Studiu 1 Tesaloniceni - E. A. Bremicker

Capitolul 5,12-28

Îndemnuri practice pentru credincioşi

     Epistola se încheie cu o serie de îndemnuri practice pentru viaţa zilnică. În total avem douăzeci de îndemnuri pentru cei care sunt fii ai luminii şi ai zilei. Chiar dacă lucrarea Duhului Sfânt la tesalonicenii de curând întorşi la Dumnezeu făcea de prisos îndemnurile practice detaliate, totuşi aceştia aveau nevoie de cuvintele lui Pavel într-o formă scurtă şi precisă în legătură cu anumite puncte. Cu cât mai mult avem noi nevoie astăzi de aceste îndemnuri! Există atâtea lucruri în viaţa noastră zilnică de creştini care nu sunt aşa cum Domnul le doreşte de la noi ca robi ai Săi. De aceea vrem să lăsăm aceste versete de la sfârşitul epistolei să vorbească inimilor noastre. Noi avem dreptul să fim aceia care Îl aşteaptă pe Domnul, dar până la acea clipă vrem să-L glorificăm cu viaţa noastră.

     Aceste îndemnuri practice din ultimele versete ale epistolei le putem grupa după cum urmează:

     - îndemnuri cu privire la convieţuirea noastră ca adunare locală: versetele 12-14;

     - îndemnuri în legătură cu viaţa noastră ca creştini în general: versetele 15-18;

     - îndemnuri în legătură cu acţiunea şi activitatea Duhului Sfânt: versetele 19-22;

     - îndemnuri în legătură cu sfinţirea noastră practică: versetele 23-24;

     - îndemnuri de încheiere: versetele 25-28.

     Versetul 12: »Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.«

     Pavel îi numeşte din nou fraţi pe iubiţii săi tesaloniceni, pentru că doreşte să le vorbească inimilor lor. Prin aceasta îşi exprimă toată simpatia sa. Între ei erau unii care lucrau în mod deosebit, care îi conduceau şi care îi şi mustrau. Nu citim aici că Pavel ar fi delegat oficial sau ar fi angajat pe cineva să exercite aceste funcţii. Nu, deşi era vorba despre o adunare foarte tânără, existau astfel de fraţi care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au văzut nevoia acelor lucrări, despre care este vorba aici.

     La fel este şi astăzi. Fiecare adunare locală – dacă este într-o stare practică bună – cunoaşte aceste sectoare de activitate. Aşa cum o familie nu poate exista fără o conducere, aşa cum un stat nu poate funcţiona fără autorităţi, tot aşa există şi într-o adunare locală o conducere duhovnicească, pe care trebuie să o cinstim şi să o respectăm. Acest fapt nu are nimic de a face cu un clericalism, ci cu aceea că Dumnezeu îngrijeşte sub orice formă de copiii Săi.

     Fraţii numiţi aici sunt caracterizaţi prin trei lucruri. În primul rând, sunt aceia care lucrau, în al doilea rând, ei conduceau şi în al treilea rând, mustrau. Lucrare înseamnă aici „a munci până la epuizare”, lucrarea putând fi foarte diversă. Aici este vorba de tot felul de slujbe. Un exemplu frumos este Epafra, care se ostenea pentru credincioşii din Colose. Pavel a dat despre el mărturia că s-a „ostenit mult“ cu credincioşii. Fraţii care conduc posedă autoritate duhovnicească. Conducerea însă trebuie să nu fie carnală, ci în Domnul. Nu este voia Lui ca cei care conduc să stăpânească peste credincioşi. Nu, ei trebuie să fie o pildă pentru turmă şi să meargă înaintea ei. Un exemplu negativ găsim în Diotref, care voia cu plăcere să aibă întâietate în toate şi a mers aşa de departe, încât a dat pe alţii afară din adunare (3 Ioan 9-10).

     Când o conducere spirituală este „în Domnul“, atunci aceasta înseamnă trei lucruri: în primul rând, conducerea se referă la domeniul duhovnicesc şi nu la un domeniu natural. Rămâne valabil faptul că în viaţa naturală avem alte autorităţi deasupra noastră (de exemplu guvernul sau şeful de echipă la locul de muncă etc). În al doilea rând, vedem că autoritatea duhovnicească a conducătorilor nu se întemeiază pe oameni, ci numai pe Domnul. De aceea conducerea duhovnicească, de exemplu, nu se poate moşteni. În al treilea rând ne devine clar, că conducerea duhovnicească niciodată nu poate să treacă peste ceea ce cere Domnul de la noi. Când conducătorii noştri spirituali trec peste ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu mai este „în Domnul“.

