezeu. Ea Îi aparţine. El este Stăpânul Casei şi prin aceasta El poate stabili regulile după care noi trebuie să ne comportăm. Comportarea în Casa lui Dumnezeu nu este lăsată la bunul nostru plac. Ea trebuie să corespundă sfinţeniei şi demnităţii Aceluia, căreia ea Îi aparţine. În această Casă este o „ordine a Casei”. Această ordine trebuie respectată.

Comportarea în Casa lui Dumnezeu

   Să observăm mai întâi ce nu trebuie înţeles prin aceasta:

·         În primul rând ar trebui să ne fie clar, că nu este vorba de simpla comportare într-o clădire materială. În multe religii se acordă o importanţă mare aşa-numitelor „Case ale lui Dumnezeu”. Deseori sunt reguli clare, de care trebuie să se ţină seama când se intră în aceste case. Aici nu este absolut deloc vorba de aşa ceva. Încăperile, în care se strâng credincioşii, nu sunt „locaşuri sfinte”, ci sunt încăperi cu totul obişnuite. Ar trebui să fie de la sine înţeles, ca noi să ne îmbrăcăm şi că ne comportăm aşa cum se cuvine, atunci când păşim în prezenţa Domnului. Cu toate acestea aici nu este vorba de acest gând.

·         În al doilea rând vrem să ne gândim, că în epistola 1 Timotei nu este vorba în primul rând de strângerea laolaltă a adunării locale. Strângerea laolaltă este desigur inclusă. Însă gândul este prezentat mult mai larg. Epistola 1 Corinteni ne arată mai mult ordinea interioară în Casa lui Dumnezeu. În unele pasaje ale acestei epistole este clar vorba de strângerea noastră laolaltă (de exemplu în capitolele 10, 11 şi 14). Aceasta este altfel în epistola 1 Timotei. În această epistolă avem prezentată mai mult ordinea exterioară în Casa lui Dumnezeu. Privit sub acest unghi, noi suntem totdeauna în Casa lui Dumnezeu. Pe drept s-a spus că credinciosul este 24 de ore pe zi în Casa lui Dumnezeu. În orice ocazie – fie acasă, fie la locul de muncă, în şcoală sau în vacanţă – noi suntem în Casa lui Dumnezeu. În mod corespunzător trebuie să fie şi comportarea noastră.

   Să vedem acum unele detalii referitoare la comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu:

1.      Este important să se vadă, că solicitarea de a ne comporta aşa cum se cuvine în Casa lui Dumnezeu are un aspect foarte practic. Epistola întâia către Timotei nu este o epistolă tipic doctrinară, ci una practică. Felul în care ne comportăm noi ca creştini joacă un rol mare. Sunt credincioşi care accentuează relaţia de credinţă lăuntrică, pe care noi ca creştini o avem faţă de Dumnezeul nostru. Ei au dreptate. Sunt alţi credincioşi care accentuează comportarea practică a creştinului în viaţa de fiecare zi. Şi ei au dreptate. Ambele aspecte aparţin indestructibil împreună. Ele nu se contrazic. Ele se întregesc reciproc. Periculos devine atunci când noi folosim unul împotriva celuilalt. Relaţia lăuntrică de credinţă – viaţa ascunsă a creştinului cu Dumnezeu – trebuie să fie intactă, căci atunci s-ar putea ca ceea ce se vede în afară să nu fie intact. Dar dacă legătura lăuntrică de credinţă nu devine vizibilă în exterior, atunci s-ar putea ca lăuntric ceva să nu fie în ordine. Ambele aspecte sunt prezente. Ambele aspecte sunt importante. Epistola 1 Timotei ne arată mai mult ceea ce devine vizibil în exterior. Ea se ocupă cu practica vieţii zilnice, care este foarte importantă. Comportarea creştinului nu poate fi despărţită de doctrină. De aceea apostolul Pavel aminteşte mereu în epistola 1 Timotei învăţătura bună şi sănătoasă. Ea este premisa pentru o comportare bună şi sănătoasă.

2.      Comportarea în Casa lui Dumnezeu este mai întâi o chestiune mai mult personală. Apostolul Pavel scrie o scrisoare personală copilului lui spiritual, Timotei, care totodată era conlucrător al său. Toată epistola se caracterizează printr-o vorbire foarte personală. Apostolul Pavel foloseşte mereu cuvintele „tu”, „pe tine” şi „ţie”. Dar nu este vorba numai de Timotei. Şi în versetul nostru călăuzitor se spune mai întâi lui Timotei: „… să şti” (tu). După aceea se lărgeşte orizontul. Apostolul Pavel nu scrie: „… ca tu să şti cum să te comporţi”, ci el spune: „… cum trebuie să se comporte cineva”. Aceasta include pe orice cititor al scrisorii. Principiile de comportare în Casa lui Dumnezeu nu se schimbă. Ele au fost valabile atunci şi sunt valabile şi acum. Ele sunt valabile pentru fiecare şi foarte personal. Respectarea lor este în primul rând o responsabilitate personală. Noi nu ar trebui să aşteptăm mai întâi de la fraţii noştri şi de la surorile noastre, ca ei să împlinească aceste solicitări. Noi trebuie să ne gândim în primul rând la noi înşine.

3.      Cu toate acestea este inclus necondiţionat şi gândul public, comun. Noi suntem aici într-adevăr adresaţi personal, însă nu în caracterul nostru de copii ai lui Dumnezeu. Relaţia de copil este o binecuvântare personală, care este legată cu o responsabilitate personală. Dar când este vorba de Casa lui Dumnezeu, nu se poate trece cu vederea aspectul comun (colectiv) şi public. Noi nu suntem singuri în Casa aceasta. În privinţa aceasta întreaga epistolă 1 Timotei ne ajută să înţelegem bine gândul acesta. Epistola aceasta ne dă indicaţii personale pentru viaţa în comun în Casa lui Dumnezeu. Sunt multe ocazii – în afara strângerilor laolaltă – unde noi avem a face cu fraţii noştri şi cu surorile noastre de credinţă şi suntem împreună cu ei. Ce influenţă are comportarea mea personală asupra fraţilor mei şi a surorilor mele de credinţă, cu care eu sunt împreună? Aceasta este una din întrebările de care este vorba în comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu. În această epistolă nu este vorba atât de mult de „viaţa particulară” a creştinului, deci de exemplu, cum trebuie să se comporte soţul cu soţia în viaţa de căsnicie. Să luăm de exemplu rugăciunea. Epistola 1 Timotei ne dă în privinţa aceasta învăţături importante. Dar nu ca să ne arate cum noi ca parteneri de căsnicie să ne rugăm împreună, ci este vorba de rugăciunea publică. Acesta este caracterul pe care noi îl avem în această epistolă.

4.      Solicitarea, ca noi să ne comportăm aşa cum se cuvine în Casa lui Dumnezeu, nu ne este dată fără motiv. Comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu are un ţel. Mai exact spus, este un ţel dublu. În primul rând Dumnezeu doreşte să fie glorificat prin comportarea noastră. Ea este Casa Sa. El ne vede. El doreşte să fie onorat prin comportarea noastră şi să Se bucure de noi. El are dreptul la aceasta. În al doilea rând Dumnezeu ne-a lăsat aici ca mărturie pentru lume. Adunarea este stâlpul şi temelia adevărului. Tocmai epistola 1 Timotei vorbeşte despre adevărul că Dumnezeu este Dumnezeu-Mântuitorul, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Prin ce pot oamenii cunoaşte aceasta? Prin comportarea noastră! Ei ne privesc. Ei ne văd. Ei ne aud. Ei înregistrează cum ne comportăm în practica vieţii zilnice.

   Apostolul Pavel scrie: „să şti (tu) cum trebuie să se poarte cineva”. Este vorba, ca noi să „ştim” ceva. Această cunoaştere nu este o cunoaştere teoretică, ci este vorba de transpunerea în viaţa de fiecare zi a acestei „cunoaşteri”.

Casa lui Dumnezeu – o Casă de rugăciune

   În capitolul 2 – cel puţin în prim parte – ne este pus înainte mai întâi un aspect surprinzător al Casei lui Dumnezeu. Nu este vorba atât de mult de lucrurile interne ale adunării locale, ci de rugăciune şi mulţumire cu privire la toţi oamenii. Acesta este realmente de la prima vedere un element absolut uimitor în Casa lui Dumnezeu. În general – când este vorba de Casa lui Dumnezeu – ne vin în minte alte aspecte. Ne gândim la credincioşii, care alcătuiesc această Casă şi care o clădesc. Ne gândim la „serviciile divine”, pe care le facem în Casa lui Dumnezeu (compară cu 1 Petru 2,5). Dar prin aceasta nu s-a încheiat gândul.

   Noi uităm uşor că Casa lui Dumnezeu este Casa unui Dumnezeu-Mântuitor, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Despre aceasta este vorba, printre altele, în această epistolă. Apostolul Pavel nu scrie aici despre Tatăl şi relaţia pe care El o are cu copiii Săi. Acest adevăr îl găsim prezentat în alte epistole. Aici Dumnezeu Se prezintă mai mult ca Acela care în bunătatea Lui Se îndreaptă spre oameni, ca să-i mântuiască. Este voia Lui ca acest caracter al bunătăţii Lui să se reverse spre toţi oamenii. Este o rătăcire să se creadă, că Dumnezeu are în vedere numai pe copiii Săi. Nu, pe El Îl interesează toţi oamenii. Fără îndoială El are relaţii deosebite cu ai Săi. În acelaşi timp însă El are interese faţă de aceia care sunt încă pierduţi. Noi nu avem voie să uităm aceasta. Ei sunt creaturile Lui. Preocuparea cu cei care constituie Casa, este importantă. Însă este un pericol dacă noi ne limităm unilateral la aceasta. Noi nu avem voie să uităm preocuparea cu aceia care sunt „afară”. Pericolul unilateralităţii într-o direcţie sau alta este mare. Aceasta este la fel de valabil şi în lucrare. Noi trebuie să fim echilibraţi. Apostolul Pavel era atât un slujitor al Adunării cât şi un slujitor al Evangheliei (Coloseni 1,23.25).

   Adunarea este expresia cea mai înaltă a ceea ce cuprinde planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos. Nu este nimic, care să fie în afara acestui fapt. În Adunare Dumnezeu face cunoscut plinătatea gândurilor Sale cu privire la Fiul Său. În contrast cu aceasta, Evanghelia este revelarea cea mai înaltă a dragostei lui Dumnezeu pentru lumea aceasta. El a iubit lumea şi a dat pe Fiul Său pentru ea. De aceea noi trebuie să fim atenţi să nu fim unilaterali sau chiar să devenim extremi. Dumnezeu are în vedere ambele aspecte. De aceea noi să nu vorbim numai unilateral despre Adunare. Dacă facem aşa, vom deveni foarte uşor ortodocşi. Noi nu ar trebui nici să vorbim unilateral despre Evanghelie. Ambele aspecte sunt prezente. Ambele aspecte sunt importante.

   În capitolul 1 apostolul Pavel a arătat deja clar, că în Casa lui Dumnezeu nu domină principiul Legii, ci principiul harului. Aceasta este important, ca să înţelegem timpul în care trăim. Firul călăuzitor pentru comportarea noastră – ceea ce ne este arătat în capitolul acesta este inclus – nu este o lege oarecare, ci harul. Noi am avut parte de harul şi îndurarea lui Dumnezeu şi stăm în harul Său. De acest har trebuie să aibă parte şi oamenii care până acum stau în afara lui.

   Capitolul 2 ne arată Casa lui Dumnezeu ca o casă de rugăciune. Aceasta înseamnă, că noi intrăm în legătură cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa a numit Dumnezeu deja în Vechiul Testament, prin prorocul Isaia, Casa Sa. „… îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,7). Aici gândul referitor la jertfele de ardere de tot, care sunt plăcute lui Dumnezeu, este legat cu Casa de rugăciune. Poetul Psalmului 141 a înţeles bine aceasta. El spune: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele” (Psalm 141,2).

    Domnul Isus Însuşi Se referă la locul din Isaia (compară cu Matei 21,13). Aceasta se referea atunci în sens direct la Templul de la Ierusalim. Însă înţelesul este mai mult decât numai acesta. Slujba în Templu ar trebui să se facă având realmente în vedere toate naţiunile. Despre Templul material din Ierusalim aceasta va deveni realitate în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Dar şi astăzi Casa lui Dumnezeu trebuie să poarte acest caracter. Noi trebuie să ne rugăm „pentru toţi oamenii”.

   Rugăciunea este deosebit de importantă. Credincioşii s-au rugat Dumnezeului lor în toate timpurile. Însă tocmai în epoca de mântuire a harului Casa lui Dumnezeu este caracterizată prin aceea, că acolo se fac rugăciuni. În capitolul nostru găsim învăţătură multă în privinţa aceasta. Apostolul Pavel vorbeşte de forme felurite ale rugăciunilor noastre, el numeşte subiecte şi ţeluri ale rugăciunii. El arată clar ce fel de gândire trebuie să avem noi şi în final arată care sunt premisele morale pentru rugăciune.

Versetul 1

   „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, …” (versetul 1)

   Un îndemn important

   Acest verset arată clar însemnătatea deosebită a rugăciunii – în mod deosebit a rugăciunii publice. Apostolul Pavel îndeamnă „înainte de toate”. Aceasta înseamnă „în primul rând”. Apostolul Pavel vorbeşte despre o ierarhie şi arată că acest îndemn este deosebit de important. Aceasta este valabil nu numai special pentru rugăciunea pentru toţi oamenii, ci în general pentru rugăciune. Rugăciunea este principial un element esenţial al vieţii creştine. Este respiraţia sufletului şi unul din primele semne caracteristice ale vieţii spirituale. Când Saul din Tars a ajuns să creadă în Domnul Isus, despre el se putea spune: „Iată, el se roagă” (Faptele Apostolilor 9,11). Apostolul Pavel în scrisorile sale solicită mereu pe credincioşi să se roage. Rugăciunii îi este acordată o însemnătate deosebită.

   Cuvântul „îndemn” nu poartă aici – ca în alte locuri – caracterul unei admonestări, ci caracterul unei încurajări. Apostolul Pavel foloseşte un cuvânt care poate fi tradus şi prin „mângâiere” sau „îmbărbătare”. Este vorba ca credincioşii să fie stimulaţi pentru a urma solicitarea acestui verset. Cu toate acestea este un apel foarte important adresat conştiinţei. Nu există altceva mai important decât rugăciunea. Formularea „să faceţi”, exprimată la timpul prezent, arată clar că ceva se face mereu în mod obişnuit. Aceasta trebuie să fie valabil şi pentru rugăciune.

Pentru toţi oamenii

   Concret este vorba de rugăciunea publică pentru „toţi oamenii”. Noi trebuie să învăţăm să nu avem înaintea privirii noastre numai nevoile personale şi ale poporului lui Dumnezeu, ci şi nevoile tuturor oamenilor. Raza de acţiune a rugăciunii este universală. Toţi oamenii sunt incluşi – indiferent ce rasă, naţionalitate, origine sau sex au ei. Dumnezeu nu doreşte ca noi să îngrădim rugăciunile noastre. Harul lui Dumnezeu, care s-a arătat în Persoana Domnului Isus, nu poate fi limitat la anumiţi oameni. El se adresează tuturor naţiunilor. Noi nu avem voie să uităm că pe Dumnezeu Îl interesează toţi oamenii. În Geneza 28 găsim prima referire la Casa lui Dumnezeu. Iacov era în Betel şi în vis a văzut o scară, care se înălţa până la cer. Când s-a trezit, s-a temut. El simţea că locul acesta era Casa lui Dumnezeu. Apoi el adaugă cuvintele remarcabile: „Aceasta nu este altceva decât Casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerurilor" (Geneza 28,17).

