Studiu 1 Tesaloniceni - E. A. Bremicker

Capitolul 4,1-12

Umblarea sfântă a credincioşilor

     Înainte ca apostolul Pavel să treacă în capitolul 4 de la versetul 13 la tematica propriu-zisă a epistolei sale şi să scrie despre venirea Domnului, a dorit să exprime câteva gânduri practice. La tesaloniceni erau multe lucruri de lăudat şi acest fapt este remarcat cu mulţumire. Dar existau şi primejdii la care ei erau expuşi în mediul păgân în care trăiau. Apostolul Pavel îi avertizează cu privire la aceste primejdii îndemnându-i la o umblare sfântă, o umblare în lumină şi în dragoste. Dragostea şi sfinţenia sunt amintite împreună în capitolul 3.12-13. În textul din faţa noastră le găsim din nou împreună, dar în ordine inversă. Pavel vorbeşte mai întâi despre sfinţenie şi apoi despre dragoste.

     Îndemnurile pentru viaţa practică din acest pasaj stau în legătură directă cu venirea Domnului. Acestea sunt indicaţii pentru credincioşii care mai sunt pe pământ şi Îl aşteaptă pe Domnul lor. Dar dacă şi noi vrem să fim astfel de credincioşi, acest adevăr ne spune şi nouă ceva. Îndemnurile se referă la diverse domenii, în care noi ne mişcăm:

            - în versetele 3-8 este vorba despre Dumnezeu, după a cărui voie trebuie să trăim pe pământ;

            - în versetele 9-10 este vorba despre fraţii noştri, pe care trebuie să-i iubim;

            - în versetele 11-12 este vorba despre mărturia noastră faţă de necredincioşi, faţă de care trebuie să umblăm în chip cuviincios.

     Versetul 1: „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus să sporiţi tot mai mult.“

     „Încolo (deci)“: după tot ceea ce a spus deja Pavel, observăm că încă nu a ajuns la sfârşitul epistolei sale. Mai avea de spus adevăruri importante. Încă nu amintise motivul propriu-zis pentru care a scris această epistolă către tesaloniceni. Dar înainte de a vorbi detaliat despre venirea Domnului, la care face deja aluzie în ultima parte a capitolului 3, el aprofundează mai întâi subiectul despre sfinţirea practică, ce de asemenea a fost amintită în capitolul 3.

     El îi numeşte din nou „fraţi“ pe preaiubiţii săi tesaloniceni. Prin această adresare cordială exprimă din nou legătura intimă cu aceşti credincioşi întorşi de curând la Dumnezeu. Ca fraţi şi surori în Domnul, el i-a iubit din inimă şi din acest motiv a putut să le adreseze un cuvânt de îndemnare. Şi în zilele noastre, acolo unde există o relaţie cunoscută şi savurată, este mai uşor nu numai să adresezi ci şi să primeşti un cuvânt de îndemnare. Pavel însă nu a vrut să poruncească în autoritatea sa de apostol, ci a dorit să-i „roage şi să-i îndemne în Domnul Isus“.

     Cuvântul folosit pentru „vă rugăm“ poate fi tradus şi prin „a solicita“ sau „vă rugăm din inimă“. Este o expresie folosită între persoane de acelaşi rang. Prin această expresie se subliniază relaţia care era între Pavel şi tesaloniceni. El nu a stat cu degetul arătător ridicat, ci a dorit în dragoste să le atragă atenţia cu privire la unele lucruri din viaţa lor practică. Totuşi, aceste indicaţii purtau caracterul unui îndemn. El dorea să le îndrepte atenţia spre ceva ce era important pentru ei. Dragostea nu se teme să atragă atenţia cu privire la pericole, ci dimpotrivă dragostea vorbeşte deschis despre ele. Rugăminţile şi îndemnurile apostolului au fost întotdeauna „în Domnul Isus“. În spatele cuvintelor sale nu era nici o obligaţie legalistă şi nici o părere personală a sa, ci autoritatea Domnului Isus. Pavel era numai „canalul“ care transmitea mai departe ceea ce a primit de la Domnul. Ce binecuvântare şi astăzi, dacă îndemnurile ar fi rostite într-un astfel de duh şi într-un astfel de duh!