     În cele din urmă şi noi avem nevoie de mustrare. Există învăţători care ne prezintă adevărul pozitiv, dar există şi dintre aceia care ne corectează, care ne avertizează cu privire la lucrurile greşite, pe care le văd.

     Apostolul Pavel ne îndeamnă la o atitudine de inimă corectă faţă de astfel de fraţi. În primul rând trebuie să-i recunoaştem. În aceasta este inclusă aprecierea, preţuirea şi respectul. Nu este acest lucru uneori greu pentru noi? Dacă este vorba despre cei ce lucrează, atunci probabil suntem mulţumiţi. Dar dacă este vorba despre cei care ne conduc sau chiar ne mustră, atunci avem deja nevoie de mai mult efort, deoarece în astfel de situaţii trebuie să luăm o poziţie subordonată. Dar totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să-i recunoaştem şi să le fim supuşi. »Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul aceasta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos« (Evrei 13.17).

     Versetul 13 a: »Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.«

    Aici nu este vorba despre principiul biblic conform căruia lucrătorul este vrednic de hrana lui (Matei 10.10), nici că trebuie să le dăm ceva celor ce ne învaţă (Galateni 6.6). Noi nu ar trebui să avem numai mâini deschise, ci şi inimi deschise. Acesta este punctul esenţial aici. Este vorba despre starea inimii noastre faţă de cei care ne conduc. Aici nu este vorba numai despre fraţii care sunt „tot timpul” în lucrarea Domnului, ci de toţi cei care fac o lucrare spre folosul nostru în Domnul.

     Ar trebui să-i respectăm în dragoste, şi aceasta nu din pricina persoanei lor, ci a lucrării care o fac. Să respecţi fraţi datorită persoanei lor poate uşor deveni periculos, prin aceea că le acordăm un loc care nu le aparţine. Dar noi putem fi mulţumitori pentru ceea ce fac ei pentru noi. A-i aprecia în dragoste înseamnă desigur şi să ne rugăm pentru ei. Acest lucru este mult mai important decât să-i criticăm. Să ne întrebăm sincer, cât timp petrecem cu critica şi cât timp folosim să ne rugăm pentru ei.

     Versetul 13 b: »Trăiţi în pace între voi!«

     Putem să analizăm fiecare în parte din aceste îndemnuri şi să tragem învăţăturile necesare pentru noi personal. Dar putem să găsim şi o legătură între ele şi astfel să observăm toate semnificaţiile acestor îndemnuri. Pacea reciprocă în trăirea împreună a credincioşilor este o chestiune foarte importantă. Pacea este o caracteristică a Împărăţiei viitoare, dar care la noi se poate găsi deja astăzi. Lumea din jurul nostru caută pacea, dar noi ştim precis că oamenii fără Dumnezeu zadarnic caută după ea. Atât timp cât omul nu are pace cu Dumnezeu, nu va putea avea pace durabilă nici cu semenii săi. Dar copiii lui Dumnezeu pot deja acum să trăiască în pace între ei.

     Condiţia pentru pace reciprocă este ca fiecare să situeze pe aproapele său mai presus decât pe el însuşi. Aceasta face legătura cu versetul 13a. Dacă nu stimăm şi nu iubim pe conducătorii noştri, ci suntem invidioşi pe ei, atunci nu avem nici pace între noi. O convieţuire paşnică şi unul pentru altul poate exista numai atunci când fiecare recunoaşte cu mulţumire ceea Dumnezeu a lucrat în fratele şi sora de alături. Aşa era la credincioşii din primele zile ale creştinismului. Citim în Faptele Apostolilor 9.31: »Şi Biserica în toată Iudeea, Galileea şi Samaria era în pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.« Ce frumos dacă s-ar putea da şi nouă astăzi o asemenea mărturie prin Duhul lui Dumnezeu! Dar ce trist dacă duşmanului îi reuşeşte să provoace disensiuni între fraţi! Cât de mult suferă mărturia noastră faţă de lume!

     Versetul 14: »Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în  neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi.«

     Când credincioşii sunt împreună, este întotdeauna aşa, că ei nu sunt toţi la fel. Chiar şi în procesul de creştere duhovnicească a noastră sunt diferenţe. Dacă vrem să fim în pace unii cu alţii, atunci aceasta este posibil numai dacă ne preocupăm unul faţă de celălalt, dacă suntem unul pentru altul. Putem să avem un interes din toată inima faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, mai ales faţă de cei care sunt în diverse pericole. În textul de faţă sunt prezentate trei grupuri de oameni, pe care putem să-i întâlnim în diferite împrejurări: în primul rând sunt acei care umblă în neorânduială, în al doilea rând sunt cei deznădăjduiţi şi în al treilea rând sunt cei slabi.