   El avea sentimentul că Casa lui Dumnezeu este poarta (uşa) cerului. Acesta este gândul, care stă aici înaintea noastră. Dumnezeu doreşte să atragă pe toţi oamenii la Sine.

   Aceasta a fost greu de înţeles, în mod deosebit pentru creştinii care la început veneau din iudaism. Pentru ei cei „necircumcişi” (adică, cei dintre naţiuni) erau duşmanii lui Dumnezeu. Noi astăzi avem mai puţin a face cu această problemă. Totuşi izolarea greşit înţeleasă până astăzi poate duce ca noi să uităm în practică ce rază de acţiune uriaşă are Evanghelia lui Dumnezeu. Ea este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1,16). Este corespunzător voii lui Dumnezeu şi caracterului Casei Sale, să se facă rugăciuni pentru „toţi oamenii”.

   Să te rogi pentru „toţi oamenii” nu înseamnă simplu, că în rugăciunile noastre noi folosim formularea „ne rugăm pentru toţi oamenii”, ci că noi o facem concret. Noi nu avem voie să excludem nici un strat social de oameni în rugăciunile noastre. Noi nu trebuie să ne rugăm numai pentru bărbaţi, ci trebuie să ne rugăm şi pentru femei. Noi nu trebuie să ne rugăm numai pentru credincioşi, ci şi pentru cei necredincioşi. Părinţi şi copii, bătrâni şi tineri, căsătoriţi şi necăsătoriţi sunt incluşi în rugăciunile noastre. Apostolul Pavel însuşi a fost un exemplu în privinţa aceasta. El aminteşte mereu destinatarilor scrisorilor sale, cum el era un om al rugăciunii şi nu numai aceasta: el făcea rugăciuni pentru alţii cu bucurie (Filipeni 1,3-4).

   „Pentru toţi oamenii” înseamnă textual „despre toţi oamenii” sau „în favoarea tuturor oamenilor”. Nu înseamnă că noi  trebuie să ne rugăm „în locul” tuturor oamenilor. Textul original foloseşte pentru prepoziţia „pentru” cuvinte diferite. Este vorba ca rugăciunea să se facă cu privire la toţi oamenii. Ea este acest unghi de privire universal spre „toţi oamenii”, pe care noi neapărat trebuie să-l avem în vedere. În epistola către Efeseni 6,18 apostolul Pavel îndreaptă atenţia spre rugăciunea „pentru toţi sfinţii”. Aceasta nu este în contradicţie cu versetul nostru de aici. Epistola către Efeseni ne arată planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi Adunarea Sa. Acolo rugăciunea „pentru toţi sfinţii” (cei care alcătuiesc această Adunare) este la locul ei. În epistola 1 Timotei dimpotrivă este vorba de Dumnezeu-Mântuitorul şi de casa lui Dumnezeu. Aici rugăciunea „pentru toţi oamenii” este la locul ei.

Cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri

   Apostolul Pavel foloseşte patru expresii diferite pentru rugăciune:

1.      Cereri (textual implorări): Implorarea este o rugă fierbinte şi are a face cu nevoi deosebite. Este strigătul stăruitor către Dumnezeu într-o situaţie concretă de nevoie. Aceasta noi o facem nu numai personal, ci şi în comun. Aceasta poate avea loc în adunarea locală. Dar poate tot aşa să fie, că noi ne strângem laolaltă ca fraţi şi surori, ca să aducem înaintea Domnului în rugăciune o situaţie deosebită de restrişte. Aceasta este valabil de exemplu pentru nevoile deosebite din poporul lui Dumnezeu şi din afara acestuia sau pentru lucrări deosebite, care trebuie făcute. Implorarea este deci strigarea către Domnul într-o situaţie specială de nevoie. Este o formă intensivă a rugăminţii.

2.      Rugăciuni: Prin rugăciune se desemnează în general vorbirea omului cu Dumnezeu. Cuvântul înseamnă, că noi venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăminţile noastre şi le punem înaintea Lui. Rugăciunea şi implorarea sunt strâns legate între ele. În epistola către Efeseni 6,18, apostolul Pavel vorbeşte despre „tot felul de rugăciuni şi cereri, prin Duhul”. În epistola către Filipeni 4,6 el cere credincioşilor să aducă la cunoştinţa lui Dumnezeu „prin rugăciuni şi cereri” rugăminţile lor. Noi facem aceasta atât personal cât şi în comun. Noi putem să aducem înaintea lui Dumnezeu tot ce preocupă inima noastră.

3.      Mijlociri: Prin mijlocire nu se înţelege în primul rând – aşa cum pare să spună cuvântul – rugăciunea pentru alţii. Mijlocirea înseamnă mai degrabă accesul liber la Dumnezeu. Textual s-ar putea traduce: „să ai o întâlnire cu cineva” sau „să ai o discuţie intimă”. Prin harul lui Dumnezeu noi am fost făcuţi capabili pentru aceasta. Noi vorbim foarte natural cu Dumnezeu – pentru noi înşine şi pentru alţii. Pentru aceasta nu este nevoie de moduri de exprimare alese şi deosebite. Cu toate acestea noi o facem cu veneraţie, demnitate şi respect. Apostolul Petru vorbeşte despre faptul că noi chemăm ca Tată pe Cel care judecă persoanele fără să ţină seama de prestigiul lor (1 Petru 1,17). În aceasta se exprimă ambele. Pe de o parte încredere şi pe de altă parte respect. Desigur aceasta înseamnă că în rugăciune noi nu ar trebui să ne gândim numai la noi ci şi la alţii. Noi ne rugăm pentru alţii. Deseori noi ne concentrăm aşa de mult asupra intereselor noastre, că nevoile celorlalţi le aşezăm în rugăciune la urmă.

4.      Mulţumiri: Mulţumirea este recunoştinţa rostită înaintea lui Dumnezeu. Ea este atitudinea lăuntrică a unui credincios, care se încrede în Tatăl său ceresc, că El îi va da tot ce are nevoie. Mulţumirea ar trebui să nu lipsească din nici o rugăciune. Mulţi oameni sunt nemulţumitori. Creştinul dimpotrivă ar trebui caracterizat de mulţumire şi el ar trebui să exprime aceasta în rugăciune. O verificare a vieţii noastre de rugăciune ar arăta probabil că deseori noi ne rugăm mai intensiv decât mulţumim. Deseori nu mulţumim deloc sau probabil numai o singură dată, când Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea. Dar ori de câte ori ne rugăm, de fiecare dată putem mulţumi.

   Din acest verset nu rezultă ce trebuie noi să ne rugăm concret. Apostolul Pavel nu vorbeşte despre conţinutul propriu-zis al rugăciunii. Când este vorba de implorări, rugăciuni şi mijlociri, nu este foarte greu. Dar cum stau lucrurile cu mulţumirile? Probabil se pune întrebarea, cum am putea noi să mulţumim pentru toţi oamenii. Răspunsul este, că Dumnezeu dă darurile Sale bune peste toţi oamenii. El este un Dumnezeu-Mântuitor bun, care îngrijeşte de creaturile Lui, dăruindu-le ce le trebuie pentru viaţă. Binefacerile Lui sunt pentru toţi oamenii. În predica de pe munte Domnul Isus se referă la faptul că Dumnezeu lasă soarele să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5,45). Pentru acest har cu privire la toţi oamenii putem de exemplu să spunem „mulţumesc” Dumnezeului nostru.

Versetul 2

„… pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” (versetul 2)

Pentru împăraţi şi pentru toţi cei aşezaţi în poziţii înalte

   Aşa cum am văzut, în primul rând nu este vorba despre ce ne rugăm, ci despre felul cum ne rugăm, pentru cine ne rugăm şi care este motivul pentru care ne rugăm. Acest verset (1) ne arată pe lângă „toţi oamenii” un cerc cu totul deosebit de persoane, pentru care trebuie să ne rugăm. Este vorba de împăraţi şi de toţi cei care ocupă poziţii înalte. Apoi se spune care este motivul pentru care noi trebuie să ne rugăm pentru ei. Expresia „ca să” ne arată aceasta.

   Împăraţii şi oamenii aşezaţi în poziţii înalte sunt daţi de Dumnezeu şi aşezaţi în funcţii politice. Cuvântul „împăraţii” se referă la fiecare domnitor suveran. Aceasta nu se referă numai la cezarul Nero, care atunci domnea în Roma. Se referă la conducătorii şi domnitorii popoarelor şi naţiunilor. „Oameni aşezaţi în poziţii înalte” înseamnă oameni în poziţii înalte sau oameni cu funcţii înalte. Este vorba de oameni care exercită autoritate şi astfel în funcţia lor stau peste alţii. Contextul arată clar că aici este vorba în primul rând de autorităţi politice. Este vorba de persoanele care alcătuiesc guvernul unui popor, deci de autorităţile aşezate de Dumnezeu până astăzi. Ei au influenţă asupra multor lucruri care se derulează pe pământ, deoarece Dumnezeu a pus guvernarea în mâinile lor.

    Dumnezeu nu mai guvernează astăzi direct, ci El o face în previziunea Sa prin oamenii pe care El i-a rânduit pentru aceasta. Abia după răpirea Adunării în cer guvernele nu vor mai fi puse de Dumnezeu, ci vor fi inspirate direct de satan. Acest timp va fi îngrozitor. În Împărăţia de o mie de ani, care urmează imediat după aceea, Dumnezeu va guverna direct în Persoana Fiului Său. Însă până astăzi guvernele sunt aşezate de Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat ca instituţii şi ca autorităţi, pentru ca aici pe pământ să fie garantată o anumită stabilitate. Originea guvernelor este după potop. Aceasta ne este descris în prima carte a lui Moise (compară cu Geneza 9,6).

   Dumnezeu dă aceste autorităţi ale puterii pe pământ. În ceea ce le priveşte pe ele însăşi, ele sunt responsabile înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce fac şi ce nu fac. Dar acest aspect nu este tratat aici. În ceea ce ne priveşte pe noi, noi ne supunem autorităţii lor şi ne rugăm pentru ei. Diferite pasaje din epistole ne arată că noi trebuie să fim subordonaţi autorităţilor (Romani 13,1 şi versetele următoare, Tit 3,1; 1 Petru 2,13). Aici pe prim plan stă gândul referitor la rugăciune.

   Noi ne rugăm concret pentru bărbaţii şi femeile, pe care Dumnezeu le-a pus în astfel de poziţii. Aici nu se spune ca noi să ne rugăm pentru autoritate în sine, adică pentru principiul de guvernare dat de Dumnezeu sau pentru o anumită formă de guvernare. Este vorba de persoanele care ocupă poziţii de conducere politice. Apostolul Pavel nu cere în nici un loc ca dictatura stăpânitoare în timpul acela să fie înlăturată, ci el cere să se facă rugăciuni pentru dictatori. Până astăzi sunt incluşi în rugăciunea pentru aceşti oameni nu numai reprezentanţii poporului aleşi democratic, ci şi tiranii lumii acesteia. Nicidecum Dumnezeu nu numeşte totdeauna bun ceea ce fac ei. Ei sunt responsabili înaintea Lui pentru aceasta. Dar aceasta nu este treaba noastră. Noi recunoaştem autoritatea, aşa cum a fost dată ea de Dumnezeu. Dar noi ne rugăm pentru bărbaţii şi femeile care constituie autoritatea. Este clar, că pentru noi astăzi aceasta este mai simplu decât atunci, când un prigonitor crud al creştinismului era la conducere.

   Rugăciunea pentru aceşti oameni este astăzi cu atât mai mult necesară, cu cât în primul rând noi simţim că cei mai mulţi responsabili politici ai timpului nostru întreabă puţin sau chiar deloc care sunt gândurile lui Dumnezeu, respectiv parţial sunt direct împotriva lor. Şi aceasta aparţine generaţiei strâmbe şi sucite, în care trăim (Filipeni 2,15). În afară de aceasta noi recunoaştem în al doilea rând cum oamenii din conducere devin tot mai mult încurcaţi şi deseori nu ştiu cum să rezolve problemele apărute.

   În afară de aceasta rugăciunea pentru oamenii aşezaţi în poziţii înalte ne va păzi să vorbim cum nu se cuvine despre ei. Apostolul Petru scrie: „temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului” (1 Petru 2,17). Aceasta este valabil în sens larg până în zilele noastre. Rugăciunea pentru ei nu ne va determina să ne amestecăm în politica lumii acesteia. Aceasta nu este misiunea noastră. Ce trebuie noi să facem, ne este prezentat aici în cuvinte simple şi uşor de înţeles. Noi ne rugăm pentru oamenii care ocupă funcţii politice şi prin aceasta exprimăm demnitatea poziţiei creştine în lumea aceasta.

   Conducătorii politici ai lumii acesteia au nevoie de rugăciunile credincioşilor. Nu este aşa, că noi am avea nevoie de mijlocirile „celor mari” ai lumii acesteia. Este exact invers. Nu noi avem nevoie de favoarea guvernatorilor, ci ei au nevoie de noi – prin aceea că noi ne rugăm pentru ei. Când patriarhul Iacov a stat înaintea lui faraon, nu a fost faraon cel care l-a binecuvântat pe Iacov, ci Iacov a fost cel care a binecuvântat pe cel mai puternic domnitor al timpului său (Geneza 47,10). Epistola către Evrei 7,7 ne spune, că fără îndoială, cel mai neînsemnat este binecuvântat de cel mai bun. „Cel mai bun” în acest caz era Iacov. Demnitatea unui creştin, care se roagă pentru autorităţile politice, este mai mare decât demnitatea acestor bărbaţi şi femei.

   În cartea Proverbe 21,1 ni se spune, că inima împăraţilor se aseamănă cu un râu de apă şi că mâna Domnului o îndreaptă încotro vrea El. Aceasta arată clar, că autorităţile sunt în mâna Domnului nostru. Ele nu pot face şi nu fac ce vor ele. Cu rugăciunea pentru autorităţi noi avem acces la Acela care dirijează autorităţile aşa cum vrea El. Influenţa noastră asupra activităţii acestor oameni nu constă în aceea că noi ne angajăm politic, ci în aceea, că noi ne rugăm pentru ei. Amestecul activ în politica lumii acesteia nu poate niciodată să fie misiunea noastră.

O viaţă paşnică şi liniştită

   Aici nu se spune mai mult despre conţinutul rugăciunii. Nu este vorba nemijlocit de mântuirea acestor oameni, cu toate că în mod foarte sigur aceasta este inclus în rugăciunile noastre. Apostolul Pavel arată urmările pe care le va avea rugăciunea noastră pentru aceşti oameni. Pe de o parte noi îi recunoaştem şi îi cinstim. Pe de altă parte rugăciunea noastră va avea urmări concrete. Rugăciunea noastră va contribui ca ei prin harul lui Dumnezeu să ia decizii care vor face ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniştită – şi anume cu toată evlavia şi demnitatea. În felul acesta Evanghelia se poate răspândi mult mai repede pe pământul acesta. Politicienii pot abuza foarte uşor de puterea lor şi rezultatul va fi că o viaţă creştină „normală” va fi numai foarte greu posibil de trăit.