     Aici este vorba despre umblarea creştină. Tesalonicenii, dar şi noi împreună cu ei, ar trebui să umble aşa cum Îi place lui Dumnezeu. Ce să înţelegem prin cuvântul „umblare”? Cu acest cuvânt este descris întregul mod de viaţă creştin. El vorbeşte despre felul în care ne mişcăm în această lume, ce vorbim, ce facem şi ce gândim. Toate acestea trebuie să fie pătrunse şi marcate de Persoana Domnului nostru. În capitolul 2.10, Pavel a descris umblarea sa prin cuvintele: „sfântă, dreaptă şi fără vină“. Aceasta este o umblare plăcută lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost un exemplu pentru noi în această privinţă. Viaţa Sa a fost întotdeauna în aşa fel, că ea i-a plăcut lui Dumnezeu. Niciodată nu a spus, nu a făcut sau nu a gândit ceva, care să nu fie în concordanţă cu Dumnezeul Său. În privinţa aceasta El este marele nostru Model. Să ascultăm propriile Lui cuvinte: „Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că întotdeauna fac ce-I este plăcut“ (Ioan 8.29). Tatăl mărturiseşte cu diferite ocazii că Domnul Isus este Fiul Său Preaiubit în care El Şi-a găsit plăcerea. Pavel a călcat pe urmele Învăţătorului său. Credincioşilor din Corint le putea scrie: „De aceea şi căutăm să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă“ (2 Corinteni 5.9).

     Cui vrem noi să-i fim plăcuţi? Fraţilor şi surorilor noastre, oamenilor din jurul nostru, colegilor de serviciu, vecinilor, părinţilor sau lui Dumnezeu şi Domnului Isus? Cei mai mulţi oameni doresc să facă impresie asupra semenilor lor şi îşi adaptează felul de convieţuire după ei. Ca oameni credincioşi nu rămânem neinfluenţaţi de aceasta. De aceea ar trebui să ne ferim să fim mai plăcuţi altor oameni (chiar dacă sunt fraţii noştri şi surorile noastre), decât să-I fim plăcuţi Domnului.

     Pavel nu a vrut să-i descurajeze pe tesaloniceni. El subliniază partea pozitivă şi spune: „... cum şi umblaţi“. Ei se străduiau să fie plăcuţi lui Dumnezeu, şi Pavel a văzut lucrul acesta. Cu toate acestea ei puteau să se străduiască mai mult. Când este vorba despre sfinţenia practică, nu se poate niciodată ajunge la sfârşit. Ea este un proces continuu, atât timp cât suntem pe pământ. Umblarea tesalonicenilor era bună, dar putea să devină şi mai bună. Erau încă multe lucruri care nu le puteau deosebi bine, pentru că le lipsea învăţătura. Acum, acest lucru trebuia recuperat.

     Versetul 2: „Căci ştiţi ce porunci v-am dat prin Domnul Isus.“

     Pavel le reamintea mereu de ceea ce le-a spus deja şi ceea ce ştiau. El clădea pe ceea ce era cunoscut. Din nou devine clar că apostolul nu dădea îndemnuri în propria sa autoritate. Cuvântul folosit pentru „poruncă“ este preluat într-adevăr din limbajul militar şi înseamnă „comandă” sau „ordin“, dar erau porunci date „prin Domnul Isus“. Pavel a dat mai departe ceea ce Domnul i-a dat să transmită. El are autoritatea supremă. Aceasta arată totodată că aici nu este vorba de legalism.

     În Vechiul Legământ, poruncile lui Dumnezeu au fost date prin Lege, care cerea de la om ascultare. Niciun om nu a putut şi nu poate ţine poruncile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele formulate în Lege. Aceste porunci au fost călcate de toţi oamenii. În timpul harului, poruncile lui Dumnezeu sunt date prin Domnul Isus. Noi nu le respectăm din duh de frică, ci dintr-un duh al dragostei. Domnul Isus spune: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte“ (Ioan 14.21). Prin natura cea nouă, pe care o are fiecare copil al lui Dumnezeu, şi prin Duhul Sfânt, suntem în stare să ţinem poruncile Domnului.

     Versetul 3: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţenia voastră, să vă feriţi de desfrânare.“

     Din nou Pavel arată clar că nu este vorba despre părerea sau despre voia sa. Sfinţenia noastră practică este voia lui Dumnezeu. Cu plăcere ne gândim la faptul că este voia lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1 Timotei 2.4), dar suntem noi şi conştienţi că voia Sa este să trăim o viaţă sfântă? În aceste puţine versete, Pavel se referă la Dumnezeu (4.3,7,8), la Domnul Isus (4.1,2,6) şi la Duhul Sfânt (4.8). Toată Dumnezeirea este preocupată să ne aducă într-o stare de sfinţenie practică.

