Studiu 1 Tesaloniceni - E. A. Bremicker

Capitolul 4,13-18

Venirea Domnului

     Nu greşim dacă presupunem că secţiunea care ne stă acum în faţă reprezintă punctul central al acestei epistole, deoarece învăţăturile date aici au fost de fapt motivul pentru care Pavel a scris tesalonicenilor. Aceste puţine versete, dar bogate în conţinut au fost deja o încurajare şi mângâiere pentru mulţi credincioşi.

     În Ioan 14.3, Domnul spune ucenicilor că El va reveni ca să-i ia la Sine. Cum se va derula aceasta în detaliu, nu le-a explicat atunci. Răspunsul la întrebarea aceasta îl găsim în epistolele din Noul Testament, şi printre altele în secţiunea de faţă. Duhul Sfânt ia încurcătura deosebită a tesalonicenilor ca motiv pentru a relua şi a detalia subiectul cu privire la răpirea credincioşilor şi revenirea Domnului Isus.

     Pentru ei aceasta era o temă foarte importantă. Aşa cum tocmai am văzut, ei trăiau într-o aşteptare zilnică a venirii Domnului pentru instituirea Împărăţiei Sale. Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să-I slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri. Ei ştiau că El va reveni, ca să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa în putere şi glorie. Această aşteptare era atât de vie şi de reală la ei, încât au fost surprinşi când unii dintre ei au adormit. Ei s-au întristat, deoarece credeau că aceştia au fost privaţi, prin aceea că nu vor intra în Împărăţie. Pe lângă tristeţea cauzată de despărţirea de cei iubiţi ai lor s-a mai adăugat şi această grijă. Prin aceasta ei nu şi-au pierdut speranţa în venirea Domnului, dar erau întristaţi, deoarece gândeau că cei adormiţi vor avea o pierdere şi nu vor putea domni împreună cu Domnul Isus pe pământ.

     Apostolul vrea să le ia această grijă şi face aceasta într-o formă foarte plăcută. Era o lipsă în învăţătură. El nu a vrut ca ei să rămână în necunoştinţă şi de aceea le explică în cuvinte inteligibile ce se va întâmpla cu cei adormiţi şi cum va fi posibil ca toţi (credincioşii adormiţi şi credincioşii în viaţă) să poată veni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ, când El Îşi va ridica Împărăţia.

     Ceea ce tesalonicenii nu ştiau, este şi astăzi multor credincioşi neclar. Înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ, ca să ridice Împărăţia Sa, El vine să ia pe ai Săi la Sine. Este important să diferenţiem aceste două aspecte ale venirii Sale. El vine mai întâi, ca să ia pe ai Săi la Sine. Aceasta este venirea Sa pentru noi. Mai târziu, va reveni cu ai Săi pe pământ, ca să domnească aici. Aceasta este venirea Sa cu noi. Versetele 13 şi 14 vorbesc despre această ultimă latură a venirii Sale şi în capitolul 5.1 se reia din nou această temă. Versetele în paranteză (versetele15-18) ne arată venirea Sa pentru noi. Această diferenţă să n-o uităm când cugetăm asupra acestor versete.

     Versetul 13: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.“

     Pavel începe învăţătura sa cu cuvintele: „nu voim“. Apostolul foloseşte această formulare de şapte ori (a se vedea Romani 1.13; 11.25; 1 Corinteni 10.1; 12.1; 2 Corinteni 1.8; Coloseni 2.1). Ca şi în alte locuri, el leagă de aceste cuvinte învăţături cu însemnătate deosebită. „Să fii în necunoştinţă“ înseamnă să nu şti ceva, să nu înţelegi sau să nu cunoşti. Pavel a observat această lipsă la iubiţii săi fraţi şi de aceea le-a scris.

     Sunt amintite trei grupuri de oameni: cei adormiţi, ceilalţi şi credincioşii care trăiesc. În primul rând este vorba despre cei adormiţi, adică despre credincioşii care merg acasă înainte de revenirea Domnului Isus. Despre această grupă se vorbeşte în aceste versete de mai multe ori:

            - cei care au adormit (versetele 13,15);

            - cei adormiţi în (prin) Isus (versetul 14);

            - cei morţi în Hristos (versetul 16).