   Numai dacă noi ne comportăm loial faţă de autorităţi şi ne rugăm pentru ele şi nu ne răzvrătim împotriva lor putem duce o viaţă paşnică şi liniştită. Viaţa paşnică şi liniştită nu este subiectul propriu-zis al rugăciunii. Subiectul este oamenii. Aici este vorba numai de urmările rugăciunii.

   Fiecare om trăieşte viaţa lui, atâta timp cât el este pe pământ. În epistola către Tit 3,3 apostolul Pavel aminteşte cu acelaşi cuvânt de viaţa de odinioară. Această viaţă noi o trăiam în „răutate şi în invidie, demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii”. Acum viaţa noastră trebuie să aibă cu totul alte însuşiri. Noi nu trebuie să înţelegem greşit viaţa „paşnică şi liniştită”. O viaţă liniştită este o viaţă liberă de deranjamente. O viaţă paşnică este o viaţă caracterizată de pace. Ea se referă la lipsa de deranjamente lăuntrice şi din afară. Cu siguranţă nu este vorba de faptul că noi ca creştini ducem o viaţă comodă şi inactivă. Este vorba mai mult de faptul că noi ne putem mişca în împrejurări lăuntrice şi exterioare care ne permit să trăim credinţa noastră şi să răspândim Evanghelia fără împotriviri. Împrejurările exterioare – ca de exemplu războaie, revolte sociale, revoluţii – pot fi un obstacol în răspândirea Evangheliei. De aceea poate fi numai în interesul nostru ca regimurile lumii acesteia să aibă un braţ puternic.

   O viaţă paşnică şi liniştită ne face să ne gândim şi la altceva. Nu este vorba că noi ca creştinii ducem Evanghelia în lumea aceasta cu vâlvă. Noi nu ne comportăm ca aceia care „strigă la piaţă”, ci ne comportăm liniştiţi şi paşnici. Învăţăm aceasta de la Domnul Isus Însuşi. Prorocul Isaia ne spune despre El că El nu va striga şi nu-Şi va ridica glasul (Isaia 42,2). Şi în acest sens trebuie noi să trăim liniştiţi şi să mergem pe drumul nostru.

Cu toată evlavia şi demnitatea

   Viaţa paşnică şi liniştită a creştinului nu înseamnă însă, că din această viaţă nu se vede nimic în exterior. Dimpotrivă. Ea este însoţită pe de o parte de evlavie şi pe de altă parte de demnitate. Prin aceasta trebuie să fim cunoscuţi. Ambele însuşiri sunt legate între ele prin cuvântul „toată”. Ambele trebuie să fie în deplină măsură în viaţa creştinului.

   Evlavia este o expresie care se întâlneşte mult mai frecvent în prima epistolă către Timotei decât în alte epistole (compară capitolul 2,2; 3,16; 4,7; 4,8; 6,3.5.6.11). Însă ea este deseori înţeleasă greşit. Evlavia nu are nimic a face cu faptul că eşti „fericit” în Dumnezeu. Nu este vorba de trăirea ascunsă cu Dumnezeu, ci de ceva care este vizibil în exterior. Evlavia are a face cu stilul nostru de viaţă şi comportarea noastră. Evlavia este adevărata veneraţie şi respectul faţă de Dumnezeu. Este orientarea perceptibilă a creştinului spre Dumnezeu, care se vede prin aceea că Dumnezeu este glorificat prin tot ce facem noi. Cineva a exprimat aceasta prin următoarea „formulă” scurtă: „Să trăieşti evlavios înseamnă mai întâi să trăieşti cu Dumnezeu şi în al doilea rând să trăieşti pentru Dumnezeu”. Să trăieşti în evlavie înseamnă că noi trăim aici pe pământ spre buna plăcere şi bucurie a lui Dumnezeu. O viaţă trăită cu evlavie nu rămâne ascunsă înaintea ochilor oamenilor. Ei ar trebui să vadă la noi ce este voia lui Dumnezeu. Model pentru o astfel de viaţă este Domnul Isus. La El învăţăm ce este adevărata evlavie. Capitolul 3,16 al epistolei ne explică că taina evlaviei niciodată nu este altceva decât Hristos Însuşi: Dumnezeu revelat în carne.

   Demnitatea este consideraţie şi respect. Este demnitatea unui vieţi în care gândirea lăuntrică este în concordanţă cu manifestarea exterioară. Aceasta nu exclude, că noi suntem creştini veseli. Cu toate acestea ne ostenim să ne comportăm potrivit cu poziţia noastră. Şi în felul acesta Numele lui Dumnezeu este glorificat şi onorat.

Versetul 3

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, …”

Dumnezeu-Mântuitorul

    Afirmaţia versetului acesta se referă la versetul 1. Rugăciunea pentru toţi oamenii este bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu-Mântuitorul nostru.

    Expresia Dumnezeu-Mântuitorul se întâlneşte numai în epistolele către Timotei şi Tit. Mântuitor înseamnă pe de o parte „Salvator”, pe de altă parte „Susţinător”. Este Dumnezeu, Cel care cuprinde pe toţi fii oamenilor în bunătatea şi dragostea Sa pentru oameni, care Se interesează de ei şi îi iubeşte (Tit 3,4). Faptul că Dumnezeu este un „Mântuitor”, nu este specific creştinismului. În prorocul Isaia citim de şase ori că Dumnezeu este un Mântuitor. Dar ceea ce este cu adevărat specific creştinismului, este faptul că acest Dumnezeu-Mântuitor Se interesează de toţi oamenii, prin aceea că El vrea să-i mântuiască şi să-i aducă la cunoştinţa adevărului. Interesele Sale sunt nu numai pentru poporul Său pământesc Israel, ci pentru toţi oamenii. Vedem aceasta în continuare în versetul 4. În această atitudine şi comportare trebuie noi să ne rugăm pentru toţi oamenii.

   Rugăciunea este bună şi bine primită „înaintea” Lui. Aceasta înseamnă textual, „faţă către faţă”, deci înaintea ochilor Săi. Remarcabil este că noi totdeauna citim despre Dumnezeu-Mântuitorul „nostru”. În acest caracter ni S-a revelat El. În acest caracter Îl cunoaştem noi şi în acest caracter venim în rugăciune înaintea Lui.

Bun şi bine primit

   „Bun” se referă aici nu la efectul unui lucru, ci este ceva care în sine însuşi este bun, frumos şi preţios. „Bine primit” înseamnă că ceva poate fi numit bun venit. Este ceva care merită să fie primit. Rugăciunile noastre se aseamănă cu o jertfă, care este plăcută lui Dumnezeu. Ele sunt de preţ pentru Dumnezeu şi bine primite de El. El Se bucură, când noi intervenim în felul acesta pentru toţi oamenii.

Versetul 4

„… care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.”

Voia lui Dumnezeu

   Acest verset arată mai departe clar, de ce noi trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii (versetul 1). Este voia lui Dumnezeu categorică, ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr. Dumnezeu nu este numai un Mântuitor în sensul că El este susţinătorul tuturor oamenilor (1 Timotei 4,1), ci El doreşte să salveze pe toţi oamenii de la pierzarea veşnică. Acesta este interesul Lui primordial faţă de toţi oamenii.

   În acest loc este important să remarcăm că aici nu este vorba de planul irevocabil al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu întocmeşte un plan, atunci cu siguranţă El îl va duce la îndeplinire (Isaia 46,10). Dacă despre aceasta ar fi vorba aici, atunci realmente toţi oamenii vor fi mântuiţi şi vor veni la cunoştinţă de adevăr. Dar sunt multe locuri în Biblie, care arată clar, că cu regret nu este aşa. În versetul nostru nu este vorba de planul veşnic al lui Dumnezeu, ci de intenţia sau de dorinţa Sa. Dumnezeu are în vedere pe toţi oamenii, în ceea ce priveşte intenţia Sa. El doreşte să salveze pe toţi oamenii. Mai mult chiar, căci cuvântul „a vrea” este folosit şi atunci când cineva face ceva cu plăcere sau are bucurie de ceea ce face. Dumnezeu este un Dumnezeu care se bucură să practice har şi să salveze oameni.

   Dar dacă totuşi sunt oameni, care cândva vor merge la pierzarea veşnică, atunci cu siguranţă nu pentru că Dumnezeu a avut intenţia să-i lase să meargă la pierzare. Deja în Vechiul Testament Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Viu sunt Eu, zice stăpânul Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (Ezechiel 33,11). Dumnezeu nu a predestinat pe nimeni spre pierzare. Să afirmi aceasta, este o minciună. Noi trebuie însă să ne gândim, că Dumnezeu ne-a dat nouă oamenilor o voinţă liberă. În egoismul şi neascultarea noastră ne putem închide faţă de intenţia lui Dumnezeu. Numai „cine vrea” va lua apa vieţii (Apocalipsa 22,17) – aceştia sunt aleşii lui Dumnezeu. Cu regret nu toţi oameni vor. Cu toate acestea intenţia irevocabilă a lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Dacă ei nu devin mântuiţi, în nici un caz aceasta nu este din cauza lui Dumnezeu. În evanghelia după Ioan 5,40 Domnul Isus spune un cuvânt zguduitor: „Nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa”. El voia să dea oamenilor viaţa, dar ei nu au vrut, deoarece ei nu-L voiau pe El. Pentru aceasta oamenii poartă toată responsabilitatea. În evanghelia după Luca 13,34 Domnul Isus foloseşte de asemenea aceste cuvinte, când a spus despre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine” De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

   Această parte a adevărului nu este împotriva adevărului referitor la predestinare. Cu oamenii necredincioşi nu putem vorbi despre predestinare. Lor le este valabil mesajul, că Dumnezeu este un Dumnezeu-Mântuitor, care a dat pe Fiul Său pentru mântuirea tuturor. Dar nu are nici un sens să vorbim cu necredincioşii despre ceva pe care ei nu-l pot înţelege.

   Din nou este vorba de „toţi oamenii” – nimeni nu este exclus. „Toţi oamenii” înseamnă orice „fiinţă umană”. Apostolul Pavel a spus în capitolul 1,15 că Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. Fiecare om este păcătos. Nu este nici o excepţie. De aceea mesajul harului este valabil fără nici o excepţie pentru toţi oamenii.

   Intenţia lui Dumnezeu este prezentată aici în două puncte, pe care noi într-adevăr le putem diferenţia, dar nu le putem despărţi. Gândul nu este că Dumnezeu mai întâi mântuie un om şi că el apoi – la un moment viitor – vine la cunoştinţă de adevăr. Principial aceasta este adevărat. Alte locuri din Biblie arată clar, cunoaşterea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu este un proces, pe care noi aici pe pământ nu îl vom încheia. Dar în versetul nostru gândul este altul. Aici ambele au loc în acelaşi timp. Când un om devine mântuit, el ajunge la cunoştinţă de adevăr. Exprimat altfel: numai atunci poţi ajunge mântuit, dacă recunoşti adevărul lui Dumnezeu.

Mântuirea

   Apostolul Pavel vorbeşte mai întâi despre mântuire. Cuvântul mântuire înseamnă că cineva este ocrotit în siguranţă, este apărat de un pericol, rămâne protejat de pierzare şi distrugere. Se poate traduce şi prin „a vindeca” sau „a restabili”.

   Biblia ne arată aspecte diferite ale mântuirii noastre. Este o mântuire temporală din situaţii pământeşti şi este o mântuire veşnică pentru cer. Mântuirea se înţelege aici în sens foarte general şi cuprinzător. Este vorba de mântuire în totalitatea ei. Ea se referă la duhul omului, la sufletul lui şi la trupul lui. Fiecare om are nevoie de mântuire, deoarece el este pierdut prin natura lui şi drept urmare se află pe drumul care duce la îndepărtarea veşnică de la Dumnezeu. Condamnarea este pericolul mare în care se află fiecare om. Nici un om nu se poate elibera singur de ea. El trebuie să fie mântuit (sau salvat). Aceasta o poate face numai Dumnezeu. Drumul spre mântuire este credinţa şi baza este crucea de la Golgota. În acest sens larg mântuirea este eliberarea omului din orice pericol, fie din trecut, din prezent sau din viitor.

·         Epistola către Efeseni 2,8 vorbeşte despre mântuire ca de un fapt încheiat, care a avut loc în trecut, dar are efecte în prezent: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

·         Epistola 1 Corinteni 1,18 vorbeşte despre mântuirea din prezent: „Căci cuvântul crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.”

·         Epistola către Evrei 9,28 are în vedere aspectul de viitor, care include trupul celor credincioşi: „… tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire”. În felul acesta noi aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru, care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3,21).

Cunoaşterea adevărului

   Când este vorba de cunoaşterea adevărului, atunci trebuie să reţinem, că atât „cunoaşterea” cât şi adevărul nu sunt însoţite de articol. Deci nu este vorba nici de cunoaşterea unui adevăr special al credinţei, şi nici de cunoaşterea unei anumite realităţi a mântuirii sau de adevărul referitor la bunul de credinţă. Este vorba mai mult de însuşirea sau de calitatea unui lucru. Este vorba de adevăr într-un sens general. Este vorba de ce este adevărat. Prin natura sa omul se află sub autoritatea lui satan şi prin aceasta în domeniul minciunii. Adevăr găsim numai la Dumnezeu. Adevăr înseamnă să vezi lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Numai Dumnezeu vede lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De aceea omul trebuie să-şi schimbe poziţia. Omul mântuit „vine” din domeniul minciunii în domeniul adevărului. Omul trebuie să recunoască că Dumnezeu este Domnitorul neîngrădit şi că el a păcătuit împotriva Lui. El trebuie să recunoască că numai Dumnezeu are o cale de salvare. Este calea prin intermediul unui Mijlocitor, despre care apostolul Pavel vorbeşte în versetul următor. Cunoaştere înseamnă „cunoştinţe”, „diferenţiere” şi „recunoaştere”. Deci cunoaşterea adevărului înseamnă aici atât cunoaşterea stării proprii, cât şi a căii de mântuire, pe care Dumnezeu a prevăzut-o.

Două laturi diferite

   Să mai observăm, că expresia „să fi (sau să devii) mântuit” este la forma pasiv. Nimeni nu se poate salva singur. Cu toate acestea Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să aibă parte de mântuire. „Salvarea” în sine este ceea ce face Dumnezeu. În acelaşi timp omul stă sub răspundere, să primească oferta lui Dumnezeu. El are posibilitatea s-o primească sau s-o respingă. Respingerea este atât o dovadă a necredinţei cât şi neascultare. Realmente sunt mulţi oameni care fac aceasta. De aceea avem aici – sub formă negativă – un gând asemănător ca cel din epistola 2 Tesaloniceni 2,10. Acolo citim despre oameni care pier, pentru că nu primesc dragostea adevărului. Aceşti oameni nu au acceptat adevărul referitor la ei înşişi şi referitor la Dumnezeu.

   Expresia „să vină la cunoştinţă de adevăr” este dimpotrivă activă. Cine îşi îndeplineşte răspunderea şi se lasă mântuit, va face experienţa că el vine din domeniul minciunii în domeniul „cunoaşterii adevărului”. El are lumină asupra a ce este adevărat şi vede lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu.

Versetul 5

„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.”