     La fel ca alte expresii din această epistolă, şi cuvântul „neorânduială“ provine din vocabularul militar. Prin expresia „în neorânduială“ era caracterizat cel care „nu stătea în front”. Dacă citim în 2 Tesaloniceni, atunci vedem în capitolul 3 (în mod deosebit versetele 6 şi 10) la ce se referă această expresie. Se pare că în adunarea aceasta erau din aceia care nu mai voiau să lucreze. Pentru aceasta au avut probabil chiar motive întemeiate. Ei aşteptau aşa de mult venirea în curând a Domnului Isus, încât considerau că nu mai trebuie să facă o lucrare pământească. Totuşi Cuvântul lui Dumnezeu numeşte un astfel de comportament »neorânduială«. Cu toate că trebuie să aşteptăm zilnic venirea Domnului nostru, este totuşi important să ne îndeplinim cu toată credincioşia obligaţiile zilnice în această lume. Transpus la noi astăzi, desigur nu înseamnă că cineva, care nu din vina lui nu are de lucru, este unul care »trăieşte în neorânduială«. Aici era vorba de faptul, că cineva nu vrea să lucreze.

     Cei ce trăiesc în neorânduială trebuie mustraţi, adică să li se explice că comportarea lor nu este în ordine. În a doua epistolă (capitolul 3 versetul 6) s-a spus destinatarilor epistolei să se îndepărteze de acest fel de oameni. Existau evident oameni care nu primeau mustrările. Dar să ţinem seama de succesiune. Prima dată ar trebui mustraţi, şi abia după aceea – după eforturi fără rezultate pozitive - să se îndepărteze de aceştia. Acest principiu are şi astăzi valabilitate. Înainte de a acţiona (o astfel de acţiune poate însemna şi disciplinare) trebuie să ne ocupăm cu multă dragoste de fraţii noştri şi de surorile noastre. Cât de necesare sunt aceste eforturi ale dragostei în zilele noastre!

     În al doilea rând sunt amintiţi cei deznădăjduiţi. Aceştia trebuie mângâiaţi sau încurajaţi. Descurajaţii (textual „cu suflet mic” sau „cu puţin curaj”) sunt aceia care prin împrejurările vieţii au avut parte de o decepţie sau o dezamăgire. Încercările şi situaţiile prin care trec îi doboară şi îi apasă. Probabil în Tesalonic erau aceia care şi-au pierdut pe cineva drag prin trecerea în veşnicie şi din pricina aceasta au fost întristaţi. Câţi credincioşi nu sunt astfel descurajaţi şi în zilele noastre? Cunoaştem astfel de credincioşi? Avem ochi şi inimi deschise pentru ei? Îi vizităm? Îi mângâiem şi îi încurajăm? Ce câmp mare de lucrare pentru noi!

     Al treilea grup sunt cei slabi. Aici ne putem gândi atât la slăbiciunea trupească, cât şi la cea duhovnicească. Există persoane slabe în credinţă, de care trebuie să ne ocupăm. A fi slab înseamnă a fi fără putere. Faţă de aceştia trebuie să avem o grijă deosebită şi să-i ajutăm.

     La sfârşitul versetului suntem solicitaţi să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Îndelunga-răbdare este una din virtuţile creştine mari. Ea este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5.22) şi este primul semn caracteristic al dragostei, amintit în 1 Corinteni 13.4. Despre Dumnezeu Însuşi se spune că El este îndelung-răbdător (Romani 2.4). Îndelunga-răbdare este deci o însuşire care trebuie să ne împodobească pe noi, copiii lui Dumnezeu. Probabil am putea defini îndelunga-răbdare astfel: este răbdare, care nu încetează nici atunci când este iritată prin împrejurări şi pusă la încercare. De aceea înţelegem că trebuie să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Cât de des este deranjată pacea între copiii lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că ne lipseşte îndelunga-răbdare!

     Versetul 15: »Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.«

     Aici ne este dat un principiu general, care se referă la comportamentul nostru faţă de semenii noştri. Trebuie să avem grijă ca nimeni - şi aici vrem să ne includem fiecare în parte - să nu întoarcă altuia rău pentru rău. Acest principiu este pus faţă în faţă cu cel din Lege. În Vechiul Legământ se spunea: »ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte« (Exod 21.24). Şi oamenii din această lume se comportă de regulă astfel. Numai harul lui Dumnezeu poate lucra în inimile noastre, ca să ne orientăm după alte etaloane, şi anume după etaloanele lui Dumnezeu. Principiul amintit aici este un principiu care are valabilitate în Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a vorbit despre acest principiu în predica de pe munte (care de fapt cuprinde principiile Împărăţiei lui Dumnezeu) şi a spus ucenicilor Săi: »Aţi auzit că s-a spus: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care  vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt« (Matei 5.38-39). Dar şi apostolul Pavel scrie despre aceasta credincioşilor din Roma: »Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău« (Romani 12.17).