     Această grupă cuprinde pe toţi credincioşii începând de la Adam, care trec prin moarte. Dar ei mor altfel decât oamenii acestei lumi. Ei mor „în Hristos“ sau „adorm în (prin) Isus“. În 1 Corinteni 15.20 se spune despre El că este „pârga celor adormiţi“. Aceasta înseamnă că în înviere El are cel dintâi loc. Însă despre Domnul Însuşi nu se spune că a adormit. El a murit, şi anume a murit pentru păcate. Credinciosul însă adoarme. Aceasta vorbeşte despre pace, odihnă şi ocrotire.

     Cuvântul grecesc pentru „a adormi“ se foloseşte în Noul Testament pentru somnul natural şi pentru plecarea acasă a credinciosului. În al doilea înţeles, întotdeauna se referă la trup, şi niciodată nu se referă la suflet sau la duh. Sufletul şi duhul nu dorm. Unele secte învaţă despre „somnul sufletului“, care ar avea loc la moartea credinciosului. Acest gând nu-l găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. A dormi sau a adormi se referă întotdeauna la trupul care va fi pus în mormânt. După adormire, sufletul credinciosului este la Hristos, unde este „cu mult mai bine“ (Filipeni 1.23). 2 Corinteni 5.1-9 ne arată clar, că la plecarea acasă a unui credincios are loc o despărţire între trup, pe o parte, şi duh şi suflet, pe de altă parte.

     A doua grupă de oameni sunt „ceilalţi“. Aceştia sunt necredincioşii. Ceea ce îi caracterizează este faptul că ei nu au nădejde. Despre oamenii acestei lumi este valabil ceea ce spune Pavel în Efeseni 2.12 despre naţiuni, şi anume că sunt fără Dumnezeu în lume şi nu au nicio nădejde. Un om fără Domnul Isus este un om fără perspectivă şi fără conţinut veritabil al vieţii. El nu are nicio nădejde, nici în viaţă, nici în moarte. Cine moare într-o astfel de stare nu are nicio altă şansă să-şi ordoneze lucrurile cu Dumnezeu. Realmente, sunt „ceilalţi, care n-au nicio nădejde“. Moartea face o despărţire clară între credincioşi şi necredincioşi. Un credincios nu moare fără nădejde, ci în credinţa puternică în înviere.

     În acest punct vedem nesiguranţa tesalonicenilor. Chiar dacă nu erau fără nădejde cu privire la partea veşnică a celor adormiţi, erau totuşi evident cu privire la Împărăţia care va veni. Dar Pavel vrea să le redea această perspectivă. Şi cu privire la Împărăţie puteau fi plini de nădejde. Cei adormiţi ai lor nu vor fi cu nimic prejudiciaţi.

     În sfârşit, a treia grupă sunt „fraţii“, credincioşii care trăiesc. Ei sunt diferenţiaţi clar de „ceilalţi“, care nu au nădejde. Desigur, şi noi ne întristăm la plecarea acasă a unui preaiubit al nostru. Această întristare este normală, şi ar fi anormal dacă nu am avea aceste simţăminte. Domnul Isus Însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan 11.35). El ştie ce înseamnă să pierzi un om preaiubit. De aceea cunoaştem aceste sentimente de compasiune ale Domnului şi ale lui Dumnezeu, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3). Dar aici nu era vorba despre această întristare, ci de faptul că tesalonicenii erau întristaţi, pentru că nu aveau o imagine clară cu privire la viitorul celor adormiţi.

     Versetul 14: „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.“

     Acest verset ne explică de ce noi nu suntem fără nădejde ca ceilalţi. Ca punct de plecare pentru învăţăturile care urmează începând cu versetul 15, este important să înţelegem bine această afirmaţie, pentru că ea ne aminteşte de adevărul fundamental al Evangheliei, de moartea şi învierea Domnului Isus.

     Expresia „dacă credem“ nu exprimă o nădejde vagă, nu exprimă o probabilitate sau nesiguranţă, ci este o siguranţă deplină, că El a murit şi a înviat, o siguranţă care are consecinţe pentru cei adormiţi. Mai întâi însă ni se îndreptată privirea spre El Însuşi. Este o realitate neschimbătoare, că El a suferit moartea pe cruce şi după trei zile a înviat. În 1 Corinteni 15.1-4, Pavel arată corintenilor că aceasta este temelia Evangheliei, şi primirea acestor realităţi ale mântuirii reprezintă temelia credinţei noastre. Isus a făcut lucrarea pe cruce ca Om. De aceea, aici se aminteşte de două ori Numele Său (şi nu Hristos sau Domn).