Dumnezeu este Unul singur

   Versetele care urmează arată calea lui Dumnezeu de mântuire. Este numai un singur Dumnezeu, care a întocmit acest plan de mântuire. Este numai un singur Mijlocitor, care stă ca „Arbitru” între Dumnezeu şi oameni. Este numai o singură temelie, pe baza căreia Dumnezeu poate mântui. Este numai un singur drum, pe care omul trebuie să meargă. În acest sens credinţa creştină este foarte absolută. Dacă Dumnezeu este Unul singur, atunci numai El poate stabili pe ce drum trebuie să meargă omul ca să vină la acest Dumnezeu. Dumnezeu nu lasă aceasta în seama noastră.

   Prim afirmaţie este, că Dumnezeu este Unul singur. Prin aceasta recunoaştem unicitatea lui Dumnezeu. În fond această realitate nu este nici nouă, nici tipic creştină. Deja Vechiul Testament arată clar aceasta. În cartea Deuteronom 6,4 Dumnezeu lasă să se spună poporului Său pământesc: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Mai târziu Dumnezeu spune prin prorocul Isaia: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în timpurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul ca Mine.” (Isaia 46,9). În Noul Testament se confirmă această realitate. Apostolul Iacov scrie: „Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci” (Iacov 2,19).

   Creştinii nu venerează – aşa cum ne reproşează uneori celelalte religii – trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Dumnezeu este Unul, dar El „constă” din trei Persoane ale Dumnezeirii, aceasta înseamnă Dumnezeu, Tatăl, Dumnezeu, Fiul şi Dumnezeu, Duhul Sfânt. Acest adevăr este tipic creştin. El nu a fost revelat în Vechiul Testament, cel mult ca o umbră – de exemplu în relatarea despre creaţie. Cu adevărat vizibil el a devenit abia atunci când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ şi Dumnezeu a devenit Om. Abia când Cuvântul a devenit carne şi slava Lui putea fi văzută, Dumnezeu S-a revelat pe deplin. La întruparea Domnului Isus ca Om, la începutul slujbei Sale publice, în lucrarea Sa de răscumpărare de la cruce, în salvarea păcătoşilor pierduţi şi acum în Adunare, acest adevăr mare, că unicul Dumnezeu Se revelează în trei Persoane, este clar documentat. Altfel aceasta nu era posibil. Este un singur Dumnezeu, care salvează, şi toate cele trei „Persoane” al Dumnezeirii sunt una în planul de mântuire; să salveze oameni. Era planul Tatălui, pe care Fiul la împlinit în puterea Duhului Sfânt.

   Unicitatea lui Dumnezeu stă aici faţă de umanitate. Asemănător găsim în epistola către Romani 3,29. Apostolul Pavel scrie acolo: „Sau Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este şi al celorlalte popoare?”. Dacă Dumnezeu este Unul – şi El este Unul singur – atunci mântuirea este pentru toţi oamenii. Ea nu poate fi limitată la iudei, ci este pentru toţi oamenii. Acest Dumnezeu este Dumnezeu-Mântuitorul, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi.

Un Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni

   A doua afirmaţie spune, că este numai un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Ea ne arată unicitatea Mijlocitorului. Zadarnic vom căuta în Vechiul Testament o astfel de afirmaţie. Cunoaştem desigur dorinţa lui Iov, că El căuta un „arbitru”, care să-şi pună mâna lui pe Dumnezeu şi pe el (Iov 9,33; 16,21), dar un răspuns la aceasta găsim abia în Noul Testament. Singurul Mijlocitor este Omul Hristos Isus. Şi acesta este un adevăr tipic creştin.

   Domnul Isus este „Mijlocitorul” prevăzut de Dumnezeu. Aceasta ne face să ne gândim efectiv la „Arbitrul”, pe care Iov L-a căutat zadarnic. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi omul se întâlnesc „la mijloc” în Persoana Domnului Isus. Gândul omenesc la un „compromis” este aici total exclus. Dumnezeu are cerinţe juste şi aceste cerinţe au fost împlinite 100% în lucrarea Domnului Isus. Pe Domnul Isus L-a costat viaţa pentru aceasta.

   „Slava” Domnului Isus ca „Mijlocitor” este alta decât slava unui „avocat” sau a unui „mare preot”. Apostolul Ioan vorbeşte despre El ca Mijlocitor (1 Ioan 2,1). Scriitorul epistolei către Evrei vorbeşte de mai multe ori despre marele preot (de exemplu Evrei 3,1; 4,14; 8,1). Aici Domnul Isus este prezentat ca Mijlocitor. Noi trebuie să învăţăm să diferenţiem aceste expresii şi ce stă în legătură cu ele. Lucrarea de mijlocire şi de mare preot a Domnului Isus are loc de jos în sus. El este Mijlocitorul nostru la Tatăl, când noi ca copii ai lui Dumnezeu am păcătuit. El este Marele Preot al nostru la Dumnezeu, când este vorba de slăbiciunile noastre. Ca Mijlocitor însă El vine de la Dumnezeu la noi. Aceasta este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama. Mijlocirea nu porneşte de la noi, ca să venim la Dumnezeu. Noi nu am putut – şi nici nu am vrut – să facem nici măcar un pas spre Dumnezeu. De aceea El a venit la noi în Persoana Fiului Său. „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat” (Tit 2,11). Aceasta a avut loc în Persoana singurului Mijlocitor. Aşa după cum El ca Mântuitor (Salvator) este „Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42; 1 Ioan 4,14), tot aşa El ca Mijlocitor este Mijlocitor între Dumnezeu şi noi, „oamenii”. Fiecărui om îi este dată posibilitatea să ia pentru sine pe acest Mijlocitor. Nimeni nu este exclus. Deoarece noi oamenii nu am putut merge la El, a venit El la noi. Deoarece peste prăpastia dintre păcătos şi Dumnezeu nu se putea construi un pod începând de la noi spre El, a construit Dumnezeu de la El spre noi. Dumnezeu Se revelează printr-o Persoană unică, care era potrivită acestui scop. Noi nu putem înţelege aceasta.

   Ce ne este prezentat în acest verset, este Evanghelia harului. El ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu S-a plecat spre noi şi a devenit Om. Dumnezeu era în Hristos „împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (2 Corinteni 5,19). Tocmai felul acesta de gândire trebuie să ne caracterizeze în rugăciunea pentru toţi oamenii. Este felul de gândire al unui Dumnezeu Mântuitor, care doreşte să mântuiască pe toţi oamenii.

Omul Hristos Isus

Mijlocitorul trebuia să fie un om. Aceasta era singura cale. Expresia „Omul Hristos Isus” se mai poate traduce şi: „… Cel care Însuşi este Om”. Şi trebuia să fie un Om fără păcat, căci El trebuia să poarte păcatele altora. Numai un om fără păcat putea să ia asupra Sa plata păcatului. Astfel Domnul Isus ca Mijlocitor de la Dumnezeu a corespuns în totul pentru noi pe de o parte Fiinţei lui Dumnezeu şi pe de altă parte nevoilor noastre ca oameni. El cunoştea cerinţele lui Dumnezeu, care este sfânt şi drept, deoarece El Însuşi este Dumnezeu. Numai El putea satisface cerinţele. În acelaşi timp El ştia ce avem nevoie noi oamenii şi la aceasta El a dat de asemenea un răspuns desăvârşit.

   Aşa după cum Dumnezeu este „Unul”, tot aşa este numai „un Mijlocitor”. Onoarea lui Dumnezeu este lezată, dacă se vrea să se pună un alt „Mijlocitor” între Dumnezeu şi oameni. Nici Maria, nici îngerii şi nici aşa-numiţii „sfinţi” nu ar putea prelua această misiune. Este numai un singur Mijlocitor şi acesta este Domnul şi Mântuitorul nostru. În cartea Faptele Apostolilor 4,12 citim: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Este numai o cale spre Dumnezeu.

   Biblia numeşte într-adevăr pe Moise un „mijlocitor” (Galateni 3,19), când era vorba ca Legea, rânduită prin îngeri, să fie dată poporului Israel cu ajutorul unui mijlocitor. În rest acest titlu rămâne rezervat Domnului Isus. În afară de versetul nostru, epistola către Evrei vorbeşte de mai multe ori despre El ca Mijlocitor al legământului nou şi mai bun (Evrei 8,6; 9,15; 12,24).

   Nouă oamenilor ne este imposibil să vedem pe Dumnezeu în caracterul Său absolut. El locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia. Dar prin intermediul Mijlocitorului noi Îl vedem. Dumnezeu a spus lui Moise: „Omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască” (Exod 33,20). Aceasta este valabil astăzi tot aşa cum a fost atunci. Totuşi în Persoana unui Mijlocitor Dumnezeu a găsit o cale. În acest sens Domnul Isus rămâne Mijlocitor. El nu numai „era”, ci El „este”. El Este Mijlocitor nu numai când un om se întoarce la Dumnezeu, ci şi după aceea. Noi Îl cunoaştem acum în cer ca Omul glorificat. Cu toate acestea El nu a uitat niciodată experienţele ca Om pe pământ. Aceasta caracterizează până acum slujba Sa de Mijlocitor. El S-a smerit aşa de mult. De aceea El este pentru noi mult mai accesibil. Nu este nici o nevoie pe care el să n-o cunoască. Nimeni nu ne este aşa de aproape ca Domnul nostru. Ca Mijlocitor El ne revelează gândurile şi inima lui Dumnezeu. Dar mai mult chiar. El rămâne în veac Mijlocitorul nostru. Aşa cum El este veşnic Om, El este şi veşnic Mijlocitor. Numai prin El şi în El putem noi în veşnicie după timpul acesta să vedem ceva din slava lui Dumnezeu. În sensul acesta El rămâne pentru noi totdeauna accesul nostru la Dumnezeu. Slujba lui ca Avocat şi Mare Preot va înceta odată. În cer nu avem nevoie de Apărător şi de Mare Preot, căci atunci nu va mai fi nici un păcat şi nici o slăbiciune. Însă de Mijlocitor vom avea nevoie toată veşnicia.

Versetul 6

„… care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”

Dat ca Preţ de răscumpărare

   Acum ne este făcută o a treia afirmaţie. Mijlocitorul – Omul Hristos Isus – S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Să plăteşti un preţ de răscumpărare în timpul acela nu era ceva neobişnuit. De exemplu se plătea pentru eliberarea unui sclav. Însă aici nu este vorba de o sumă de bani, ci că Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. Dumnezeu avea nevoie de un fundament pe baza căruia El putea să acţioneze faţă de omul păcătos, pierdut şi înrobit. Acest fundament l-a găsit. Domnul Isus a plătit nu numai preţul de răscumpărare, ci El Însuşi S-a dat ca preţ de răscumpărare. El nu a ţinut nimic pentru Sine. Aceasta este măreţia preţului care a fost plătit. Ce a însemnat aceasta pentru El vedem la crucea de pe Golgota.

   Preţul de răscumpărare plătit ne face să ne gândim la trei lucruri:

·         a) Prin natura sa fiecare om se află sub autoritatea şi în domeniul puterii lui satan. Nici un om nu se poate singur elibera din aceasta. Noi avem nevoie de un salvator, care să rupă aceste lanţuri.

·         b) Prin natura sa fiecare om stă sub blestemul păcatului şi prin aceasta sub o sentinţă judecătorească îngrozitoare. Plata păcatului este moartea. Şi aici nu este nici o posibilitate din partea noastră de a scăpa de această sentinţă. Avem nevoie de un salvator, care să ia asupra sa această sentinţă a judecăţii.

·         c) Prin natura sa fiecare om a îngrămădit vină, pe care el nu o poate plăti. Noi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi nu avem nici o posibilitate să fim eliberaţi de ea. Avem nevoie de un salvator, care să plătească această vină.

   În timp ce în versetul 4 Dumnezeu este „Iniţiatorul”, aici vedem pe Domnul Isus ca Cel care acţionează. El „S-a dat pe Sine Însuşi”. Ambele părţi sunt arătate în Noul Testament. Pe de o parte este Dumnezeu, care a dat pe Fiul Său. Pe de altă parte este Fiul, care S-a dat pe Sine Însuşi. Una ne arată ascultarea şi dăruirea Sa faţă de Dumnezeu, cealaltă caracterul liber consimţit. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi. El a plătit totul şi nu a reţinut nimic. El este nu  numai negustorul care a vândut tot ce avea (Matei 13,44), ci El a făcut mai mult. El S-a dat pe Sine Însuşi. Când El a venit pe pământul acesta, El nu numai a renunţat la toate pretenţiile Sale justificate (de Creator, ca Mesia, ca Domn), ci El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.

   Noi nu putem fi preocupaţi niciodată destul cu jertfa Domnului nostru la cruce. Apostolul Pavel aminteşte starea de lucruri, că Domnul Isus S-a dat „pe Sine Însuşi”, nu numai aici, ci şi în alte locuri (Galateni 1,4; 2,19-20; Efeseni 5,2.25; Tit 2,14). De fiecare dată dăruirea Sa este legată de o consecinţă deosebită. Faptul că El „Însuşi” a făcut-o subliniază în toate cazurile ce a făcut Hristos. Nimeni altul nu voia să facă această lucrare. Şi nimeni altul nici nu ar fi putut s-o facă. Nimeni altul decât numai „El Însuşi” putea să fie Salvatorul nostru. De aceea acest „trebuie” sfânt stătea deasupra vieţii Lui. „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze” (Luca 24,7). Nu era o altă cale. Că El „S-a dat”, aceasta arată fără îndoială spre Golgota.

S-a dat pentru toţi

   De la dimensiunea preţului de răscumpărare nu este nimeni exclus. S-a plătit pentru toţi oamenii, dar devine efectiv numai în cazul celor care realmente se folosesc de el. Apostolul Pavel foloseşte din nou cuvântul „toţi”. În locul acesta trebuie să diferenţiem cu grijă între ispăşire, pe de o parte, şi suplinire, pe de altă parte. Biblia ne arată ambele.

   Ispăşire înseamnă, că Domnul Isus prin lucrarea Sa la cruce a creat o bază, prin care Dumnezeu a fost satisfăcut şi El poate acorda mântuire tuturor oamenilor. Ispăşirea are loc cu privire la Dumnezeu. Noi am jignit şi dezonorat pe Dumnezeul sfânt prin păcatele noastre. Această dezonorare a fost îndepărtată prin lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus – independent de faptul dacă va fi mântuit vreun om sau nu. Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcut şi glorificat prin lucrarea de la cruce. Ispăşirea are deci a face cu liniştirea mâniei lui Dumnezeu cu privire la păcat. Noi nu ar trebui să bagatelizăm cât de mult L-a jignit păcatul pe Dumnezeu. Deseori noi vedem numai partea noastră, dar ar trebui să vedem mai mult partea lui Dumnezeu. Fiecare păcat este o dezonorare a lui Dumnezeu. Aceasta a trebuit în primul rând îndepărtată. Însă ispăşirea singură nu mântuie pe nici un om. Ea este premisa necesară. Ca să fie mântuit, fiecare om trebuie să ia personal pentru sine lucrarea de mântuire. El trebuie să ia pe Domnul Isus ca Înlocuitor al lui şi să creadă că El a purtat în locul lui judecata şi a mers la moarte.