     Pentru tesaloniceni era, cu siguranţă, mai greu să se comporte conform acestor principii, decât multora dintre noi. Ei se aflau atunci cu totul altfel sub presiunea semenilor lor şi erau prigoniţi de ei. Am văzut deja cum au primit Evanghelia »prin multe necazuri«. Li s-a făcut mult rău şi de aceea acum li se cerea să nu întoarcă rău pentru rău. Dar şi nouă ni se adresează aceste cuvinte. Cât de uşor suntem înclinaţi să ne apărăm când suntem atacaţi! Cât de repede ne gândim cum putem să ne răzbunăm, când cineva ne face rău! De aceea să ne lăsăm îndemnaţi ca şi în această privinţă să avem felul de gândire al Domnului, care, »când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa« (1 Petru 2.23).

     Apostolul Pavel merge aici chiar mai departe. El spune: »urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi«. Deci, noi nu numai că trebuie să veghem ca nimeni să nu întoarcă rău pentru rău, ci dimpotrivă, trebuie să ne gândim cum putem să facem bine altora. Acest lucru este valabil în primul rând faţă de fraţii noştri şi surorile noastre (între voi), dar şi în relaţiile noastre cu oamenii din lumea care ne înconjoară (faţă de toţi). Chiar dacă este o despărţire clară între lumină şi întuneric, între zi şi noapte, totuşi noi, cei care suntem lumină în Domnul, trebuie să arătăm celor care trăiesc în întuneric caracterele luminii. Numai astfel ne dovedim a fi robi adevăraţi ai Împărăţiei şi suntem realmente o mărturie pentru Domnul.

     Versetul 16: »Bucuraţi-vă întotdeauna.«

     O altă caracteristică a creştinilor ne este numită bucuria. Lumea din jurul nostru este plină de violenţă, ură, nedreptate şi urmarea este tristeţe. Chiar dacă satan încearcă să-i amăgească pe oameni cu diverse bucurii, trebuie totuşi să vedem mereu, că sfârşitul bucuriei în lumea aceasta este numai tristeţe. Exemplul despre fiului risipitor din Luca 15 ne arată foarte clar aceasta. Numai cine are o legătură vie cu Isus, cunoaşte adevărata bucurie. Noi avem bucuria mântuirii, dar savurăm şi bucuria pe cale ca urmaşi ai lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu nu avem parte de întristare. Dimpotrivă. Dar putem să ne bucurăm şi în situaţii de tristeţe. Întristarea se referă totdeauna la pământul acesta, la împrejurări în care putem să ajungem în viaţa aceasta. Adevărata bucurie se referă întotdeauna la Domnul şi la ceea ce este în cer. De aceea noi putem avea ambele deodată. În acest sens înţelegem că apostolul Pavel a scris din închisoare credincioşilor din Filipi: »Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!« (Filipeni 4.4).

     Versetul 17: »Rugaţi-vă neîncetat.«

     Pentru a putea savura totdeauna bucuria în Domnul avem nevoie de comuniune permanentă cu El. Aceasta se exprimă prin rugăciune. De aceea Pavel spune: »Rugaţi-vă neîncetat.« El însuşi a fost un exemplu pentru tesaloniceni în acest sens, căci s-a rugat neîncetat pentru ei. Desigur aici nu este vorba în primul rând de orele noastre de rugăciune în adunare, şi nici de momentele când ne împreunăm mâinile pentru rugăciune conştientă. Aceasta nu o putem face neîncetat, adică zi şi noapte. Nu, ci rugăciunea poate fi asemănată cu respiraţia sufletului (aşa cum citirea Cuvântului este hrana noastră). Respiraţia, în general, o facem inconştient; aceasta înseamnă că nu ne dăm seama că respirăm. Dar dacă te opreşti să respiri, vei observa foarte repede consecinţele. La fel este şi cu rugăciunea. Ea este legătura permanentă cu Domnul nostru, expresia dependenţei noastre de El. În sensul acesta, ea este o atitudine interioară în care putem să fim neîncetat, adică şi la lucru, acasă, în timpul nostru liber etc.

     Aşa ca în toate, şi aici, Domnul Isus ne este modelul desăvârşit. Numai El putea să spună despre Sine: »Eu alerg la rugăciune« (textual: dar eu sunt permanent în rugüciune) (Psalm 109.4). Pentru El nu era numai o obişnuinţă bună să Se roage, ci ca Om adevărat trăia în dependenţă permanentă de Dumnezeul Său.