     În capitolul 3.13 am văzut deja deosebirea dintre poziţia noastră, în care Dumnezeu ne-a adus ca sfinţi şi preaiubiţi, şi starea practică, care trebuie să corespundă cu poziţia. Aici este din nou vorba despre starea practică. Sfinţenia este în acest sens un proces de sfinţire, o dezvoltare spirituală. Este important să vedem această deosebire. Sfinţirea practică este un proces care durează toată viaţa noastră. La fel este şi cu dreptatea. Noi suntem îndreptăţiţi în ce priveşte poziţia noastră. Dumnezeu ne-a dat dreptatea Sa, deoarece Domnul Isus a murit pe cruce. Dar consecinţa practică este că şi noi trebuie să trăim în dreptate, aceasta înseamnă că viaţa noastră suntem în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu (a se vedea de exemplu 1 Petru 2.24). Sfinţirea este deci un proces de maturizare spirituală. Toată viaţa învăţăm de ce lucruri trebuie să ne curăţim şi pentru cei trebuie să ne sfinţim. Noi învăţăm să cunoaştem caracterul acestei lumi, de care trebuie să ne despărţim, dar totodată vedem tot mai mult, cine este Dumnezeu, către care ne îndreptăm. Sfinţenia practică are de-a face cu acest pământ. Ea este în legătură cu venirea Domnului şi este o pregătire morală pentru revenirea Sa. Şi apostolul Petru aduce umblarea sfântă în legătură cu venirea Domnului, el chiar extinde arcul şi vorbeşte despre ziua lui Dumnezeu (adică starea veşnică). El scrie: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu“ (2 Petru 3.11-12). Cât de importantă este de aceea solicitarea pentru sfinţenia noastră practică! Noi nu putem conştientiza suficient de mult, cât de importantă este o umblare sfântă. Când Domnul Isus cu puţin timp înainte de moartea Sa S-a rugat pentru ucenicii Săi, una din rugăminţile Sale a fost: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17).

     Există în viaţa fiecărui credincios multe puncte slabe, pe care diavolul vrea să le folosească, pentru a produce lipsa de sfinţenie. În acest sens, el încearcă să ne convingă cât de nevinovate sunt toate aceste lucruri. La tesaloniceni exista pericolul mare de a considera desfrâul ca ceva normal. De aceea Pavel adaugă: „... să vă feriţi de desfrânare.“ Nu trebuie să uităm că ei trăiau în Grecia antică, care era plină de imoralitate şi desfrâu sexual. Politica, literatura şi în mod deosebit şi religia promovau chiar acest păcat. Idolii lumii păgâne erau în legătură cu practici imorale. Numai în templul păgân din Corint (şi de acolo a scris Pavel această epistolă) erau găzduite aproximativ 3.000 de prostituate religioase, care stăteau la dispoziţia bărbaţilor care vizitau templul. Tesalonicenii credincioşi crescuseră în acest mediu. Ei au fost influenţaţi de aceste lucruri; de aceea era firesc, ca şi acum, după ce se pocăiseră, să nu vadă că era ceva primejdios în acele lucruri. De aceea Pavel le-a arătat clar, cât de important este să se ferească de desfrânare.

     Nu este oare tot aşa de importantă şi pentru noi această avertizare? Desigur, de-a lungul secolelor, creştinismul a avut (cel puţin în exterior) o influenţă asupra oamenilor din Europa, aşa încât desfrânarea nu s-a promovat public. Dar unde ne aflăm astăzi? Lumea care ne înconjoară este total imorală şi noi suntem din nou în primejdie să privim ca fiind nevătămător ceea ce stă în contradicţie cu sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea atenţionarea este valabilă şi pentru noi: „... să vă feriţi de desfrânare.“

     Desfrânarea este ceva care vine din carne. În Galateni 5.19, unde sunt enumerate faptele cărnii, curvia este menţionată mai întâi. Înţelesul cuvântului este foarte extins. Prin cuvântul grecesc (porneia) se înţelege un „relaţie sexuală nepermisă“ (Vine, W.E. Expository Dictionary of Bible Words). Este deci vorba despre orice necurăţie sexuală. Plăcerea sexuală este o armă pe care satan o foloseşte pentru a ne duce la cădere. Acestor atacuri putem să ne opunem doar abţinându-ne şi fugind. Ar trebui să facem ca Iosif, atunci când soţia lui Potifar a căutat să-l ademenească. Relatarea din Geneza 39 ne arată trei caracteristici ale comportamentului lui Iosif, de la care putem învăţa. El a refuzat, el n-a ascultat şi a fugit (versetele 8, 10, 12).