   Domnul Isus nu Şi-a dat viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor, ci ca preţ de răscumpărare. Această diferenţă este importantă. Preţul de răscumpărare a fost plătit. Prin aceasta s-a pus baza pe care Dumnezeu poate primi păcătoşi. Fiecare poate veni. Ispăşirea are a face cu toţi. Suplinirea dimpotrivă, numai cu aceia care primesc pe Domnul Isus prin credinţă şi iau pentru ei înşişi lucrarea Sa ca Suplinitor.

   Un loc paralel important la versetul nostru este în evanghelia după Marcu 10,45. Acolo avem latura suplinirii. Domnul Isus spune despre Sine Însuşi: „Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Diferenţa faţă de versetul nostru este evidentă. O dată se spune „pentru toţi” şi o dată se spune „pentru mulţi”. Ceea ce cititorului îi scapă sunt prepoziţiile diferite „pentru” din textul original. În 1 Timotei 2 prepoziţia înseamnă „cu privire la” în timp ce în evanghelia după Marcu 10 înseamnă „în locul”. „Cu privire la” se poate traduce alternativ „spre cel mai bine sau în avantajul altuia”. „În locul” înseamnă dimpotrivă „înlocuitor” sau „de aceeaşi valoare”. Prima este ispăşirea. A doua este suplinirea. Domnul Isus a murit „cu privire la toţi oamenii” (ispăşirea), dar El nu a murit „pentru toţi oamenii” (suplinirea). Să afirmi că El a murit pentru toţi oamenii este în totală opoziţie cu învăţătura Noului Testament. Este învăţătura rea şi greşită a împăcării universale.

   Apostolul Pavel aduce în epistola către Romani 3,22 aceste două laturi foarte frumos împreună. El scrie: „… dreptate a lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, către toţi şi peste toţi cei care cred.” „Către toţi” arată gândul ispăşirii. Iarăşi sunt „toţi” numiţi. „Peste toţi cei care cred” arată gândul suplinirii. Păcătosul trebuie să vină. El trebuie să creadă.

Mărturie dată la timpul ei

   Urmează o a patra afirmaţie. Ea se referă la faptul că despre realitatea minunată a mântuirii, pe care Pavel a descris-o, trebuia dată mărturie. În Vechiul Testament rămâne ascuns ce avea Dumnezeu în inimă. Abia după ce Domnul Isus a venit pe pământ şi a făcut lucrarea de la cruce, se putea vorbi de faptul că Dumnezeu Mântuitorul vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr. Abia după aceea se putea vorbi de faptul, că Domnul Isus ca Mijlocitor a pus baza lucrării de ispăşire, că oamenii pierduţi pot fi acum împăcaţi cu Dumnezeu. Acest timp nu a venit mai înainte. Dar acum acest timp a sosit. Deseori noi îl numim – şi pe drept – timpul harului. Este un timp caracterizat prin har. Epistola 2 Corinteni 6,2 vorbeşte despre „timpul potrivit”, despre „ziua mântuirii”. Aceasta este perioada de timp în care harul lui Dumnezeu se duce la toţi oamenii, ca să mântuiască pe aceia care iau pentru ei personal lucrarea de la cruce. Este un timp unic în felul lui – clar diferenţiat de toate celelalte perioade de timp (perioade ale mântuirii) în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii.

Versetul 7:

 „pentru care am fost pus predicator şi apostol (spun adevărul, nu mint), un învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr.”

Pavel o unealtă în mâna lui Dumnezeu

   „Pentru care” se referă la mărturia din versetul 6. Pavel era o unealtă cu totul deosebită în mâna lui Dumnezeu. El era apostolul naţiunilor. După ce el a avut înaintea porţilor Damascului o întâlnire personală cu Domnul înviat şi glorificat în cer şi L-a primit prin credinţă, Anania a fost trimis la el cu cuvintele: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea lui Israel” (Faptele Apostolilor 9,15). Pavel a împlinit cu credincioşie această misiune. Despre aceasta dă mărturie, printre altele, versetul acesta.

   Pavel a fost „pus”. Aceasta nu înseamnă că el ar fi fost „ordinat” prin vreo ceremonie bisericească. „Ordinarea” este o invenţie a omului religios. Noul Testament nu dă nici un indiciu în acest sens. Pavel nu a fost instruit teologic în adevărul creştin. El nu a învăţat în nici o şcoală omenească sau alte instituţii de instruire, ci Dumnezeu l-a pregătit şi l-a pus. Pavel a fost pus de Dumnezeu Însuşi în lucrare. Aceasta a rămas aşa până în zilele noastre.

Predicator, apostol şi învăţător al neamurilor

   Pavel numeşte trei titluri care caracterizează slujba lui. El era un predicator (textual: vestitor, strigător public, crainic, mesager), un apostol şi un învăţător al neamurilor.

·         Un predicator este unul care vorbeşte pentru altul. Accentul se pune pe actul predicării şi vestirii. Autorităţile politice din Imperiul Roman trimiteau un predicator (vestitor, crainic), atunci când aveau ceva de comunicat supuşilor lor. Un predicator era un „strigător public”. Nici un predicator nu ar fi avut îndrăzneala să schimbe mesajul, să adauge ceva sau să dea la o parte ceva din el. Aşa a vestit Pavel cu toată credincioşia ce i-a fost încredinţat. El nu a lăsat nimic la o parte. El nu a adăugat nimic. El nu a schimbat nimic. El era într-adevăr aşa de mult una cu ceea ce predica, că de mai multe ori numeşte „Evanghelia mea” (de exemplu Romani 2,16; 16,25; 2 Timotei 2,8). Cu toate acestea el era permanent conştient, că era Evanghelia lui Dumnezeu, adică mesajul îşi avea originea în Dumnezeu.

·         Pavel era nu numai un predicator. El era totodată un apostol. Tradus textual aceasta înseamnă că el era un „trimis”. Dar referirea la aceasta ne face să ne gândim în mod deosebit la autoritatea cu care el vestea mesajul. El era un apostol pus de Dumnezeu. Aceasta oferea cuvintelor sale o autoritate deosebită. Completarea „spun adevărul, nu mint” subliniază acest punct. Nu poate fi nici o îndoială că el era un apostol. Faţă de credincioşii din Galatia el subliniază în mod deosebit acest punct. Scrisoarea trimisă lor are în introducere cuvintele: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi” (Galateni 1,1). Au fost totdeauna oameni care s-au îndoit de slujba de apostol a lui Pavel. De aceea acest punct este de mai multe ori subliniat.

·         În sfârşit, Pavel se numeşte un învăţător al neamurilor. Pavel avea nu numai un mesaj, pe care el îl vestea cu autoritate. El era şi acela care a explicat lucrurile referitoare la mântuirea lui Dumnezeu şi le-a pus pe inimi. În această lucrare slujba sa nu s-a limitat numai la naţiunea iudaică, ci el era un învăţător al naţiunilor. Acesta era caracterul slujbei sale, care aici este accentuat în mod deosebit. El scrie credincioşilor din Roma: „V-o spun vouă, celor dintre neamuri: întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba” (Romani 11,13).

În credinţă şi adevăr

   Adaosul „în credinţă şi adevăr” poate fi înţeles diferit. Este posibil ca Pavel să se gândească aici la sfera credinţei şi adevărului, care este revelată şi făcută cunoscut în Evanghelie. În vechiul legământ aceasta era altfel. Acolo nu era în „credinţă şi dragoste”, ci acolo era vorba de fapte şi cerinţe. Este de asemenea posibil, ca Pavel să se gândească la însuşirile slujbei sale. El trăia în ceea ce el prezenta altora. Viaţa lui era realmente o viaţă de credinţă şi predica lui corespundea adevărului divin.

Versetul 8

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

Eu vreau deci

   Cu acest verset Pavel încheie oarecum prima parte a învăţăturii sale din acest capitol. Totodată el introduce o nouă temă, în care dă lui Timotei o învăţătură specială referitoare la bărbaţi şi la femei.

   Formularea „vreau deci” arată că Pavel vorbeşte cu autoritate apostolică – dar totodată împuternicit de Dumnezeu. S-ar mai putea traduce alternativ: „poruncesc”. Cu toate că el era legat de Timotei cu legături de dragoste şi prietenie, el pune mare accent pe spusele sale. Este evident că în Efes – unde Timotei se afla - era un motiv concret pentru aceasta. Timotei avea însărcinarea să poarte grijă ca această îndrumare să fie transpusă în practică.

   În versetul acesta şi în versetele următoare Pavel nu redă părerea lui proprie, ci este vorba de cerinţele lui Dumnezeu. Aceste cerinţe erau valabile atunci şi sunt valabile şi astăzi. Cu atât mai mult este de mirare că aceste cerinţe sunt ignorate în cea mai mare parte a creştinătăţii.

Excurs: bărbat şi femeie

   Tocmai indicaţiile Bibliei referitoare la bărbat şi femeie au fost atacate violent în ultimele decenii. Şi cu toate acestea învăţăturile lui Dumnezeu sunt clare şi precise în această privinţă. Cel puţin în 5 locuri din epistole este tratată tema „bărbat şi femeie”. În trei locuri – în epistola către Efeseni 5, Coloseni 3 şi 1 Petru 3 - este vorba special de bărbat şi femeie în căsnicie, în timp ce în celelalte două locuri – în epistola 1 Corinteni 11 şi 1 Timotei 2 - este vorba de bărbat şi femeie în general. Aceasta trebuie s-o reţinem bine. Capitolul nostru nu este deci dedicat special căsniciei, ci este tratat la modul general. Soţii şi soţiile sunt desigur incluşi. Este important să vedem clar aceasta, atunci când vom studia aceste versete. Apostolul Pavel dă aici indicaţii referitoare la comportarea bărbaţilor şi femeilor, atunci când ei sunt în public.

   Indicaţiile lui Dumnezeu referitoare la bărbat şi femeie au la bază ordinea creaţiei lui Dumnezeu. La aceasta se face aproape totdeauna referire în locurile citate. În această ordine totul porneşte de la Dumnezeu. El a creat şi făcut bărbatul şi femeia. De aceea El are şi „drept de a dispune”. În afară de aceasta, în înţelepciunea Lui El a făcut totul aşa fel, că bărbatul şi femeia, în ceea ce priveşte fiinţa lor, sunt diferiţi şi au misiuni diferite, corespunzător fiinţei lor. Bărbatul a primit de la Dumnezeu responsabilitatea conducerii. El este „capul”. Femeia dimpotrivă – făcută din coasta lui Adam – este „inima”. Dumnezeu doreşte ca aceste diferenţe să fie vizibile, în timp ce duşmanul lui Dumnezeu încearcă să le şteargă. În acest câmp de tensiune trăim noi astăzi. Pe lângă aceasta este important să se vadă că aceste diferenţe se referă în primul rând la creaţia naturală şi nu la noua creaţie. Dacă studiem poziţia noastră de creaturi, bărbatul şi femeia sunt diferiţi. Dacă studiem poziţia noastră în Hristos, atunci aceste diferenţe nu mai există (compară cu Galateni 3,28). Ordinea creaţiei naturale a lui Dumnezeu nu este anulată de noua creaţie în Hristos. În al doilea rând trebuie să vedem clar, că diferenţa dintre bărbat şi femeie nu are nimic a face cu „valoarea” sau „demnitatea”. O diferenţă de „rang” nu înseamnă nici pe departe o diferenţă de „valoare” sau de „demnitate”. Bărbatul şi femeia au absolut aceeaşi valoare, dar ei nu au acelaşi rang. Dacă ţinem seama de aceasta, ne va ajuta să înţelegem mai bine versetele care urmează şi mai ales să acceptăm mai bine lucrurile.

Rugăciunea

   Versetul face foarte clar patru lucruri. Mai întâi se îndreaptă atenţia spre faptul că trebuie să se facă rugăciuni publice. În al doilea rând se răspunde la întrebarea, cine să se roage public. Sunt bărbaţii – şi nu femeile. În al treilea rând se răspunde la întrebarea, unde trebuie făcute rugăciunile, şi anume în orice loc. În al patrulea rând învăţăm în ce atitudine lăuntrică trebuie să se roage bărbaţii. Ei trebui să ridice mâini sfinte şi anume, fără mânie şi fără îndoieli.

   Pavel se adresează mai întâi bărbaţilor şi le cere să se roage în public. În rugăciune noi vorbim lui Dumnezeu. Când citim Cuvântul Său, atunci El ne vorbeşte nouă. Ambele sunt necesare şi indispensabile pentru o viaţă de credinţă sănătoasă. Una din caracteristicile Casei lui Dumnezeu este, că acolo se fac rugăciuni. Este vorba de rugăciuni publice.

   Când noi ne rugăm lui Dumnezeu public, aceasta înseamnă că noi aducem înaintea lui Dumnezeu subiectul rugăciunii noastre – fie că este vorba de laudă, de mulţumire, de adorare sau mijlocire. Noi facem aceasta scurt, clar şi concret. Rugăciunea publică nu este dată, ca noi să ţinem lui Dumnezeu prelegeri lungi. Nicidecum nu trebuie să ţinem prelegeri lui Dumnezeu. El ştie mai bine decât noi. Dar este valabilă şi pentru ascultători. Învăţătură primim în predică, şi nu în rugăciune. De asemenea nu este necesar pentru rugăciunile noastre să facem introduceri lungi sau formulări de încheiere care sună bine. Vrem să ne amintim, că noi chemăm ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire (1 Petru 1,17). Aceasta înseamnă că există o formă, pe care trebuie s-o păstrăm, dar în rest în public ne rugăm scurt şi precis. Ne gândim la indicaţiile pe care Domnul le dă în predica de pe Munte: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.” (Matei 6,5). Cine se roagă public este „portavoce” pentru alţii, dar el se roagă lui Dumnezeu şi nu în primul rând să fie auzit şi văzut de alţii.

Bărbaţii

    Pavel se adresează deci bărbaţilor. Cuvântul bărbaţi este însoţit de articol hotărât. Fără îndoială nu mai este vorba de „oameni” – ca mai înainte -, ci de bărbaţi. Bărbaţii trebuie să se roage. Concluzia inversă este clară, că femeile nu trebuie să se roage public. Când bărbaţii şi femeile sunt împreună în public, şi se rosteşte o rugăciune, atunci este privilegiul – şi responsabilitatea – bărbatului să se roage. Libertatea de a te ruga în orice loc, a fost dată bărbaţilor – şi nu femeilor. Indicaţia este uşor de înţeles. Şi totuşi indicaţia este mereu încălcată – parţial cu scuze şi explicaţii şubrede.

    La modul cel mai general rugăciunea este desigur privilegiul tuturor copiilor lui Dumnezeu, fie ei bărbaţi sau femei. Găsim în Biblie femei diferite, care s-au rugat. Ne gândim de exemplu la rugăciunile Anei (1 Samuel 2) şi Mariei (Luca 1). Conţinutul rugăciunilor lor arată că ele erau mature spiritual. Dar erau rugăciuni personale şi nu rugăciuni publice. Femeile nu se roagă public. Dumnezeu a prevăzut aşa şi a stabilit aşa. Am văzut deja că cel care se roagă este „portavoce” pentru ceilalţi şi prin aceasta preia o anumită „funcţie de conducere”. Tocmai de aceea femeia nu trebuie să se roage în prezenţa bărbaţilor. Conducerea în rugăciune o are bărbatul şi nu femeia. Aceasta nu are nimic a face cu faptul că multe surori sunt mai mature spiritual decât bărbaţii, ci rânduiala se bazează pe ordinea creaţiei lui Dumnezeu. „În Hristos” nu este nici o diferenţă. Aici bărbatul şi femeia sunt egali. Dar când este vorba de poziţia în ordinea creaţiei şi în Casa lui Dumnezeu, atunci sunt diferenţe şi Dumnezeu vrea ca aceste diferenţe să fie vizibile.