     Versetul 18: »Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi.«

     Rugăciunea este întotdeauna legată cu mulţumirea (vezi de exemplu Coloseni 4.2). Mulţumirea exprimată în rugăciune este voia clară a lui Dumnezeu pentru noi. Mulţumirea dovedeşte că ne rugăm într-o stare bună a inimii. Conform textului din Filipeni 4.6 noi trebuie să facem cunoscut dorinţele noastre lui Dumnezeu, şi anume »prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri«. Dacă ne rugăm într-o astfel de stare lăuntrică, ştim că Domnul ne va împlini cererile noastre aşa cum este bine şi corect, şi pacea lui Dumnezeu va fi partea noastră. Dacă ne rugăm fără să mulţumim, vom deveni repede nerăbdători şi nemulţumiţi, dacă cererile noastre nu sunt împlinite aşa cum ne-am imaginat noi.

     Un creştin care nu mai poate să mulţumească este nefericit. De aceea satan caută să ne preocupe cu tot felul de lucruri negative, ca să uităm mulţumirea. Dar dacă avem ochii deschişi pentru bunătatea lui Dumnezeu, atunci vom găsi în toate împrejurările vieţii motive pentru care putem mulţumi. Dacă suntem realmente convinşi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru (Romani 8.28), atunci vom avea întotdeauna motive de mulţumire. De aceea vrem să-L rugăm pe Domnul, ca El să ne menţină o inimă mulţumitoare.

     Versetul 19: »Nu stingeţi Duhul.«

     Îndemnurile care urmează până la versetul 22 inclusiv, sunt legate între ele şi stau în legătură cu activitatea Duhului Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte diferite imagini, ca să ne prezinte activitatea Duhului. Aici avem imaginea focului, cu care se compară acţiunile Duhului. Pentru noi există pericolul să stingem acest foc şi astfel să înăbuşim sau chiar să stingem acţiunile Duhului Sfânt. Aceasta se poate referi atât în viaţa personală a unui credincios, cât şi la activităţile practice ale Duhului lui Dumnezeu în strângerile laolaltă ale credincioşilor. Aplicat la viaţa personală, stingerea Duhului înseamnă pe de o parte că nu ne mai lăsăm călăuziţi şi corectaţi de El, iar pe altă parte Duhul nu mai poate să ne preocupe cu Persoana Domnului şi cu binecuvântările cereşti. În strângerile laolaltă, stingerea Duhului înseamnă că noi înlocuim călăuzirea Sa prin altceva (de exemplu prin conducerea omenească). Aceasta are ca urmare, că Domnul nu ne mai poate da ceea ce El a vrut de fapt să lucreze prin Duhul Sfânt. Aceasta stă în context nemijlocit cu versetul următor, unde este vorba despre profeţie, care este lucrată prin Duhul lui Dumnezeu, dar numai atunci când nu-L stingem.

     În legătură cu activitatea Duhului trebuie să diferenţiem cu atenţie patru puncte:

1. Stingerea Lui la noi înşine, la alţii şi în adunare, aşa cum găsim aici, prin aceea că stingem acţiunea Sa;

2. Întristarea Duhului Sfânt (Efeseni 4.30). Aceasta se întâmplă în momentul în care păcătuim. El, Cel care locuieşte în fiecare credincios, devine dezonorat şi întristat prin aceasta, şi părtăşia cu Dumnezeu este deranjată;

3. Împotrivirea faţă de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 7.51). Aceasta se referă la necredincioşi, care se împotrivesc lucrării de convingere exercitată de Duhul;

4. Hula împotriva Duhului Sfânt (Matei 12.24-32). Aceasta este păcatul celor care identifică lucrarea Domnului şi Persoana Sa cu satan, aşa cum au făcut fariseii când Domnul trăia pe pământ.

     Versetul 20: »Nu dispreţuiţi profeţiile«

     Aşa cum am menţionat, aceasta stă în legătură directă cu stingerea Duhului. Profeţia în Noul Testament nu se referă în primul rând la destăinuirea de lucruri viitoare (deşi acest înţeles se întâlneşte în unele texte). Profeţia este o slujbă profetică prin care Dumnezeu prin Duhul Sfânt ne dă pentru o anumită situaţie un cuvânt al Domnului, de care avem nevoie în acel moment. Acesta poate fi îmbărbătare, mângâiere, îndemn sau învăţătură. Explicarea unui text biblic este de exemplu în principiu totdeauna aceeaşi, dar profeţia poate fi foarte diferită. Astăzi avem nevoie de acest cuvânt, mâine avem nevoie de altul într-o altă situaţie în care ne aflăm. Ca să primim cuvântul potrivit la vremea potrivită, Duhul Sfânt trebuie să fie activ în mijlocul nostru. 1 Corinteni 14.1-5 ne arată prin cuvinte energice că profeţia este darul cel mai mare care se exercită în strângerile laolaltă ale credincioşilor şi suntem îndemnaţi să năzuim cu toţii să profeţim.