     Această lucrare are urmări pentru noi. În chip duhovnicesc este valabil, că noi ca şi credincioşi am murit cu El, am fost îngropaţi şi am înviat (Coloseni 2.11-13 şi altele). Dar este pe deplin posibil ca noi să-L urmăm realmente pe acest drum, adică cu trupul nostru. El a murit, şi aşa au fost mulţi credincioşi care au adormit în El (şi probabil mulţi vor mai adormi în El). Concluzia, pe care Pavel o trage aici, este: Dacă credem că Domnul Isus a murit şi apoi a înviat, atunci este de la sine înţeles ca noi să credem şi că cei care au adormit în El de asemenea vor învia. Dar aceasta nu este totul. Hristos este acum glorificat şi El va reveni pe pământ. Din aceasta credinţa trage concluzia că cei adormiţi vor veni de asemenea cu El pe acest pământ. Aceasta este cutezanţa credinţei. Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos, se va întâmpla şi cu noi.

     Aici avem deci confirmarea a ceea ce Pavel a spus deja în capitolul 3.13, că Domnul Isus Se va arăta „cu toţi sfinţii Săi“. Acestora le aparţin şi cei care au adormit, şi aceasta o arată el clar aici. Faptul că şi cei care trăiesc aparţin acestora, îl arată clar versete următoarele. Aici este însă vorba mai întâi despre cei adormiţi. Dumnezeu îi va aduce împreună cu Domnul Isus, după ce mai înainte vor învia. Moartea Sa şi învierea Sa sunt tot aşa de sigure ca şi venirea Sa cu ai Săi. „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi“ (Romani 8.11).

     Credincioşii adormiţi nu sunt încă acum în Casa Tatălui. Acest lucru este afirmat uneori, dar Noul Testament nu ne dă nicio confirmare pentru aceasta. Ei sunt în Paradis, ei sunt la Hristos, ei sunt la Domnul - şi numai faptul acesta înseamnă deja fericire. Însă acolo ei aşteaptă, la fel ca noi, ca Domnul Isus să revină şi apoi împreună cu „toţi sfinţii” să Se reîntoarcă pe acest pământ. Credincioşii adormiţi şi credincioşii care vor fi în viaţă vor veni împreună cu El, când El Îşi va ridica Împărăţia Sa în glorie. Cum va fi posibil lucrul acesta? Foarte simplu, prin aceea că cei adormiţi vor învia, iar cei în viaţă vor fi răpiţi împreună cu ei la Domnul. Tocmai acest lucru este explicat clar în versetele 15-18.

     Înainte de a merge mai departe, doresc să mai atrag atenţia la o diferenţă importantă. Am văzut deja, că în ceea ce priveşte pe cei credincioşi este vorba despre „adormire“ (vezi de exemplu Ioan 11.11; Faptele Apostolilor 7.60; 1 Corinteni 15.6; 2 Petru 3.4). Când este vorba despre Domnul nostru, nu se foloseşte această expresie. El a murit. Hristos a luat asupra Sa pe crucea de pe Golgota ce avea a face cu moartea şi judecata. Moartea Sa a fost o moarte în realitatea ei groaznică ca judecată asupra păcatului. „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6.23), şi această moarte a luat-o El asupra Sa pentru noi. Cine primeşte în credinţă lucrarea Sa, nu moare această moarte, ci „adoarme”. Ce diferenţă!

     Versetul 15: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.“

     Numai faptul - din versetul 14 - că Dumnezeu va aduce înapoi cu El pe cei care au adormit în Isus, a putut fi o mângâiere şi încurajare pentru tesaloniceni. Dar Duhul Sfânt nu se mulţumeşte numai cu aceasta, să constate realitatea, ci le dă lor şi prin aceasta şi nouă alte detalii cum este posibil, ca noi toţi să venim cu Domnul Isus. Aceste detalii ne sunt relatate în versetele 15-18.