   Când surorile în cazuri deosebite – în domeniul particular sau când sunt numai ele împreună sau ca mame cu copiii lor - rostesc o rugăciune, atunci aceasta nu stă sub rânduiala acestui verset. Într-un astfel de caz este voia lui Dumnezeu, ca femeia să-şi acopere capul. Rânduiala din 1 Corinteni 11 arată clar lucrul acesta.

   „Bărbaţii” stau deci aici pe de o parte în contrast cu femeile. Pe de altă parte aici prin „bărbaţi” nu trebuie să înţelegem o grupă anumită de fraţi, care se deosebesc de alţii prin „vârstă” sau „misiune” sau o presupusă „maturitate”. Este vorba de toţi bărbaţii. Pentru rugăciune nu este necesar nici un dar. Fiecare frate poate rosti public o rugăciune. Toţi fraţii au această libertate, desigur într-o atitudine lăuntrică corespunzătoare şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

În orice loc

    Apostolul Pavel ne arată clar, unde trebuie făcute rugăciunile. Bărbaţii trebuie să se roage în orice loc. Aceasta arată clar, că este vorba de rugăciunea publică. Este vorba de ocazii în care credincioşii sunt laolaltă şi se face o rugăciune. Găsim această expresie şi în 1 Corinteni 1,2; 2 Corinteni 2,14 şi 1 Tesaloniceni 1,8. Din aceasta rezultă clar, că este vorba de locuri publice, în care se strâng oameni. Acestea pot fi adunarea locală, dar pot fi şi alte ocazii. Oriunde ne strângem laolaltă, la conferinţe, studii biblice, tabere, activităţi evanghelistice, ore de tineret, cercuri familiare, înmormântări, nunţi, botezuri, etc., bărbaţii trebuie să se roage. Deci nu este vorba de anumite clădiri sfinte sau locuri speciale pentru servicii divine sau rugăciune, ci de faptul că credincioşii se strâng laolaltă public şi se roagă.

   Acest verset conţine totodată o încurajare generală pentru rugăciunea publică. Desigur noi cunoaştem strângerea laolaltă pentru rugăciune a adunării locale. Dar ar fi mult prea puţin dacă am limita rugăciunea comună numai la aceasta. Oricând ne strângem laolaltă ca credincioşi, este privilegiul bărbaţilor să rostească o rugăciune. De aceasta ar trebui să ne folosim mai mult.

Mâini sfinte (curate)

    Pavel arată în continuare clar, în ce atitudine trebuie bărbaţii să se roage. Ei trebuie s-o facă, prin aceea că ridică mâini sfinte. Această expresie este de neînţeles literar în lumina altor locuri din Noul Testament, ea are un înţeles în sens figurat. Într-un alt context se spune de exemplu în Evrei 12,12 de asemenea în sens figurat despre mâinile noastre şi despre genunchii noştri. Nu este foarte decisivă poziţia corpului în momentul rugăciunii. La rugăciune putem îngenunchea, putem sta în picioare, putem şedea. Că în acest moment – chiar şi în exterior – acolo unde este posibil noi ocupăm o poziţie de respect înaintea lui Dumnezeu, este de la sine înţeles. Dar nu aceasta este aici punctul decisiv. De altfel aceasta este valabil şi pentru rugăciunea personală. Dacă cineva noaptea nu poate dormi sau este în spital, atunci el se poate ruga în pat. Când cineva merge cu autoturismul sau cu trenul, el se poate ruga acolo. Cine face o plimbare, el poate acolo vorbi cu Tatăl său ceresc ca în oricare alt loc.

   În versetul nostru vrea să se spună, că acela care se roagă public şi prin aceasta este „glasul” celorlalţi, nu trebuie să fie încurcat în lucruri care nu sunt în concordanţă cu mărturisirea credinţei lui. Cel care se roagă trebuie să fie în concordanţă morală cu Dumnezeu. Noi ne putem apropia de Dumnezeu numai cu mâini curate. În acest loc nu se foloseşte cuvântul des folosit pentru „sfânt”, care înseamnă „pus deoparte”. Este vorba de mâini „îndurătoare” sau „miloase”, deci mâini care nu sunt murdărite. Mâinile vorbesc despre acţiunile şi activităţile vieţii. Bărbaţii trebuie să fie miloşi şi îndurători în comportarea lor. Dacă dimpotrivă noi facem lucruri care nu corespund cu mărturisirea noastră, atunci nu ne putem ruga public. Noi avem mâini sfinte atunci când ne-am curăţit şi suntem mereu în judecare de sine înaintea Dumnezeului nostru. Ne este familiar gândul, că cu privire la frângerea pâinii noi trebuie să ne cercetăm şi să punem în ordine lucrurile care nu sunt în ordine. Aceasta este valabil şi cu privire la rugăciunea publică. 1 Petru 3,7 arată clar, că bărbaţii de exemplu prin comportarea lor greşită faţă de soţiile lor contribuie ca rugăciunile lor (în acest caz personale sau în familie) să fie împiedicate. Deci prin comportare greşită putem face ca rugăciunile noastre să nu aibă nici un efect. De aceea sunt necesare mâini sfinte. Psalmistul scrie deja: „Dacă aş fi privit la nelegiuire în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat” (Psalm 66,18).

Fără mânie şi fără îndoieli

    Să ridici mâini curate (sfinte) include şi faptul că noi o facem fără mânie şi fără îndoieli.

    Mânia – sau furia – descrie patima lăuntrică care se manifestă prin porniri în exterior sau un temperament uşor excitabil. Mânia are a face cu ceilalţi oameni. Este vorba că noi suntem supăraţi pe alţii. Biblia ne solicită de mai multe ori la unitate şi acordă valoare mare, ca noi să nu avem nimic împotriva unui frate sau a unei surori. Într-o atitudine lăuntrică de mânie nu putem rosti o rugăciune publică, ci trebuie să tăcem. „Fără mânie” include de asemenea, ca noi niciodată să nu folosim abuziv rugăciunea publică ca să atacăm pe un frate sau pe o soră, sau să-i învăţăm.

   Îndoielile par să se refere mai mult la Dumnezeu. Noi trebuie să fim convinşi ce ne rugăm. Dacă nu suntem convinşi, există pericolul ca nesiguranţa noastră proprie să se transmită la alţii. Să lăsăm la o parte în rugăciunea publică tot ce nu este marcat de claritate şi siguranţă. Totodată noi trebuie să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu ne aude şi ne împlineşte rugăciunea. Un exemplu de îndoieli găsim în cartea Faptele Apostolilor 12. Acolo adunarea s-a rugat pentru Petru. Când Domnul a împlinit rugăciunea şi Petru sta înaintea uşii, nimeni nu voia să creadă că era adevărat el.

    Domnul Isus Însuşi a spus odinioară ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acesta: ‚Ridică-te şi aruncă-te în mare’, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 11,23). Apostolul Iacov scrie: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1,6-8).

   Rezumând putem spune, că atitudinea bărbaţilor la rugăciune în cazul unei rugăciuni publice trebuie să fie caracterizată de următoarele puncte:

·         să aibă mâini curate

·         să fie în pace şi în dragoste faţă de ceilalţi oameni

·         să aibă deplină încredere faţă de Dumnezeu.

Versetul 9

„Tot aşa, femeile să se gătească, având o îmbrăcăminte cuviincioasă, cu modestie şi bun simţ, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu îmbrăcăminte scumpă, …”.

Tot aşa, femeile

    Expresia de la începutul versetului „tot aşa” (sau: „în acelaşi fel”) a dat prilej la interpretări diferite, care parţial au fost provocate prin traduceri inexacte ale Bibliei. Pavel nicidecum nu vrea să spună, că femeile trebuie să se roage public la fel ca bărbaţii. Aceasta ar fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale Noului Testament. „Tot aşa” se referă clar din punct de vedere gramatical la voia lui Pavel, pe care el a amintit-o în versetul 8. Noi am putea citi şi aşa: „Tot aşa vreau …”. Aşa cum Pavel voia ca bărbaţii să se roage în orice loc, tot aşa el învaţă pe surori aici să se împodobească cu o înfăţişare exterioară modestă. Indicaţiile date aici sunt date deci sub referirea expresă la autoritatea apostolică a lui Pavel – sub călăuzirea Duhului Sfânt. Sunt afirmaţii biblice, care au valabilitate nelimitată în timp, şi de aceea sunt decisive şi pentru noi. Nu este vorba de o simplă părere, pe care o avea Pavel, sau de un sfat, pe care el voia să-l dea, ci de o indicaţie inspirată divin. De aceasta trebuie să se ţină seama cu atât mai mult, cu cât ceea ce noi citim acum este în totală contradicţie cu părerea obişnuită din lumea aceasta – în care se include şi lumea creştină. Sunt chiar mulţi copii ai lui Dumnezeu care nu mai consideră aceste indicaţii ca fiind obligatorii. Însă ele sunt – ca şi celelalte texte din Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt Îşi păstrează valabilitatea.

   Este în natura femeilor să se împodobească cu plăcere. Aceasta era aşa şi în Vechiul Testament. Era aşa în timpul lui Pavel şi a lui Timotei, şi astăzi aceasta nu este altfel. Împotriva podoabei în sine însuşi nu este nimic de spus. Dimpotrivă. Femeile trebuie să se împodobească. Întrebarea este însă, cu ce trebuie să se împodobească femeile creştine. În această privinţă acest verset trebuie privit în sens pozitiv.

Un exterior modest

   Dacă rezumăm învăţătura acestui verset, atunci vom vedea că este vorba de simplitate şi bună-cuviinţă. Femeia nu trebuie să iese în evidenţă prin exteriorul ei, ci exteriorul femeii trebuie să fie în concordanţă cu mărturisirea ei creştină şi cu mărturia ei. Exteriorul femeii – care printre altele se exprimă prin hainele şi podoabele ei – nu este nicidecum indiferent. Deseori se spune, că pe Dumnezeu Îl interesează inima noastră şi exteriorul nu joacă un rol aşa de mare. Prima afirmaţie este adevărată. Contează foarte mult starea inimii noastre. Dar afirmaţia a doua nu este corectă. Contează de asemenea şi exteriorul nostru. Exteriorul este deseori o oglindă a interiorului. Dacă în interior totul este în ordine, atunci aceasta se va vedea în afară. Noi trebuie să fim deplin conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu în Casa Sa, căruia nu-I scapă nimic. Dumnezeu priveşte la inimă şi caută sinceritatea inimii. Dumnezeu vede de asemenea şi comportarea noastră exterioară, care trebuie să fie în concordanţă cu interiorul.

   În privinţa aceasta vrem să accentuăm încă o dată, că aici este vorba de Casa lui Dumnezeu. Această indicare se referă nu numai la strângerile noastre laolaltă (ele sunt incluse), ci la toată viaţa publică a unei femei creştine. Ar fi greşit dacă surorile ar avea o „garderobă de duminică” şi o „garderobă pentru restul zilelor”. Aceasta ar fi făţărnicie şi cu certitudine nu este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Prezentarea a ceea ce este Casa lui Dumnezeu şi a ordinii legată de această Casă sunt puternic influenţate de felul cum se prezintă femeile în exterior. Un gând paralel îl prezintă Pavel în epistola către Tit 2,10. Acolo sclavii creştini sunt solicitaţi să împodobească învăţătura lui Dumnezeu Mântuitorul nostru.

   „Exteriorul” (sau înfăţişarea) vrea să spună aici prezentarea exterioară a unei femei. Această prezentare exterioară a unei persoane exprimă deseori ceva din caracterul pe care îl are acea persoană. Prin exteriorul ei (îmbrăcăminte, coafură, podoabă, fard, felul de a vorbi, reacţia la diferite influenţe) se arată altora ceva din ceea ce este ea şi ce vrea să arate.

   Împodobirea are gândul de bază de „rânduire”, „aşezare împreună” sau „ a termina complet”. Opusul acestui cuvânt este „haos”, deci harababură şi dezordine. Din cuvântul grecesc s-a derivat cuvântul „cosmetică”. Interesant este, că cuvântul „modest” este  foarte înrudit cu acesta. Modest înseamnă „cuviincios”, „onorabil” şi „decent”. Femeile creştine trebuie să se îmbrace şi să se prezinte ordonat sau cu „gust bun”. Foarte evident se exprimă Solomon în cartea Proverbe: „ Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui port” (Proverbe 11,22).

Modestie şi bun simţ

    Înfăţişarea modestă se arată pozitiv în modestie şi bun simţ. Acestea sunt valori la care mulţi oameni din lumea aceasta gândesc dispreţuitor. Însă înaintea lui Dumnezeu sunt totuşi valori, după care noi ar trebui să năzuim. „Modestia” este oroarea morală faţă de tot ce nu se cuvine. Este cumpătarea smerită. O femeie creştină va face totul, ca să nu părăsească limitele reţinerii femeieşti. „Bunul simţ” este discernământul sănătos sau stăpânirea de sine, pe care Dumnezeu ne-a dat-o. În alte locuri cuvântul este tradus prin chibzuinţă. Sub călăuzirea Duhului Sfânt o femeie va recunoaşte în lumina Cuvântului lui Dumnezeu ce doreşte Dumnezeu de la ea. „Bună cuviinţa” are a face şi cu „demnitatea” şi „simţul ruşinii”. O femeie creştină va face totul ca exteriorul ei să nu provoace plăcerea sexuală a bărbaţilor. Că o astfel de înfăţişare într-un timp în care mass-media cere exact opusul şi duhul timpului este total altfel, să prezinţi polul opus al părerii uzuale din lumea aceasta ar trebui să fie clar.

   Dar vrem să ne gândim şi la partea opusă. O femeie poate tot aşa în sens negativ să atragă atenţia celorlalţi asupra ei, prin aceea că ea conştient se îmbracă demodat sau neglijent şi nepăsător. Cu siguranţă aceasta nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Este vorba de faptul că o femeie se prezintă modest şi cuviincios şi nu devine bătătoare la ochi într-o extremă sau alta. Aceasta face demnitatea unei femei. Despre femeia înţeleaptă din cartea Proverbe 31 se spune: „are haine de in subţire şi de purpură”. O înfăţişare exterioară demnă este oglinda unui interior demn.

   După aceea Pavel aminteşte lucruri negative, care nu se potrivesc femeii modeste şi cuviincioase. Ele se practicau în cultura greacă şi romană a timpului acela şi sunt actuale încă şi astăzi – probabil într-o formă puţin schimbată.

·         Împletitura părului: este vorba de coafuri complicate, care sunt realizate prin împletituri şi înnodări artistice ale părului. Erau „forme” fastuoase, care nicidecum nu puteau fi denumite ca fiind simple. Foarte sigur nu este vorba de o coafură împletită simplu.

·         Aur şi mărgăritare (sau: perle): este vorba de podoabă preţioasă, care sau era purtată separat, sau frecvent era ţesută în împletitura părului.

·         Îmbrăcămintea scumpă sau podoaba este ceea ce poartă femeia ca să arate în exterior a fi ceva şi să atragă atenţia. Îmbrăcămintea şi podoaba erau atunci ca şi astăzi deseori un mijloc pentru a pune bogăţia în spectacol şi de a atrage atenţia asupra persoanei proprii.