     Versetul 4: „Fiecare dintre voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste,“

     Aici ne este prezentat în ce mod se poate trăi practic înfrânarea: şi anume prin sfinţenie şi cinste. Se pune însă întrebarea, ce se înţelege prin cuvintele: „să-şi ţină vasul“. Unii comentatori spun că se referă la propria soţie, pe care soţul nu trebuie să o înşele. Atunci sensul cuvântului ar fi ca în 1 Petru 3.7, unde este vorba despre femeie ca fiind un vas mai slab. Alţii se gândesc la aceasta în legătură cu 2 Corinteni 4.7, că vasul este trupul propriu. Atunci înţelesul acestui verset ar fi acela că nu trebuie să dăm pradă curviei propriul corp. Fie aşa, fie altfel, unu lucru este clar, că nu este permis să avem relaţii extraconjugale, ci trebuie să trăim în sfinţenie şi cinste.

     Versetul 5: „... nu în aprinderea poftei, ca popoarele care nu-L cunosc pe Dumnezeu.“

     Dorinţa bărbatului după femeie - şi invers - a fost dată de Dumnezeu oamenilor. Conform principiului, această dorinţă nu este nicidecum rea. Dar premisa este ca trăirea sexuală să se limiteze la căsnicie, pentru că Dumnezeu a dat căsnicia pentru aceasta. Orice relaţie extraconjugală este un păcat, pe care Dumnezeu îl numeşte curvie. Despre aceasta este vorba aici. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu trăiesc în patimile poftelor. Patima este o dorinţă nestăpânită. Prin aceasta sunt caracterizaţi atât oamenii de odinioară, cât şi cei de astăzi. Despre naţiunile de atunci citim în Romani 1.24-27: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, ... căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii.“ Despre oamenii care trăiesc la sfârşitul dispensaţiei creştine, Iuda scrie profetic, că ei se dedau curviei, umblând după trup străin (Iuda 7). Aceste lucruri ne înconjoară pe noi astăzi ca aerul. De aceea să fim treji şi să veghem.

     Versetul 6: „Nimeni să nu fie cu viclenie şi cu nedreptate în această privinţă faţă de fratele său, pentru că Domnul este Cel care răzbună toate aceste lucruri, după cum v-am spus mai înainte şi v-am mărturisit.“

     Aici este vorba evident despre adulter, deci despre faptul că cineva ia soţia aproapelui său. Nu este ceea ce se întâmplă în lume astăzi de multe ori, un pericol pentru noi? Istoria este plină de exemple, că şi credincioşii pot cădea în acest păcat. Să ne gândim la un caz din Vechiul Testament. David a dorit o femeie (Batşeba) şi nu s-a dat înapoi să-l omoare pe soţul acesteia (Urie) pentru a o avea (2 Samuel 11 şi 12). Păcatul adulterului este împotriva lui Dumnezeu, dar prin acest păcat înşelăm şi nedreptăţim şi pe fratele nostru.

     „Pentru că Domnul este Cel care răzbună toate aceste lucruri.“ Poate suntem înclinaţi să gândim, că aceste cuvinte nu se referă la noi. Avem noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, de-a face cu Domnul ca Răzbunător? Dacă este vorba despre mântuirea noastră veşnică, atunci Îl cunoaştem ca Mântuitor şi ştim că El nu va fi Judecătorul nostru. Dar să nu uităm că Mântuitorul nostru este în acelaşi timp şi Domn în Împărăţia Sa. În această Împărăţie suntem supuşi domniei Sale drepte. De aceea trebuie să ne dăm bine seama că pe acest pământ suntem în legătură cu El ca Domn răzbunător. Adevărul acesta nu are nicio legătură cu viaţa noastră eternă, ci cu viaţa noastră pe pământ. Dacă noi ca robi ai Săi suntem neascultători, vom suporta consecinţele. Chiar dacă ne iubeşte şi a murit pentru noi, El nu-Şi poate nega sau schimba caracterul Său de lumină şi sfinţenie.