     Pe drept, aceste versete sunt puse într-o paranteză ca un întreg, deoarece gândul principal este întrerupt aici. De fapt, aici este vorba despre venirea Domnului Isus pe pământ, adică este vorba de ziua Domnului şi de întemeierea Împărăţiei, care stă în legătură cu aceasta. Cu toate acestea această frază intercalată este nu numai importantă şi plină de învăţătură, ci ea este şi foarte mângâietoare, pentru că ne arată premisa în care este posibil ca noi să revenim cu Domnul Isus pe pământ. Înainte ca noi (adică toţi sfinţii împreună cu El) să apărem pe pământ, El va împlini făgăduinţa din Ioan 14.3 şi ne va lua la Sine în glorie. Capitolul 3, versetul 13, şi capitolul 4, versetul 14 ne arată că El va veni cu noi pe pământ; capitolul 4, versetele 15-18, arată clar că El va veni mai înainte pentru noi, ca să ne ia la Sine (pe cei adormiţi şi pe cei vii din timpul acela). De aceea ne vorbesc aceste versete atât de categoric; să-L aşteptăm pe El, pe Domnul nostru din cer!

     Dintre multe texte ale Cuvântului lui Dumnezeu, care vorbesc despre revenirea Sa, numai puţine vorbesc despre răpirea credincioşilor. Cele mai multe texte tratează arătarea Sa pe pământ (începând cu profeţia lui Enoh, Iuda 14-15). Trei texte ne sar în ochi în mod deosebit, când este vorba despre răpire. Învăţăturile acestor trei texte rezultă de fapt dintr-o problemă deosebită. Textele sunt:

            - Ioan 14.1-4: aici Însuşi Domnul Isus dă un răspuns la teama ucenicilor Săi. El ne dă un principiu, dar nu oferă amănunte.

            - 1 Corinteni 15: aici Pavel dă un răspuns la tăgăduirea învierii. El arată în mod deosebit, cum este posibil ca oameni care trăiesc pe pământ să poată intra în glorie, şi anume cu un trup de slavă, pe care îl vor primi în înviere (compară şi cu Filipeni 3.20-21).

            - 1 Tesaloniceni 4.15-18: aici Pavel dă un răspuns la nesiguranţa şi îngrijorarea tesalonicenilor. El le arată clar, că credincioşii adormiţi şi cei vii vor fi răpiţi deodată la Domnul.

     Importanţa învăţături care urmează este subliniată prin cuvintele: „vă spunem prin Cuvântul Domnului“. Ceea ce urmează nu este un gând pe care l-am putea găsi în Vechiul Testament (acolo într-adevăr în multe locuri este vorba de ziua Domnului, dar nu de venirea Sa pentru noi). Nu este niciun indiciu spre un cuvânt al Domnului din evanghelii, care să fie reluat aici. Nu, Pavel vrea pe de o parte să ne îndrepte privirea spre autoritatea în care el scrie aceste cuvinte, dar în mod deosebit această expresie ne arată că este vorba de o revelare din partea Domnului. Pavel a primit o revelaţie complet nouă de la El. Ceea ce el a auzit ne dă nouă (vezi şi de exemplu 1 Corinteni 11.23 şi Efeseni 3.2). În 1 Corinteni 15.51 vorbeşte în legătură cu răpirea despre o taină: „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi.“ Folosirea cuvântului „taină“ ne indică şi faptul că acest eveniment a fost ascuns până atunci (adică în Vechiul Testament), dar acum prin revelare a fost făcut cunoscut.

     Ce înseamnă expresia „venire“ am văzut deja pe larg anterior (a se vedea expunerea de la capitolul 2.19-20). Contextul arată clar că „venirea“ se referă aici la venirea Sa pentru noi. În acel moment vor exista pe pământ două grupe de credincioşi. O grupă este formată din cei adormiţi, iar cealaltă din credincioşii aflaţi în viaţă. Grupa celor adormiţi se compune din credincioşi ai Vechiului Testament (de exemplu: Noe, Avraam, Iov, Moise, David etc.) şi din cei adormiţi în perioada actuală a timpului harului. Aceasta ne arată clar că este mai bine să nu vorbim de „răpirea Adunării”, ci de „răpirea credincioşilor”, pentru că şi credincioşii din Vechiul Testament vor avea parte de această răpire.