     Dispreţuirea profeţiei înseamnă deci a nu da Duhului Sfânt libertatea de manifestare în mijlocul nostru. Acest lucru merge mult mai departe decât stingerea Duhului, căci dacă dispreţuim profeţia, în cele din urmă dispreţuim pe Cel ce o dă, adică pe Duhul Sfânt. De aceea este foarte important să respectăm călăuzirea Sa când suntem adunaţi ca adunare. Tot ce vine din firea noastră se împotriveşte Duhului Sfânt. Chiar şi atunci când nu ne ghidăm după planificări omeneşti în strângerile noastre laolaltă, poate să existe ceva în noi care să înfrâneze sau chiar să stingă călăuzirea Duhului. Ar trebui să ne ferim de aceasta, căci altfel vom pierde multe binecuvântări.

     Versetul 21: »ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.«

     Prin cuvântul »ci« este o legătură directă cu versetul anterior, în care suntem avertizaţi cu privire la un pericol. Noi trebuie să nu dispreţuim profeţia, dar să cercetăm dacă ce se spune este cu adevărat lucrat prin Duhul Sfânt. Cunoaştem bine inima omului. De aceea cineva poate să vorbească şi să considere că este profeţie, dar în realitate este de la firea sa. Acolo unde există libertate în strângerile laolaltă, firea poate foarte uşor deveni activă şi să folosească greşit această libertate. Despre acest pericol suntem avertizaţi aici. Noi trebuie să acordăm Duhului libertate deplină, dar în acelaşi timp să cercetăm ce se vorbeşte. »Ci cercetaţi toate« nu înseamnă să cercetăm tot ceea ce există în creştinătate ca învăţături false şi greşite (prin aceasta unii au ajuns la cădere), ci înseamnă să judecăm, dacă ceea ce se spune este într-adevăr o profeţie călăuzită de Duhul Sfânt. Cercetarea nu înseamnă nici să cugetăm, dacă ceea ce se spune ne convine sau nu nouă personal, dacă ne place sau nu, ci este vorba despre izvorul din care izvorăsc cele spuse.

     Continuarea propoziţiei este de asemenea importantă: »păstraţi ce este bun.« Cât de des facem altfel! Cercetăm şi constatăm că ceva nu a fost călăuzit de Duhul, apoi vorbim şi criticăm. Ceea ce era bun, adică ceea ce Duhul Sfânt a dat, uităm repede. Dar ar trebui să fie exact invers. După ce am cercetat, să eliminăm partea negativă (acest lucru nu înseamnă, de exemplu, că vorbim cu respectivul despre aceasta), dar reţinem ce este bun spre folosul nostru. Aceasta ar trebui să fie aşa după orice slujbă în Cuvânt în strângerile noastre.

     Versetul 22: »Feriţi-vă de orice formă a răului.«

     Pe de o parte acest verset are valabilitate ca un principiu general pentru toată viaţa noastră. Aşa scrie Pavel credincioşilor din Roma: »Doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi nevinovaţi în ce priveşte răul« (Romani 16.19). Răul aparţine nopţii/întunericului şi se arată în forme multiple. Există răul moral, dar există şi răul în învăţătură. Satan găseşte la fiecare un alt punct de legătură. De aceea avem aici avertizarea »de orice formă a răului«, şi solicitarea importantă ca »să ne ferim«.

     Dar pe de altă parte, această solicitare are valabilitate şi în legătură cu cele spuse anterior. Un pericol ar consta în faptul că am putea stinge Duhul şi am putea dispreţui profeţiile; un alt pericol ar fi ca firea noastră să folosească greşit libertatea şi noi să nu cercetăm în mod corect ce se spune. Şi de acest fel de rău trebuie să ne ferim.

     Versetul 23: »Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să vă fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.«

    Cu acest verset începe încheierea epistolei. Încă o dată apostolul vorbeşte despre venirea Domnului, deci despre tema care este de fapt conţinutul propriu-zis al acestei epistole. Dar mai întâi le aminteşte de »Dumnezeul păcii«. El a amintit tesalonicenilor în capitolul 2.12, că Dumnezeu i-a chemat la »Împărăţia şi gloria Sa«. Această Împărăţie viitoare va fi caracterizată prin pace. Dar pe Dumnezeul acestei păci noi Îl cunoaştem deja acum. Şi El este Cel care ne va păstra în sfinţenie până în clipa când Domnul va reveni, pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ.