   Şi apostolul Petru se ocupă de această temă. El scrie: „Podoaba voastră să nu fie cea de afară, care stă în împletirea părului şi în purtarea de podoabe de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3,3-5). Recunoaştem aici că nu este vorba ca femeia să poarte părul dezordonat şi lăsat să crească în voia lui, sau că ea renunţă total la orice fel de podoabă sau chiar la îmbrăcarea hainelor. Este mai degrabă vorba că o femeie creştină nu atrage atenţia prin exteriorul ei, ci prin trăsăturile de caracter lăuntrice, care sunt de preţ înaintea lui Dumnezeu. La acest punct se referă şi Pavel în versetul următor al capitolului nostru.

   Exteriorul unei femei nu trebuie să atragă atenţia oamenilor asupra ei – şi nicidecum a bărbaţilor -, ci interesele lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte să aibă bucurie de aceasta. Exteriorul femeii trebuie să fie în concordanţă cu poziţia ei înaintea lui Dumnezeu. Podoaba creştină slujeşte spre onoarea şi bucuria lui Dumnezeu. Podoaba pământească poate fi atractivă înaintea oamenilor.

Versetul 10

„ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că se tem de Dumnezeu.”

În concordanţă cu mărturisirea

    Acum Pavel ajunge din nou să vorbească despre lucruri pozitive. Femeile creştine au o mărturisire. Ele mărturisesc că se tem de Dumnezeu. Ele trebuie să corespundă acestei mărturisiri – nu numai prin înfăţişarea lor exterioară modestă, ci şi prin fapte bune.

   „Cum se cuvine” se referă la ce trebuie şi ce este în concordanţă cu temerea de Dumnezeu. Ceea ce se mărturiseşte trebuie confirmat prin atitudine interioară şi prin comportare exterioară. Mărturisirea arată că se spune şi se prezintă ceva şi prin aceasta se face cunoscut public. Atitudinea lăuntrică, cuvintele şi faptele trebuie să fie în concordanţă şi să se armonizeze. Numai atunci viaţa creştină este – la femei şi la bărbaţi – în echilibru. Nu poţi avea pretenţia pentru tine că te temi de Dumnezeu şi în acelaşi timp să ignori indicaţiile Sale. Teama de Dumnezeu se arată printr-o atitudine de dragoste, respect şi onoare faţă de Dumnezeu. Nu este vorba ca să ne fie frică de Dumnezeu, ci ca noi să-L recunoaştem în ceea ce este El.

   Nu ar fi demn de acest verset, dacă noi l-am considera că este un fel de „regulament de îmbrăcăminte pentru femeile creştine”, pe care am vrea să-l respectăm într-un mod legalist şi probabil l-am impune altora. Dumnezeu nu ne învaţă aşa ceva în Noul Testament. Vor fi puse întrebări în care intuiţia este diferită. Decisiv la toate întrebările care apar este, cum stă inima celui care întreabă faţă de Domnul Isus. Dacă este cu adevărat temere de Dumnezeu şi dragoste în inimă, unei femei spirituale nu îi va fi greu să recunoască voia Domnului şi s-o împlinească. Dacă inima bate pentru Domnul, toate întrebările vor primi răspuns. Solomon scrie în cartea Proverbe fiului său (dar este valabil şi pentru „fiicele” sale): „Fiul meu, dacă vei primi cuvintele mele şi vei păstra cu tine învăţăturile mele, … dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară ascunsă, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu” (Proverbe 2,1.4-5).

Fapte bune

   Faptele bune nu constau în aceea, că o femeie se comportă modest în afară. Nu, domeniul de activitate al unei femei creştine este mare şi în afară. Într-adevăr, ea nu se roagă şi nu dă învăţătură în public, aşa cum fac bărbaţii, dar nu înseamnă că ea trebuie să fie inactivă. Găsim în Noul Testament exemple de astfel de femei. Maria a făcut o faptă bună Domnului (Matei 26,10). Dorca avea multe fapte bune (Faptele Apostolilor 9,36). Şi alte femei, cum ar fi Priscila, Evodia, Sintichie şi altele s-au înrolat în lucrarea Domnului.

   Deci o femeie creştină trebuie să fie atractivă şi să atragă atenţia, dar nu prin aspectul ei exterior, ci prin prezentarea virtuţilor creştine (1 Petru 3,5) şi prin fapte bune. Prin „fapte bune” în locul acesta se înţeleg acele fapte care în efectul lor sunt utile şi pline de binecuvântare pentru alţii. Desigur ele vor fi făcute spre onoarea şi bucuria lui Dumnezeu. Dar în legătură cu Casa lui Dumnezeu, care este o casă de rugăciune pentru toţi oamenii, faptele bune sunt spre binele celorlalţi oameni. Aceştia pot fi atât fraţii noştri şi surorile noastre de credinţă cât şi oameni necredincioşi. Pavel îi scrie lui Tit: „Adevărat este cuvântul acesta şi vreau să stărui cu tărie asupra acestor lucruri, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Aceste lucruri sunt bune şi de folos pentru oameni.” (Tit 3,8) Astfel de fapte bune sunt totdeauna un rezultat al vieţii noi şi al dependenţei de Dumnezeu (Efeseni 2,20).

Versetul 11

„Femeia să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea.”

În tăcere

   O femeie, care se împodobeşte conform versetelor anterioare, corespunde gândurilor lui Dumnezeu pentru Casa Sa. O astfel de femeie nu va avea dorinţa să stea pe prim plan şi să atragă privirile celorlalţi asupra ei, ci ea se va comporta discret şi va rămâne pe planul secund. Un exemplu frumos găsim la Rebeca. De îndată ce ea a văzut pe Isaac, ea s-a acoperit cu voalul. Ea s-a retras accesului altora. Cineva a spus odată: „Cu cât o soră se ascunde mai mult, cu atât ea este mai frumoasă.” Gândurile lui Dumnezeu în privinţa aceasta au rămas până astăzi neschimbate, chiar dacă lumea din jurul nostru învaţă şi practică altceva.

   Sunt comentatori care aplică aceste indicaţii numai la strângerile laolaltă ale credincioşilor. Este adevărat, apostolul Pavel prezintă în 1 Corinteni 14,34-35 gânduri asemănătoare şi acolo se referă la strângerile laolaltă ale Adunării. Aici însă se merge mai departe şi este exprimat la modul general. Este vorba de comportarea în public.

   Afirmaţia din versetul 11 începe cu tăcerea şi ea se termină în versetul 12 cu tăcerea. Învăţătura cu privire la comportarea femeii este, ca să zicem aşa, încadrată de viaţă retrasă. Este primirea domeniului pe care Dumnezeu l-a dat unei femei. Între acestea avem o afirmaţie pozitivă şi una negativă.

   Viaţa în tăcere este ceva care este valabil nu numai pentru femei. Locuri ca cele din 1 Tesaloniceni 4,11 şi 2 Tesaloniceni 3,12 arată clar că şi bărbaţii sunt solicitaţi la o viaţă în tăcere. Noi vrem să fim atât în tăcere cât şi să lucrăm în tăcere. O viaţă bătătoare la ochi în afară nu este viaţa unui creştin adevărat.

Învăţarea este un proces

   Femeia trebuie să primească învăţătură. „A învăţa” înseamnă să fi ca un elev sau ca un ucenic. Cuvântul este înrudit cu cuvântul folosit pentru „ucenic”. Este vorba, ca o femeie să ia seama cu atenţie la ceea ce se spune. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie primit şi să dea roade în viaţă, aşa fel ca noi să putem urma mai bine pe Domnul nostru. Forma timpului folosită arată clar că primirea de învăţătură este un proces de durată. Este ceva care mereu trebuie făcut. Atâta timp cât trăim pe pământ, rămânem – fie femeie, fie bărbat – primitori de învăţătură. Noi părăsim şcoala lui Dumnezeu abia când vom părăsi pământul.

Supunere

   Supunere înseamnă să te subordonezi la ceva. Aceasta ne vine greu tuturor. De aceea în Noul Testament solicitarea de a se supune este valabilă nu numai pentru femeie, ci şi pentru bărbat. Romani 13,1 ne aminteşte tuturor să fim supuşi autorităţii. În 1 Petru 5,5 cei tineri sunt solicitaţi să se supună celor bătrâni şi în Efeseni 5,21 se spune că noi trebuie să fim supuşi unii altora. Însă nici unei grupe de credincioşi nu i se dă această indicaţie aşa de des cum se dă femeilor (1 Corinteni 14,34; Efeseni 5,22; Coloseni 3,18; Tit 2,5; 1 Petru 3,15). Vedem că de la început efortul duşmanului a fost să scoată femeia din poziţia ei de subordonare.

   Se pune întrebarea, cui să i se supună femeia. În locurile din Biblie care tratează relaţia dintre soţ şi soţie, aceasta este clar. Femeia este subordonată bărbatului. Aceasta înseamnă, că ea îl recunoaşte şi îl respectă în poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o lui. Este foarte posibil ca Pavel să aibă şi aici acest gând şi îl aplică în general la bărbat şi femeie. Continuarea în versetul 12 lasă în orice caz să se înţeleagă aceasta. Dar este posibil şi că Pavel aici vorbeşte de supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Se vorbeşte de „toată” supunerea, adică în această supunere nu este nici o excepţie. Noi trebuie să fim supuşi Cuvântului lui Dumnezeu sub orice formă. Aceasta este valabil şi pentru aceste indicaţii. Dacă o femeie desconsideră indicaţiile date aici, atunci ea părăseşte locul pe care i l-a dat Dumnezeu ei.

   Un exemplu frumos pentru o femeie care s-a comportat conform acestui verset – fără să-l cunoască – este Maria din Betania. Ea s-a aşezat la picioarele lui Isus şi a ascultat cuvintele Lui (Luca 10,39). Aici avem atât tăcerea cât şi supunerea. Un alt exemplu este Lidia, a cărei inimă a deschis-o Domnul, ca să ia aminte la ce spunea Pavel (Faptele Apostolilor 16,14).

Versetul 12

„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere.”

Un cuvânt nepopular

   Femeia nu are nici o poziţie publică în Casa lui Dumnezeu. Aceasta a rezervat-o Dumnezeu bărbaţilor. Drept urmare Pavel spune aici, că el nu permite unei femei să dea învăţătură. Pavel este foarte clar în privinţa aceasta. El spune: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii”. O comparaţie cu alte locuri din Scriptură (Faptele Apostolilor 26,1; 1 Corinteni 14,34; 16,7) arată clar că este vorba de o interdicţie. Pavel nu scrie aceasta, deoarece el nu ar fi putut suferi femeile, ci pentru că Duhul Sfânt l-a însărcinat să scrie aşa. Această afirmaţie a lui Pavel nu se potriveşte timpului nostru şi totuşi ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Această indicaţie este ignorată în mare măsură în creştinătate şi călcată în picioare.

   Pavel aminteşte atât darea de învăţătură cât şi stăpânirea. Învăţarea altora stă evident în contrast cu primirea de învăţătură din versetul 11, şi dominarea stă în contrast cu supunerea. Dumnezeu doreşte ca ordinea Sa să fie respectată, în timp ce diavolul doreşte să producă contrariul.

Să nu înveţe pe alţii

    În epistolele adresate lui Timotei găsim repetată indicaţia referitoare la învăţătură şi a învăţa pe alţii (de exemplu 1 Timotei 4,11; 6,3; 2 Timotei 2,2). Înseamnă „să fi un învăţător”. Este vorba de faptul că învăţătura biblică trebuie făcută cunoscut de bărbaţi şi nu de femei. A învăţa pe alţii nu înseamnă altceva decât să comentezi şi să explici Cuvântul. Femeile nu au voie să facă aceasta în public. Aceasta nu este în contradicţie cu Tit 2,3, unde citim că femeile în vârstă trebuie „să înveţe pe alţii ce este drept”, prin aceea că ele dau învăţătură femeilor tinere. Cuvântul folosit acolo pentru „a învăţa pe alţii” înseamnă „a îndruma” şi are mai mult sensul îndrumării în probleme practice. Nu este expunerea învăţăturii biblice. Afirmaţia nu este nici în contradicţie cu 2 Timotei 3,15, unde învăţăm că Timotei a fost instruit de două femei – mama lui şi bunica lui – în Cuvântul lui Dumnezeu. Această instruire a fost în totul la locul ei, deoarece ea a avut loc în atmosfera familiei şi nu în public. În cartea Faptele Apostolilor este chiar vorba de surori care au prorocit (Faptele Apostolilor 21,9). Desigur se observă că nu se spune unde şi în ce context au prorocit. Foarte sigur nu au făcut-o într-o întrunire publică. Tocmai la aceasta se referă aici. Este vorba, că o femeie nu trebuie să ia poziţia unui învăţător în întrunirile publice ale credincioşilor (în orele de zidire spirituală, de studiu al Cuvântului, conferinţe, ore biblice, etc.). Acelaşi lucru este valabil pentru o slujbă creştină. Când o femeie scrie o carte de învăţătură cu conţinut creştin, aceasta nu este altceva decât ce aici nu este permis.

Să nu se ridice mai presus de bărbat

   Pavel arată acum, ce urmări sunt, dacă o femeie încalcă indicaţiile biblice şi părăseşte locul dat ei de Dumnezeu. O soră, care dă învăţătură, stăpâneşte peste bărbat. Stăpânire înseamnă aici „exercitarea autorităţii”, „să acţionezi despotic” sau „să domini pe cineva”. Femeia nu trebuie să facă aşa. Ea nu trebuie – şi aceasta este spus la modul cel mai general - să exercite autoritate asupra bărbaţilor (asupra genului masculin). Această indicaţie îşi are originea – aşa cum arată clar versetul următor – în ordinea din creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu a prevăzut în ordinea din creaţie, ca bărbatul să fie capul. Este foarte posibil ca o femeie să fie mai spirituală decât un bărbat, este foarte posibil ca ea să dispună de o forţă morală mai mare. Dar aceasta încă nu-i dă dreptul să ocupe poziţia bărbatului. Un fel de gândire spirituală bună se exprimă tocmai prin aceea, că o soră nu permite să se vadă la ea aşa ceva. Dar mai este încă ceva. După căderea în păcat, Dumnezeu a spus Evei, că Adam va stăpâni peste ea (Geneza 3,16). Acesta era o parte a blestemului care a venit peste ea. Acest blestem nu a fost înlăturat total din creştinism şi în nici un caz nu trebuie reintrodus.

   Fapt este că acela care dă învăţătură, într-un anumit sens stă deasupra acelora care primesc învăţătură. Un învăţător stă deasupra elevilor lui. Noi oamenii învăţăm în general de sus în jos. Aceasta este într-un anumit sens o exercitare de autoritate. În Scriptură nu cunoaştem nici o femeie care dă public învăţătură sau evanghelizează public. Aceasta este valabil nu numai atunci când sunt de faţă bărbaţi, ci este valabil principial – când este vorba de o lucrare publică. Este de la sine înţeles că surorile pot discuta între ele despre Domnul lor şi despre Cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot împărtăşi experienţe şi se pot ajuta reciproc. Dar ele nu trebuie să dea învăţătură. Aceasta nu este în nici un caz un cusur la surori, dar Dumnezeu nu doreşte aceasta – şi în versetele următoare El ne spune şi de ce nu doreşte.