     În acest loc Pavel se identifică în chip plăcut cu cei vii. El spune: „noi cei vii“. El aştepta zilnic revenirea Domnului său (a se vedea de exemplu Filipeni 3.20), dar pe de altă parte avea în vedere şi posibilitatea că va trece prin moarte şi înviere (a se vedea de exemplu: 2 Corinteni 4.14; Filipeni 1.22-25; 2.17). Aşa cum a procedat el, aşa putem proceda şi noi. „Noi cei vii“ arată adevărata viaţă a nădejdii noastre. Contăm că Domnul poate reveni în orice zi. De aceea Petru vorbeşte despre faptul că noi am fost născuţi din nou „la o nădejde vie” (1 Petru 1.3). Dar, pe de altă parte, suntem destul de realişti să ne aşteptăm că putem adormi înainte de venirea Sa.

     Cărei grupe vom aparţine la venirea Domnului putem lăsa liniştiţi în seama Lui. Cum face El, va fi bine. Dar un lucru îl ştim cu siguranţă: cei aflaţi în viaţă nu vor fi favorizaţi la venirea Sa.  Ei vor trăi împlinirea nădejdii lor, dar cu nici un chip nu o vor lua înaintea celor adormiţi. Aceasta ne-o arată versetele care urmează.

     Versetul 16: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.“

     Ce încurajare se găseşte în aceste cuvinte! Domnul va veni. El nu va veni pe pământ, ci va veni ca să ia pe ai Săi la El. Când El Se va reîntoarce (câţiva ani mai târziu) pe pământ, acesta va fi un eveniment public vizibil: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea, şi cei care L-au străpuns“ (Apocalipsa 1.7). Aici aceasta este altfel. Domnul va veni să ia acasă pe martorii Săi şi pe cei care L-au urmat, Mirele va veni să ia Mireasa acasă şi acest fapt va rămâne ascuns pentru ochii lumii acesteia. Lumea va vedea urmările acestui fapt, dar nu evenimentul în sine. Acel strigăt poruncitor, glasul unui arhanghel şi trâmbiţa lui Dumnezeu le vor auzi numai cei care aparţin Domnului Isus. Numai ei vor fi răpiţi în nori în întâmpinarea Lui, dar mai întâi vor învia cei adormiţi şi apoi împreună cu credincioşii aflaţi în viaţă vor merge la Domnul.

     Cât de mult aşteaptă Domnul această clipă! Sunt aceia, pe care El i-a răscumpărat  cu un preţ mare, pentru care Şi-a dat viaţa. Sunt aceia, pe care El îi iubeşte şi pe care doreşte să-i aibă la Sine. Sunt aceia, pe care El îi vede aici în împrejurări şi pe care doreşte să-i ducă în slava Sa. Înţelegem acum de ce se spune: „Căci Însuşi Domnul ...“? El a promis ucenicilor Săi, că El Însuşi va reveni ca să-i ia la Sine. Nu, El nu trimite niciun înger, ci El Însuşi va veni. Cât de preţioasă ne este această expresie! Cu câtă plăcere spunem împreună cu apostolul Pavel: „Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). Cu aceeaşi bucurie ne gândim că El, care S-a dat personal pentru noi, va reveni tot personal să ne ia la Sine. Nicidecum aici nu este vorba despre o viziune sau o imagine, ci că El în Persoană vine.

     Unii creştini aplică acest verset şi la plecarea acasă a unui credincios, aşa de parcă Hristos ar lua personal pe credinciosul adormit, ca să-l ducă în Paradis. Dar nu acest gând este aici. Nu, aici este vorba despre un eveniment cu totul unic, care se va împlini în viitorul apropiat.