     Tema sfinţirii practice am întâlnit-o în mai multe locuri în această epistolă. În capitolul 2.10 găsim sfinţenia în slujba apostolului, în capitolul 3.11-13 în legătură cu sentimentele noastre şi în capitolul 4.1-8 se vorbeşte despre sfinţenia în umblarea noastră. Aici sfinţenia este pusă în legătură cu »Dumnezeul păcii«. Numai El poate să producă în noi sfinţenia practică, ceea ce înseamnă despărţire de rău şi o întoarcere către Domnul Isus. În capitolul 3.13 am găsit, că inimile noastre ar trebui să fie fără vreo învinuire întărite în sfinţenie »înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi«. Expresia »înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru« lipseşte aici. Aceasta pentru că nu numai în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim sfinţi, ci şi pentru că şi lumea va vedea ceva din aceasta, când vom veni cu Domnul Isus. Venirea Sa este legată nu numai cu binecuvântări pentru noi, ci şi cu responsabilitate. Noi trebuie să fim păstraţi fără vină, adică fără nicio clauză de acuzare. Lumea să nu poată arăta cu degetul acuzator spre noi când ne vom arăta cu Domnul. Când vom apărea cu El, se va vedea dacă aici am trăit o viaţă practică de sfinţenie.

     Prima parte a versetului acesta spune că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte, în partea a doua rămâne deschis cine este Acela care ne va păzi. Se spune simplu: »şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să vă fie păzite întregi.« Prin aceasta se apelează pe de o parte la responsabilitatea personală, pe de altă parte ni se aminteşte că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Ambele părţi sunt prezente şi ambele părţi sunt reale. Noi suntem solicitaţi să umblăm în sfinţenie, iar pe de altă parte ştim că numai Dumnezeu poate să producă această sfinţire. Deja mulţi au încercat prin eforturi proprii şi au eşuat.

     Amintirea »duhului, sufletului şi trupului« o găsim numai aici sub această formă. În alte locuri găsim împreună »duh şi suflet« deosebit de trup. Prima parte se referă la omul „lăuntric”, cea de-a doua la omul exterior. Această împărţire aici în trei părţi nu este la voia întâmplării. Prin aceasta omul întreg este descris în „părţile” sale componente. Pentru Dumnezeu, omul se compune din duh, suflet şi trup. Şi despre Isus citim, când este vorba de El ca Omul desăvârşit, despre duh, suflet şi trup (Luca 23.46; Marcu 14.34; Evrei 10.5).

     Ce înseamnă trupul, este uşor de înţeles. Trupul este vasul în care se găseşte duhul şi sufletul, deci corpul nostru. Înţelegem foarte bine ce înseamnă să păstrăm trupul nostru în sfinţenie. Explicaţia despre duh şi suflet este mai dificilă. Chiar dacă diferenţa între ele este foarte fină, avem totuşi diferenţe, căci şi în alte texte din Noul Testament se face deosebire între cele două (de exemplu Luca 1.46-47; Evrei 4.12). Probabil putem spune astfel: sufletul vorbeşte despre sentimentele şi simţurile omului. Duhul este viaţa, ceea ce Dumnezeu a dat omului diferit faţă de animale. Prin duhul nostru putem intra în legătură cu Dumnezeu, deci în relaţii în care nu poate intra un animal. Cât de important este apoi pentru noi, ca şi sentimentele noastre şi duhul nostru să fie păzite întregi în sfinţenie! Deci este vorba de omul întreg. Nimeni dintre noi nu se poate împărţi. Unii au probabil grijă să-şi ţină trupul în sfinţenie, dar uită de duh şi suflet. Alţii sunt preocupaţi numai cu sentimentele lor şi astfel cad în învăţături rătăcite, deoarece nu-şi păzesc duhul. Pe când alţii pun mare preţ pe curăţirea duhului şi neglijează sfinţirea trupului. Nu, este voia lui Dumnezeu ca omul întreg să fie păzit; duh, suflet şi trup.

     „Deci Duhul Sfânt vrea ca omul împăcat cu Dumnezeu să fie cu toată fiinţa sa dedicat lui Dumnezeu, care l-a adus în legătură cu Sine prin revelarea dragostei Lui şi prin lucrarea harului Său, şi ca nimic din om să nu se deschidă vreunei influenţe care este mai inferioară decât natura divină, la care omul este părtaş, şi astfel să fie păzit fără vină la venirea lui Hristos.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher).

     Versetul 24: »Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.«

     Apostolul nu vrea să-i descurajeze pe tesaloniceni. Poate că şi nouă ne este teamă, cugetând la versetul anterior, că nu vom atinge niciodată acest nivel de sfinţenie deplină prezentat acolo. Dar ce încurajare că în acest verset citim: »Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta«! Nu vrem să diminuăm cu nimic din responsabilitatea noastră, dar totuşi avem voie să ne amintim mereu cu bucurie de credincioşia lui Dumnezeu. Cu toate eşecurile noastre, una rămâne sigur: Dumnezeu este credincios.