   În legătură cu această poruncă sunt pentru noi două pericole. Unul este acela, că bărbaţii nu-şi împlinesc misiunea şi în locul lor femeile iau Cuvântul şi dau învăţătură. Celălalt pericol este, că femeile nu mai spun absolut nimic şi tac chiar şi în domeniul familiar. Este greu în fiecare caz în parte să stabileşti reguli. Principiile sunt foarte clare şi în transpunerea lor în practică trebuie să stăm în legătură cu Domnul. Astfel de întrebări se pun de exemplu în slujbele în şcoala duminicală, în lucrarea cu surorile tinere sau când surorile sunt singure în câmpul de misiune.

Versetul 13

„Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.”

Înapoi la început

   Pavel merge acum înapoi până la început, ca să justifice această interdicţie prin două argumente. Cuvântul „căci” arată clar că este o justificare a versetului 12. El începe cu ordinea creaţiei lui Dumnezeu din Paradis şi apoi vorbeşte în al doilea rând despre căderea în păcat. Această expunere de dovezi arată foarte clar că interdicţia din versetul 12 este generală şi nelimitată în timp. Nu era o indicaţie valabilă numai în iudaism. Nu era o indicaţie care îşi avea explicaţia în stările şi împrejurările din Efes sau Corint. Acestea sunt argumente, care se aduc deseori ca să definească indicaţiile ca fiind lipsite de raţiune. Nu, explicaţia se bazează pe ordinea pe care Dumnezeu a stabilit-o deja în creaţie. Această ordine face parte din ordinea în Casa lui Dumnezeu.

Întocmit mai întâi

   Adam a fost întocmit întâi. „A întocmi” înseamnă „a forma” sau „a modela”. În Geneza 2,7 citim: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om”. În Geneza 1,27 se spune că Dumnezeu a creat pe om. Folosirea acestor două cuvinte diferite nu este fără motiv. Când Dumnezeu creează ceva din nimic, aceasta ne arată atotputernicia Sa de Creator. Când însă El face ceva (sau modelează), aceasta ne arată înţelepciunea Sa de Creator. Dumnezeu a făcut creaţia cu înţelepciune. Înţelepciunea Sa se vede în mod deosebit în cununa creaţiei – în oameni. El a făcut om şi femeie. El i-a făcut diferiţi. Şi în înţelepciunea Sa le-a dat o poziţie diferită şi un domeniu diferit de acţiune. În înţelepciunea Sa Creatorul a alcătuit pe fiecare – bărbat şi femeie – aşa fel că ei pot să ocupe locul lor spre slava Sa. Este misiunea şi responsabilitatea noastră să respectăm aceasta.

   Cuvântul „întâi” arată pe de o parte o succesiune în timp. Adam a fost făcut, în ceea ce priveşte timpul, înaintea Evei. La început el a fost singur, până în momentul când Dumnezeu i-a dat pe Eva alături de el. Dar nu numai aceasta. În folosirea acestui cuvânt recunoaştem nu numai o succesiune în timp, ci în el se include şi gândul de „prioritate”. S-ar mai putea traduce alternativ, că Dumnezeu a creat pe Adam ca „superior” sau „cel mai dinainte”. În acest sens foloseşte Pavel cuvântul în 1 Timotei 1,15, unde el se numeşte ca „cel dintâi” dintre păcătoşi. În ceea ce priveşte timpul, Pavel nu era nicidecum cel dintâi care a păcătuit. Ce vrea el să spună este, că el se denumeşte ca fiind acela care s-a încărcat cu cea mai mare vină. Deci Adam avea nu numai prioritatea în timp, ci el avea întâietatea în stăpânire. Un argument asemănător foloseşte Pavel şi în 1 Corinteni 11,8-9. Pentru femeie este o mare binecuvântare dacă ea recunoaşte cu mulţumire această ordine divină, care vine din creaţie, şi nu i se împotriveşte. Când Eva s-a împotrivit a venit catastrofa.

Versetul 14

„Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.”

Înşelăciunea prin şarpe

   Crearea omului este tot aşa de puţin un mit ca şi căderea în păcat. Relatarea din Geneza prezintă lucrurile aşa cum ele au avut realmente loc. Amândoi – Adam şi Eva – au luat parte la ea. Amândoi au făcut greşeli şi şi-au părăsit locul. Eva nu a fost „în tăcere”, când ea a început să discute cu şarpele. Dar nu numai aceasta. A urmat a doua greşeală. Eva a preluat conducerea şi prin aceasta s-a aşezat pe locul care aparţinea bărbatului ei. Despre Adam nu citim că el a vorbit. El a tăcut, atunci când ar fi trebuit să vorbească. Şi apoi a arătat slăbiciune în conducere şi s-a lăsat condus de femeia lui, în loc să ia iniţiativa spre bine. Şi aşa au căzut amândoi în încălcarea poruncii.

   În Romani 5,15 încălcarea este pusă în legătură cu păcatul lui Adam. Aici Pavel o leagă în expunerea de dovezi cu păcatul Evei. Tradus textual „încălcarea” înseamnă „depăşirea unei graniţe” sau „încălcarea unei porunci”. Tocmai aceasta a fost ceea ce a făcut Eva. Forma de timp a verbului arată că această acţiune de încălcare petrecută în trecut are urmări vaste, care există până astăzi.

   Textul de bază pentru „a amăgi” foloseşte aici două cuvinte diferite. La Adam este folosit un cuvânt cu intensitate mai mică. Era o amăgire mai simplă, la Eva dimpotrivă era o amăgire deosebită. Ea a fost amăgită prin viclenia şarpelui (compară cu 2 Corinteni 11,2). S-ar putea spune, că ea a fost amăgită „în întregime”. Prin aceasta nicidecum nu s-a spus că vina lui Adam era mai mică. El acţionează conştient şi bine judecat. Dar nu despre aceasta se vorbeşte aici. Aici este vorba, că Eva a părăsit locul dat ei de Dumnezeu.

   Adam a urmat din dragoste pe soţia lui. Ea dimpotrivă, a preluat conducerea şi a dat la o parte ordinea divină. Ea a preluat domnia şi a luat hotărâri fără soţul ei. Aşa s-a declanşat nenorocirea. Dumnezeu nu a destinat pe Eva ca conducătoare, ci pe Adam. Deoarece ea a preluat poziţia soţului ei, urmările au fost fatale. Tocmai de aceea Dumnezeu nu doreşte ca surorile să preia o funcţie de conducere în Casa lui Dumnezeu şi rolul de conducător, pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam. În respectarea acestui principiu este inclusă binecuvântare.

   Faptul că femeile trebuie să tacă în strângerile laolaltă şi să nu dea învăţătură, nu are nicidecum a face cu faptul că Pavel ar fi fost un „duşman al femeilor”. Acest fapt nici nu este tipic creştin. El nici nu este legat de timp, ci el decurge din voia lui Dumnezeu din trecut, care îşi are începutul deja în ordinea din creaţie. Această ordine a creaţiei lui Dumnezeu este neschimbabilă şi este valabilă pentru toate timpurile.

Versetul 15

„Totuşi ea va fi mântuită născând copii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.”

Un verset greu

   Versetul de încheiere al acestui capitol este unul din cele mai grele versete din toată epistola. Aproape că nu este un alt verset în această epistolă pentru care există aşa de multe încercări de explicare diferite – parţial chiar aduse de departe. Unii comentatori se gândesc la o făgăduinţă dată de Dumnezeu Evei. Alţii gândesc că ar fi vorba de Maria, mama Domnului Isus. Aceste două explicaţii sunt foarte sigur excluse, deoarece ele nu dau nici un sens. Alţii la rândul lor iau acest verset ca „dovadă” că femeile credincioase trebuie să nască cât mai mulţi copiii posibil. Şi acest punct de vedere se exclude la o interpretare raţională a Scripturii. Dar în afară de aceasta nu este cu totul clar ce vrea Pavel să spună.

   Cu toate acestea sunt unele argumente, care sunt incontestabile şi pe care vrem să le analizăm:

·         Fapt este în primul rând, că acest verset este evident o încurajare pentru femeile tinere. El conţine o făgăduinţă a lui Dumnezeu pentru pământul acesta. Astfel de făgăduinţe nu sunt prea multe în Noul Testament. În timp ce binecuvântarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament era primordial pământească şi materială, binecuvântarea creştină tipică este de natură spirituală şi cerească. Aici avem o excepţie. Dumnezeu face o făgăduinţă femeilor tinere pentru pământul acesta.

·         Fapt este în al doilea rând, că evident Pavel prezintă un oarecare contrast cu cele spuse mai înainte. Aceasta devine clar prin folosirea cuvântului „totuşi”. Pavel nu vrea să descurajeze, ci să încurajeze. De aceea noi trebuie neapărat să interpretăm versetul în contextul lui şi nu putem să-l privim izolat.

·         Fapt este în al treilea rând, că naşterea de copii nu este „mijlocul” (calea) pentru mântuire, ci circumstanţa însoţitoare în care mântuirea devine vizibilă. Sunt traduceri care vorbesc de mântuirea „prin naşterea de copii”. Dar aici este vorba, că femeile temătoare de Dumnezeu vor fi mântuite „în momentul când nasc copii”. Este o mântuire „prin”. Un gând paralel găsim în 1 Corinteni 3,15. Acolo este vorba de faptul că unii vor fi mântuiţi „ca prin foc”. Focul nu este acolo mijlocul propriu-zis de mântuire, ci împrejurarea care face vizibilă mântuirea şi prin care ei trecând sunt mântuiţi (salvaţi).

·         Fapt este în al patrulea rând, că aici este vorba foarte sigur de o mântuire temporală şi pământească. Naşterea naturală nu are nimic a face cu mântuirea veşnică. Ce să spună atunci femeile care nu sunt căsătorite sau cele care nu au copii? Ce să spună bărbaţii, care nicidecum nu pot primi copii? Cuvântul „a mântui” poate însemna şi „a păstra” sau „a vindeca” sau „a păstra sigur şi nevătămat”. În mai multe locuri din Noul Testament înseamnă salvare temporală şi pământească în diferite situaţii. Desigur el este folosit pentru mântuirea veşnică, dar nu numai pentru aceasta (compară de exemplu Marcu 5,34; Faptele Apostolilor 27,44).

·         Fapt este în al cincilea rând, că referirea la naşterea de copii (şi la necazurile legate de aceasta) se referă fără îndoială la Geneza 3,16. Acolo citim: „Femeii i-a zis: ‚Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii’”. Aceasta era o parte a pedepsei pe care Dumnezeu a dat-o femeii. Chiar dacă medicina astăzi a adus femeilor o mare uşurare la naştere, naşterea unui copil este încă mai mult sau mai puţin un proces dureros.

   Înseamnă deci afirmaţia acestui verset că femeile temătoare de Dumnezeu sunt eliberate de acest blestem? Experienţa arată că nu este aşa. Indiferent dacă o femeie este credincioasă sau nu, dacă ea trăieşte sau nu în temere de Dumnezeu, în multe cazuri aceasta nu are nici o influenţă asupra faptului că naşterea unui copil este mai mult sau mai puţin dureroasă. Chiar şi femei temătoare de Dumnezeu au murit la naşterea unui copil. Ceea ce este însă foarte adevărat, este că o femeie credincioasă se poate baza pe ajutorul lui Dumnezeu la naşterea unui copil. Aceasta îi va ajuta cu siguranţă. Naşterea unui copil poate fi ocazia deosebită pentru îndurarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Rămâne însă întrebarea, dacă acesta este înţelesul deplin al acestui verset – aşa cum presupun unii comentatori preţuiţi.

   Dacă privim această afirmaţie în lumina versetului anterior, ar putea veni gândul, că femeia nu are o funcţie esenţială în Casa lui Dumnezeu. Ea nu trebuie să se roage public. Ea nu trebuie să dea învăţătură. Ea nu trebuie să conducă, ci să se comporte în tăcere. Este o femeie din cauza aceasta mai puţin valoroasă? Cu certitudine nu. Probabil de aceea Pavel vrea să arate ce valoare mare şi ce misiune mare au femeile în Casa lui Dumnezeu. Una din marile misiuni ale femeii creştine constă în aceea, că ea naşte copii şi îi educă spre onoarea lui Dumnezeu. Ne gândim la exemple ca Ana, mama lui Samuel, la mamele împăraţilor temători de Dumnezeu din Vechiul Testament sau la Eunice, mama lui Timotei. În felul acesta o femeie poate avea o foarte mare influenţă asupra vieţii în poporul lui Dumnezeu. Expresia „mântuită” pare atunci să arate, că Dumnezeu în felul acesta poate îndepărta o parte a blestemului, pe care El l-a rostit în Geneza 3,16. Durerile naşterii rămân, dar gândul că un copil născut va trăi cândva spre onoarea şi bucuria Domnului, înseamnă pentru femeie „mântuire”.

O premisă importantă

   Pavel numeşte apoi o premisă importantă, care trebuie îndeplinită, pentru ca această făgăduinţă a lui Dumnezeu să poată fi primită efectiv. El spune: „dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” Aici se pune o altă întrebare, la care nu se poate da un răspuns definitiv. La cine se referă această afirmaţie? Că nu sunt copii, care s-au născut, ar trebui să fie clar. Sunt însă numai femeile creştine sau sunt soţul şi soţia? Gramatical şi din context ambele sunt posibile. Pentru ambele păreri sunt argumente. Deoarece tot paragraful vorbeşte despre femei, este posibil ca Pavel să aibă în vedere această grupă de persoane. Pe de altă parte se observă că la începutul versetului el vorbeşte despre femeie la singular şi la sfârşit foloseşte pluralul. Acesta ar putea să fie un indiciu, că totuşi ar putea fi vorba de soţ şi soţie. Împotrivă s-ar putea totuşi replica, că tot paragraful nu vorbeşte despre soţ şi soţie, ci despre bărbat şi femeie la modul general. În aplicarea cu privire la noi cu siguranţă sunt valabile ambele variante. Dumnezeu doreşte să vadă la noi rămânerea în aceste patru lucruri.

   „A rămâne” înseamnă „a locui”. Noi ar trebui să ne mişcăm într-o atmosferă unde se găseşte  credinţă, dragoste, sfinţenie şi smerenie.

·         Credinţa aici nu este nici credinţa salvatoare şi nici nu este credinţa ca bun (avere, proprietate). Ea este aici încrederea zilnică în Dumnezeul nostru, încrederea că noi ne putem baza în totul pe ceea ce Dumnezeu spune.

·         Dragostea este revărsarea dragostei divine, care a fost turnată în inimile noastre. Este dragostea, care este pentru alţii şi se dedică altora.

·         Sfinţenia este „sfinţirea” sau „devenirea sfânt”. Şi aici este vorba de viaţa noastră practică. 1 Tesaloniceni 4,3 spune categoric, că sfinţenia (sfinţirea) noastră este voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

·         Smerenia am găsit-o deja în versetul 9. Ea este capacitatea de judecare sănătoasă de a nu face nimic care depăşeşte graniţele bunei cuviinţe şi ale simţului ruşinii.

   Domnul ne va ajuta să lăsăm să se vadă în viaţa noastră aceste trăsături de caracter minunate – spre onoarea Sa ca „Domn al Casei Sale” şi ca mărturie în lumea aceasta, că Dumnezeu este un „Dumnezeu Mântuitor”, care vrea să salveze pe toţi oamenii.