     Domnul va veni, şi anume:

            - cu un strigăt poruncitor. Această expresie ne aminteşte de un ordin militar, cu care un conducător roman de oşti îşi chema soldaţii. Era strigătul de strângere, care aduna oştirea de luptători pentru retragere. Tesalonicenii înţelegeau aceasta foarte bine, fiindcă erau obişnuiţi cu obiceiurile romanilor. Numai ostaşii trupei respective auzeau acest strigăt şi-l urmau. Aplicat la revenirea Domnului, avem o imagine frumoasă în Ioan 11.43, unde Isus îl strigă pe Lazăr: „După ce a zis aceste cuvinte, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!“ În timp ce toţi ceilalţi morţii au rămas în mormintele lor, la strigătul plin de putere Lazăr a părăsind locul său şi a venit afară. La fel va fi şi la revenirea Domnului. Acel strigăt poruncitor îl vor auzi toţi sfinţii, în timp ce ceilalţi morţi vor rămâne în mormintele lor.

    Ce putere şi tărie are glasul Domnului, încât morţii îl vor auzi şi vor învia!

            - cu glasul unui arhanghel. Unicul arhanghel amintit în Biblie este Mihail (a se vedea Iuda 9), căpetenia cea mare a îngerilor. Cineva explică amintirea glasul său aici în felul următor: „Glasul unui arhanghel indică spre gloria celei mai înalte creaturi cereşti, care-L va însoţi pe Domnul cu ocazia aceasta. Dacă îngerii sunt acum slujitorii sfinţilor, atunci cu cât mai potrivit este să auzim aici despre glasul unui arhanghel, când ne vom strânge la El.” (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians). Şi alţi comentatori se referă la faptul că Domnul va fi însoţit de îngeri, când va duce acasă pe preaiubiţii Săi.

            - cu trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi expresia folosită pentru cuvântul „trâmbiţă“ este preluată din limbajul militar. La ultima trâmbiţă, armata romană se punea în mişcare. Acesta este gândul aici: trâmbiţa lui Dumnezeu ne cheamă să ne ducă în glorie. Este trâmbiţa care este amintită şi în 1 Corinteni 15.52: „Căci trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.“ Trâmbiţa lui Dumnezeu amintită aici nu are voie să fie confundată cu cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 8-11. Acolo este vorba de judecată, un gând cu totul diferit de cel de aici.

     Unii comentatori se gândesc în legătură cu strigătul poruncitor, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu şi la grupele (sau familiile) diferite de credincioşi, care vor avea parte de răpire. Strigătul poruncitor este valabil în primul rând pentru credincioşii din perioada actuală, deci a Adunării sau Miresei lui Hristos. Glasul unui arhanghel se referă la credincioşii adormiţi din poporul Israel (Mihail este văzut în aproape toate locurile în legătură cu poporul Israel), trâmbiţa lui Dumnezeu este valabilă pentru ceilalţi credincioşi adormiţi, şi care nu aparţin nici Israelului, nici Adunării (ca de exemplu Noe, Iov şi alţii).

     „Întâi vor învia cei morţi în Hristos.“ Dacă citim 1 Corinteni 15, ni se spune că totul se va petrece „într-o clipă, într-o clipeală de ochi”. Aici însă această clipeală de ochi este subîmpărţită, căci mai întâi vor învia cei morţi în Hristos (cei adormiţi din Vechiul şi din Noul Testament). Această afirmaţie ne oferă o împlinire parţială a cuvintelor Domnului Isus din evanghelia după Ioan 5.28-29: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii.“ Aici răsună glasul Său puternic, şi cei care înviază la acest glas, înviază pentru a trăi. Oricât de lipsit de logică ar putea părea acest gând pentru necredinţă, credinţa simplă nu are nicio greutate să primească acest cuvânt. Să nu fie un lucru mic pentru Domnul să-i găsească pe toţi ai Săi, şi pe aceia care au fost înecaţi, au fost arşi sau sfâşiaţi de animale? Nu, toţi morţii în Hristos vor învia în acel moment.

     Încă câteva gânduri scurte despre înviere: În Noul Testament nu găsim o învăţătură cu privire la o înviere generală a tuturor care au murit. Iudeii credeau într-o înviere în ziua de pe urmă (a se vedea de exemplu Ioan 11.24), dar Noul Testament arată clar că o asemenea înviere generală nu va exista. Locul citat mai înainte din Ioan 5, este uneori înţeles greşit, dar tocmai această afirmaţie a Domnului Isus arată că vor fi două învieri distincte şi diferenţiate în timp, o înviere „pentru viaţă“ şi o înviere „pentru judecată“. El diferenţiază aici exclusiv caracterul acestor două învieri (viaţă, respectiv judecată), fără să ţină seama de desfăşurarea lor în timp. Dar alte locuri ne arată clar că este vorba de evenimente diferite, care vor avea loc în momente diferite.