     Dacă aici este vorba de chemarea lui Dumnezeu, atunci nu este vorba despre chemarea la Împărăţia Sa sau la gloria Sa, ci despre chemarea la sfinţirea practică. Dacă nu corespundem acestei responsabilităţii a noastre, atunci nu este greşeala lui Dumnezeu. Nu! Dumnezeu este credincios şi El va desăvârşi în noi lucrarea pe care a început-o. De aceea nu trebuie să descurajăm gândind că chemarea la sfinţirea practică este prea grea de realizat pentru noi. Va veni ziua când vom sta glorificaţi şi în sfinţenie în faţa Lui.

     Versetul 25: »Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.«

     Pavel purta pe fraţii şi pe surorile din toate localităţile pe inima sa în rugăciunile lui. El s-a rugat şi pentru tesaloniceni (1.2). Dar el ştia şi cât de mult avea el nevoie de rugăciunea lor. Prin rugăciune nu suntem legaţi numai de Dumnezeu, ci şi cu fraţii noştri şi cu surorile noastre. Cât de necesară este rugăciunea reciprocă!

     Suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru fraţii care ni i-a dat, care ne explică Cuvântul lui Dumnezeu, Îl explică şi Îl aplică la inimă şi conştiinţă. Dar cât de important este că aceşti fraţi nu numai că aduc Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei se şi roagă pentru ascultători! Dar este important şi reciproc, ca noi să ne rugăm pentru fraţii şi surorile care se lasă folosiţi în mod deosebit în lucrarea Domnului. Ei au nevoie de rugăciunile noastre, şi anume atât personale cât şi în comun

     Versetul 26: »Salutaţi pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă.«

     Sărutarea era atunci forma de salut obişnuită. De aceea aici se pune accent nu pe sărutare, ci pe sărutare „sfântă“. Dacă ne gândim la zilele noastre, atunci poate fi şi o sărutare a mâni. Decisiv este ca acest salut să fie sfânt. Aici se pune întrebarea dacă salutul nostru este sau nu sincer. Cât de adeseori trebuie să constatăm cu regret, că şi noi înşine în astfel de nevoi simple nu suntem sinceri. Dacă de exemplu doi fraţi discută negativ despre un al treilea şi când acesta se apropie este salutat cu cuvinte foarte prietenoase, spunându-i cât de mult se bucură să-l vadă, cu siguranţă aceasta nu mai este un salut „sfânt“, ci o făţărnicie.

     Versetul 27: »În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor.«

     Aceste cuvinte sunt unice. Pavel foloseşte aici o expresie foarte puternică. »Vă rog fierbinte« vrea să spună „a lega cu un jurământ solemn”. El dorea foarte mult să se citească această epistolă înaintea tuturor credincioşilor, deci şi alţii să ia cunoştinţă de ea. El era convins că deja la această primă epistolă a fost inspirat de Duhul Sfânt şi că acest conţinut al epistolei era de mare importanţă şi pentru alţi credincioşi.

     Într-adevăr, dacă vedem în jurul nostru câtă necunoştinţă este astăzi cu privire la adevărurile din această epistolă, cât de puţin s-a înţeles venirea Domnului Isus, ne dăm seama cât de actuală este această epistolă şi astăzi pentru fiecare personal.

     Versetul 28: »Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi! Amin.«

     Ce încheiere potrivită a acestei epistole a îmbărbătării! Cât de necesar este harul lui Dumnezeu în viaţa noastră zilnică! Având în vedere că Domnul Isus va veni în curând, ca să ne ia la Sine, pentru ca apoi puţin mai târziu să putem apărea împreună cu El la instaurarea Împărăţiei Sale, avem nevoie de harul Său. Da, suntem dependenţi în totalitate de acest har. Am avut parte de harul Său ca păcătoşi, când ne-a mântuit, şi vom avea parte de har, când El va reveni, dar noi stăm şi în fiecare zi sub acest har – noi avem nevoie de el. Domnul nostru cunoaşte împrejurările noastre, oricare ar fi ele. El ştie dacă suntem tineri, dacă suntem în vârstă, sau dacă suntem bătrâni şi simţim în mod deosebit slăbiciunea corpului nostru. Harul Său este bogat pentru toţi. El este un izvor nesecat, care curge până vom fi la El în slavă.

De ce pot azi să umblu sigur? / O, harul Tău mă apără!

De ce eu azi nu cad în luptă? / Iubirea Ta mă sprijină.

Da, harul mă călăuzeşte, / Iubirea mă conduce-acas’.

Da, locuinţa-i pregătită, / La Tine voi veni-n curând.