     Un principiu important al guvernării Sale este: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7). Dacă ducem o viaţă lipsită de sfinţenie practică, vom suporta consecinţele. Acesta devine foarte de clar de exemplu din viaţa lui David. Chiar dacă Dumnezeu l-a iertat pentru păcatul săvârşit împotriva lui Urie, totuşi David a avut de suferit toată viaţa din cauza consecinţelor acestui păcat. Iertarea şi reabilitarea sunt un lucru, dar suportarea consecinţelor este un alt lucru. Dumnezeu iartă, dar El nu ne poate scuti de consecinţele acţiunii noastre rele.

     Pavel a vestit deja acest principiu al guvernării lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, când era încă în Tesalonic. Pavel nu numai le-a spus aceste adevăruri, ci „a mărturisit deplin“. Nu avem şi noi nevoie să fim atenționați cu toată seriozitatea cu privire la aceste principii? Este plăcut şi util să ne ocupăm cu harul iertător, dar nu ar trebui să uităm responsabilitatea noastră faţă de Domnul nostru.

      Versetul 7: „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie.“

     Chemarea noastră corespunde Fiinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este lumină şi de aceea chemarea noastră nu poate fi decât la sfinţenie. Noi trebuie să umblăm ca şi copii ai luminii (Efeseni 5.8). „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie.“ Nici nu ar putea fi altfel. Deja un profet din vechime a spus: „Tu ai ochi prea curaţi ca să privească răul“ (Habacuc 1.13). Dacă vrem să avem o impresie cât de sfânt este Dumnezeu şi ce este păcatul în ochii Săi, trebuie să mergem la crucea de pe Golgota. Acolo, sfântul Dumnezeu L-a părăsit pe Omul Isus Hristos, deoarece S-a împovărat cu vina altora. Deoarece Dumnezeu este lumină şi nu poate vedea păcatul, Mântuitorul a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Aşa de sfânt este Dumnezeu, că nu a putut să-L scutească de acele ore de întuneric. Şi aşa de sfânt este Dumnezeu, încât nu poate aproba niciodată un păcat la copiii Săi. Dumnezeu nu poate vedea păcatul.

     Desigur, ca şi creştini suntem chemaţi la libertate. Aşa afirmă Pavel în epistola către Galateni 5.13. Dar să însemne aceasta că putem să trăim cum vrem noi? Niciodată. Libertatea la care am fost aduşi ar trebui să ne determine ca niciodată să nu păcătuim. De aceea în epistola către Galateni Pavel adaugă: „Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora.“ Aceasta este natura libertăţii creştine.

     Versetul 8: „De aceea, cine nesocoteşte aceasta, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt.“

     Apostolul Pavel readuce aici din nou toate lucrurile în faţa celei mai înalte autorităţi: Dumnezeu. Fără îndoială, adulterul este o înşelare a partenerului de viaţă, dar în primul rând este o dispreţuire a lui Dumnezeu. Aceasta nu este spus celor necredincioşi, ci este valabil pentru noi, cei care suntem copii ai lui Dumnezeu. Un necredincios nu are Duhul Sfânt. Aceasta face chestiunea să fie foarte serioasă. Tot ce facem împotriva voii lui Dumnezeu este o nesocotire a Lui. De aceea este foarte important cum umblăm. Un comportament nesfânt este spre necinstirea lui Dumnezeu.

     Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt. Duhul lui Dumnezeu locuieşte atât în totalitatea credincioşilor (în Adunare), care prin Duhul au fost botezaţi să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13); dar El locuieşte şi în fiecare credincios (de exemplu Galateni 4.6). Fiecare, care crede Evanghelia, primeşte Duhul lui Dumnezeu ca pecete (Efeseni 1.13), ca arvună (2 Corinteni 1.22), ca ungere (1 Ioan 2.20) şi ca mărturie (1 Ioan 5.6).

     Lucrarea Duhului Sfânt în noi este ca întotdeauna să-L glorifice pe Hristos (Ioan 16.14), să-L facă măreţ pentru noi în toată frumuseţea Lui. Niciodată aceasta nu poate fi unită cu răul. În 1 Corinteni 6, Pavel dezvoltă această tematică. Şi acolo vorbeşte cuvinte serioase despre păcatul curviei, care în Corint era un pericol mult mai mare decât în Tesalonic.