     1 Corinteni 15.22-23 ne dă alte explicaţii despre învierea pentru viaţă. „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa,i în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos.“ Deci, învierea se desfăşoară în mai multe etape. Mai întâi Hristos Însuşi, apoi cei care sunt ai lui Hristos la venirea Lui. Acesta este gândul pe care îl avem în 1 Tesaloniceni 4. Şi în sfârşit mai există o a treia fază a acestei prime învieri, care include pe martirii din timpul marelui necaz (a se vedea Apocalipsa 20.4-6).

     Caracteristica acestei învieri este, că va fi o „înviere dintre“ (vezi Filipeni 3.11). Unii vor învia, în timp ce alţii vor rămâne în moarte. Astfel vor învia cei „morţi în Hristos“ şi vor merge la El, în timp ce aceia care au murit fără El vor rămâne în mormânt cel puţin încă o mie de ani, înainte să învieze, dar pentru judecată (a se vedea Apocalipsa 20.11-15). Ce lucruri serioase!

     Versetul 17: „Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“

     Imediat după ce cei adormiţi vor fi înviaţi, noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună cu ei. Acesta este „clipa, clipeala de ochi“, despre care se vorbeşte 1 Corinteni 15.52. Cei adormiţi vor învia, putrezirea îmbrăcându-se în neputrezire, iar cei vii vor fi transformaţi, prin aceea că ce este muritor va îmbrăca ce este nemuritor (1 Corinteni 15.53-54). Împreună Îl vom întâmpina pe Domnul. Această expresie, care se găseşte de trei ori în Noul Testament, înseamnă „a ieşi cuiva în întâmpinare, pentru a merge apoi împreună cu el“.

     - În Matei 25.1 fecioarele ies în întâmpinarea mirelui, ca apoi să meargă cu el la nuntă.

     - În Fapte 28.5 fraţii vin în întâmpinarea lui Pavel, ca apoi să-l însoţească.

     - Aici noi mergem în întâmpinarea Domnului, ca să rămânem totdeauna la El.

     Noi vom fi „răpiţi“. Acest cuvânt mai poate fi tradus cu „a fura“,  „a smulge“ sau „a lua cu sine“. În el este cuprins şi gândul cu privire la o „îndepărtare sau ducere cu sine prin utilizarea neaşteptată a forţei”. (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words) Aşa va fi când împreună vom părăsi acest pământ. O forţă puternică - care poate să fie numai una dumnezeiască - se va descoperi la răpire. Ca oameni, care o viaţă întreagă am fost supuşi legilor naturii, vom părăsi deodată acest pământ, fără ca vreo putere să ne poată reţine.

     Ce mângâiere puternică se include şi în cuvintele: „împreună cu ei“! Aici, pe pământ, adormirea unui credincios înseamnă totdeauna despărţire şi ca urmare durere. Această despărţire va fi biruită o dată pentru totdeauna la venirea Domnului Isus. Glasul Domnului ne va uni iarăşi. Împreună vom fi răpiţi în întâmpinarea Sa, ca să-L vedem.

     Răpirea noastră are loc „în nori“. Unii comentatori sunt de părere că aici este vorba despre norul gloriei, care i-a umbrit pe ucenici pe muntele schimbării la faţă, dar acest gând este puţin probabil, deoarece scena de pe munte este o imagine a Împărăţiei. Aici trebuie mai degrabă să ne gândim la norii naturali ai cerului. „În acelaşi fel S-a înălţat la cer Domnul Însuşi; căci noi trebuie să-i fim asemenea Lui în toate – o împrejurare importantă aici. Fie că vom fi schimbaţi sau vom învia dintre morţi, noi toţi vom fi ridicaţi în nori. El S-a înălţat în nori şi astfel vom fi la El pentru totdeauna.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher)

     Dar nu se aminteşte numai de nori, ci şi de văzduh. Este o răpire „în văzduh“. Acolo Îl vom întâlni pentru prima dată. Conform textului din Efeseni 2.2, satan este „căpetenia autorităţii văzduhului”. Văzduhul este domeniul autorităţilor şi domniilor satanice. Satan este acolo. Domnul a ales tocmai această sferă, ca să ne întâmpine. Ce descoperire măreaţă a puterii şi autorităţii Sale vedem aici! Pe cruce, El l-a biruit pe diavolul şi i-a răpit prada. Aceasta este subliniat încă o dată aici clar. Satan nu mai are nicio putere asupra noastră.