     În argumentarea sa el enunţă două puncte principale: în primul rând, noi suntem mădulare ale lui Hristos şi de aceea nu ne putem uni în niciun caz cu o femeie străină. În al doilea rând, trupul nostru este templul Duhului Sfânt, astfel încât curvia este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pavel spune acolo: „Orice alt păcat pe care-l face omul este afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care Îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!“ (1 Corinteni 6.18-20). Nu în zadar atât în 1 Corinteni 6 cât şi în 1 Tesaloniceni 4 Duhul este numit Duhul Sfânt. În Noul Testament Duhul lui Dumnezeu are mai multe denumiri, dar dacă citim despre Duhul Sfânt, atunci accentul cade pe realitatea că acest Duh vrea să producă în noi sfinţenie şi nu poate accepta niciodată răul.

      Versetul 9: „Cât despre dragostea frăţească, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.“

     După ce Pavel în versetele 1-8 a tratat tema foarte serioasă a sfinţeniei practice, trece acum la o temă plăcută şi scrie despre dragostea frăţească. Aici nu trebuia să spună multe. Nici măcar nu era necesar să scrie despre aceasta, pentru că ei au fost învăţaţi de Dumnezeu să se iubească unii pe alţii. Şi acest lucru îl făceau. Ei Îl iubeau pe Dumnezeu şi îi iubeau şi pe fraţi. De aceasta a avut parte şi Pavel însuşi, cu toate că a fost doar puţin timp la ei.

     Iubirea de fraţi este o urmare firească a naturii noi, pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Această natură nouă nu poate face altceva, decât să iubească. Apostolul Ioan scrie: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte“ (1 Ioan 3.14). Urmările vieţii noi se arată imediat, şi ele se arată prin faptul că iubim pe fraţi. Dacă astăzi trebuie să vorbim mult despre dragostea de fraţi, atunci aceasta este deja o dovadă că lucrurile nu stau bine. Dragostea de fraţi este de fapt un lucru de la sine înţeles în relaţiile dintre fraţi.

     Versetul 10: „… şi chiar faceţi aşa faţă de toţi fraţii care sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult, ...“

     Ioan scrie: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (1 Ioan 3.18). A vorbi despre dragostea frăţească este un lucru, să practici dragostea de fraţi este cu totul altceva. Dragostea de fraţi nu se arată prin faptul că vorbim despre ea, ci ea se arată în faptă şi în adevăr. Aşa era la tesaloniceni. Ei iubeau pe fraţi şi pe surori, şi nu numai pe cei din adunarea locală, ci pe toţi din Macedonia. Se poate da şi despre noi o astfel de mărturie?

     Cu toate acestea Pavel adaugă: „Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult.“ Oare nu era totul în ordine? Ba da, dar chiar dacă dragostea de fraţi este prezentă, întotdeauna se mai poate spori şi creşte în ea. În versetul 1 tesalonicenii au fost sfătuiţi să prisosească în sfinţenia practică, aici este dragostea frăţească. În amândouă domeniile putem fi conduşi mai departe. La fel era şi la credincioşii din Filipi. Pavel ştia că ei practicau dragostea frăţească şi totuşi le scrie: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă deplină şi în orice pricepere“ (Filipeni 1.9). În dragostea frăţească nu poţi niciodată să atingi nivelul maxim. Legăturile dragostei frăţeşti pot fi aprofundate tot mai mult.

     Versetul 11: „... şi să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am poruncit ...“.

     În Evrei 13.1 citim: „Stăruiţi în dragostea frăţească.“ Există pericolul ca dragostea frăţească să scadă şi să se răcească. Acest pericol era şi la tesaloniceni. În privinţa aceasta vrea Pavel în acest verset să-i atenţioneze. De aceea el indică spre două pericole:

     Primul pericol consta în aceea că tesalonicenii se amestecau în treburile altora şi erau preocupaţi mai mult cu fraţii, decât cu ei înşişi. Desigur, ar trebui să avem un interes sănătos unii pentru alţii, dar dacă ne uităm prea mult la ceea ce fac alţii, dragostea poate suferi din această cauză. Noi nu ar trebui să judecăm la fraţii noştri şi la surorile noastre ceea ce fac, şi nicidecum motivele lor. Aceasta nu înseamnă că tolerăm răul. Nu despre aceasta este vorba aici. Pavel vrea să ne avertizeze cu privire la pericolul de a ne amesteca în lucruri care nu ne privesc. Mai degrabă ar trebui să ne preocupăm cu propriile afaceri.

     Al doilea pericol consta în faptul că între tesaloniceni erau unii înclinaţi să folosească abuziv dragostea fraţilor şi surorilor lor şi să trăiască pe cheltuiala acestora. Probabil că aceasta nici măcar nu se făcea cu intenţii rele. Unii dintre ei erau aşa de ocupaţi cu venirea Domnului, încât au încetat să mai lucreze pentru a-şi câştiga existenţa. De aceea Pavel îi solicită să lucreze cu mâinile lor.

     În a doua sa epistolă, Pavel revine la acest subiect. El scrie acolo: „Auzim că unii dintre voi umblă în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Unora ca acestora le poruncim şi îi îndemnăm în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lor, lucrând în linişte“ (2 Tesaloniceni 3.11-12). Gândul la venirea Domnului ar trebui să nu ne facă leneşi în lucrările zilnice, pe care le avem de rezolvat. Din contră, să ne străduim să ne îndeplinim toate datoriile. Chiar dacă am şti că Domnul ar veni mâine, totuşi astăzi ar trebui să ne îndeplinim lucrul nostru normal.

     Experienţa arată şi că în general nu este potrivit să invocăm temeiuri duhovniceşti pentru a nu mai munci cu mâinile proprii. Există desigur excepţii, de exemplu dacă cineva este activ complet în lucrarea Domnului. Dar dacă nu suntem mulţumiţi cu locul de muncă, nu putem să ne dăm demisia şi să ne bizuim pe fraţii noştri şi pe surorile noastre de credinţă şi să trăim pe cheltuiala lor. Dragostea frăţească ar avea de suferit din cauza aceasta. Dumnezeu doreşte ca noi să fim fideli şi în profesia noastră, la locul de muncă. În 1 Timotei 5.8 citim în alt context: „Dar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa sa, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.“ Acest principiu divin nu ar trebui să-l uităm.

     Versetul 12: „... să vă purtaţi cuviincios faţă de cei de afară şi să n-aveţi nevoie de nimeni.“

     Cu aceste cuvinte Pavel încheie învăţăturile practice despre umblarea creştină. Ca şi creştini suntem răspunzători în primul rând faţă de Dumnezeu. În al doilea rând trăim împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre şi suntem legaţi cu ei prin dragostea frăţească. În al treilea rând trăim încă în această lume şi inevitabil avem tot felul de contacte cu oameni necredincioşi. Noi într-adevăr nu suntem din această lume, dar suntem în această lume. Oamenii acestei lumi ne observă şi înregistrează cum ne comportăm. Aşa era atunci la tesaloniceni, şi aşa este astăzi cu noi.

     Pavel denumeşte pe oamenii din lumea aceasta ca fiind „cei de afară“. Sunt necredincioşi, care sunt clar diferenţiaţi de cei credincioşi. În acest sens sunt numai două grupe de oameni: cei ce sunt afară şi cei ce sunt înăuntru. Faţă de cei necredincioşi noi avem o responsabilitate. Ea se referă la toată comportarea noastră, la vorbirea şi faptele noastre, aceasta înseamnă umblarea noastră. Şi în Coloseni 4, Pavel vorbeşte despre această responsabilitate. El spune acolo: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei de afară, răscumpărând timpul“ (Coloseni 4.5).

     Umblarea noastră ar trebui deci să fie pe de o parte „cu înţelepciune“, iar pe de altă parte „cinstită“ sau „cuviincioasă“. O umblare cinstită este o atitudine de care un necredincios nu se poate poticni. În sensul acesta Pavel scrie romanilor: „Să umblăm frumos, ca în timpul zilei“ (Romani 13.13). Comportarea noastră este o mărturie importantă pentru oameni. Tesalonicenii nu trebuiau să ofere ocazie oamenilor să arate cu degetul spre ei. Pavel îi avertizează să nu ajungă într-o dependenţă inutilă de cei necredincioşi. Acest avertisment este valabil şi pentru noi. Sunt cazuri în care oamenii au venit la credinţă prin comportamentul credincioşilor. Cineva a afirmat: „Cunoşti un creştin prin ceea ce zice şi recunoşti un creştin prin ceea ce face.“ Fără îndoială, vorbirea noastră este importantă, dar dacă umblarea nu este în concordanţă cu vorbirea, atunci vorbele nu vor rezolva multe.