     Răpirea noastră însă nu are ca ţel nici norii, nici văzduhul. Ţelul nostru este Domnul. El ne vine în întâmpinare, ca să ne ia la Sine, deoarece ne iubeşte cu o iubire aşa de mare. „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“ Aceasta este împlinirea nădejdii noastre, aceasta este destinarea noastră eternă. Chiar dacă vom avea un loc în legătură cu Împărăţia viitoare care va veni pe acest pământ, totuşi acest lucru nu este de o valoare de prim rang şi nici lucrul cel mai important. Nu Decisiv pentru noi este faptul că vom fi la El. Ce va fi acea întâlnire cu El, când Îl vom vedea prima dată faţă în faţă!

     Acum El este Cel pe care Îl iubim, deşi încă nu L-am văzut (1 Petru 1.8). Acum, El este Cel în care noi credem. Însăr atunci credinţa se va sfârşi şi va fi înlocuită cu vedea. Atunci vom vedea realitatea. Da, Îl vom vedea aşa cum este. Ce bucurie, ce fericire este aceasta! Niciodată nu va mai fi despărţire. Veşnic vom savura dragostea Lui pentru noi. În Vechiul Testament avem o pildă frumoasă în acest sens. În Geneza 24, robul lui Avraam a dus-o pe Rebeca la Isaac. Ea este aici o pildă despre Adunare şi Isaac o pildă despre Domnul Isus. El a condus-o în cortul său şi a iubit-o. Această dragoste, pe care noi azi deja o cunoaştem, o vom savura atunci fără nicio îngrădire. Şi răspunsul nostru va fi o eternă adorare.

     Versetul 18: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.“

     Având în vedere aceste descoperiri minunate, ne vine greu să urmăm acest îndemn? Măreaţa perspectivă, că în curând Îl vom vedea pe Domnul, este cu adevărat o îmbărbătare şi o mângâiere. Probabil, trecem prin încercări dificile în lumea aceasta. Atunci să ne încurajăm, gândind la venirea Sa. Probabil, purtăm doliu după cineva drag pe care Domnul l-a luat acasă. Atunci putem să ne lăsăm mângâiaţi la gândul că în curând, uniţi cu cei care au mers înaintea noastră, vom întâmpina pe Domnul.

     Gândul la venirea Domnului este totdeauna mângâiere şi îmbărbătare pentru noi. Chiar dacă este în legătură cu multă putere, este un act al harului. În contrast cu aceasta stă venirea Sa cu noi – şi despre aceasta doresc să spun în încheiere câteva cuvinte - în legătură cu responsabilitatea. Pentru lume, venirea Sa pe acest pământ înseamnă judecată, pentru că este o venire în dreptate şi glorie. Pentru noi este vorba atunci despre responsabilitatea noastră, o chestiune care nu este tratată în acest capitol. Aici este vorba exclusiv despre partea noastră la Domnul. Problema responsabilităţii noastre este importantă, dar ea nu este amintită aici. „Nu este vorba nici despre judecată, nici despre arătare, ci numai despre realitatea unirii noastre cereşti cu El, prin aceea că vom părăsi pământului la fel ca şi El.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher) „Aici găsim harul pur arătat în putere. Cununile, ca răsplată a credincioşiei noastre (sau - ce gând foarte serios! - pierderea lor ca urmare a infidelităţii noastre), nu vor fi împărţite în acel moment, pentru că aici este vorba numai despre descoperirea harului Său. La răpire nu este vorba despre dragostea noastră faţă de Hristos, nu este vorba despre umblarea noastră, ci despre dragostea Lui faţă de noi. Este dragostea Sa, care a plătit datoria noastră şi ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, despre dragostea Sa prin care noi vom împărţi gloria Sa.” (Rossier, H. Entretiens sur la première Épitre aux Thessaloniciens)