Studiu 1 Tesaloniceni - E. A. Bremicker

Capitolul 2

Slujba apostolului Pavel

   În timp ce în primul capitol stau înaintea noastră tesalonicenii înşişi şi mărturia lor exemplară, în capitolul al doilea vedem în mod deosebit modelul apostolului Pavel. Duhul lui Dumnezeu ne oferă o privire profundă în viaţa şi comportarea acestui slujitor deosebit al lui Dumnezeu.

    Pavel a lucrat în Tesalonic ca evanghelist. După aceea, când unii au venit la credinţă, el a exercitat slujba unui păstor. În ambele slujbe el a fost credincios şi a lucrat cu dăruire deplină. Deja în capitolul 1 versetul 5 a spus: »Ştiţi cum am fost noi, între voi, pentru voi«. Acest gând el îl dezbate detaliat în capitolul 2. Pavel era îngrijorat de preaiubiţii lui tesaloniceni şi îi purta în inima iubitoare şi dedicată rugăciunii.

   Cu toate că niciunui dintre noi nu îi este încredinţată o slujbă ca lui Pavel, putem totuşi învăţa de la el. Probabil Domnul nu ne-a dat darul unui evanghelist sau al unui păstor. Cu toate acestea noi avem voie şi trebuie să fim în lumea aceasta martorii Săi şi să ajutăm fraţilor noştri şi surorilor noastre. De aceea acest capitol, care la prima privire pare să conţină puţină învăţătură, este totuşi foarte important şi instructiv.

Versetul 1: »Voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică.«

   De opt ori vorbeşte Pavel în această scrisoare că tesalonicenii ştiau ceva. El nu face oarecare afirmaţii, ci el se poate referi la faptul că ei pot confirma afirmaţiile lui. Ei ştiau despre venirea lui la ei, deoarece ei înşişi au trăit-o.

   Această »venire« la ei n-a fost zadarnică. Dumnezeu a binecuvântat din belşug slujba sa şi eforturile sale. »Zadarnic« înseamnă şi „fără folos”, „gol” sau „fără rod”. La tesaloniceni nu a fost aşa. Predicarea evangheliei nu a fost fără urmări. Pavel a vorbit deja în capitolul 1 versetul 9 despre primirea lui la ei. Acolo stau rezultatele acestei primiri la ei în prim plan. Ei s-au întors la Dumnezeul cel viu, ca să-i slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri. Aici în capitolul 2 stă mai mult caracterul primirii lui în prim plan.

   Este o mare îmbărbătare la gândul că pentru Dumnezeu nici o lucrare nu este făcută în zadar. În 1 Corinteni 3,6 ni se arată, că este misiunea noastră să semănăm şi să udăm. Creşterea şi roada o dăruieşte Dumnezeu. Dacă El ne lasă să vedem roada, atunci o face nu pentru ca noi să ne închipuim că suntem cineva, ci ca să ne încurajeze.

Versetul 2: »După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am avut toată îndrăzneala în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor împotriviri.«

   Pavel aminteşte tesalonicenilor de ce i s-a întâmplat în Filipi. Această cetate a fost prima staţiune a călătoriei lui în Europa. Cartea Faptele Apostolilor capitolul 16 ne dă relatări exacte despre ce s-a petrecut acolo. Vântul prigoanelor le era acolo împotrivă şi au avut parte de suferinţe şi maltratări mari. Cu siguranţă Pavel şi Sila au simţit mult timp urmările bătăilor de care au avut parte în temniţa din Filipi. Cu toate acestea nu s-au lăsat reţinuţi de la vestirea cu multă râvnă a Evangheliei. Dimpotrivă, ei au avut »toată îndrăzneala în Dumnezeul lor«.

   Îndrăzneală înseamnă: „să vorbeşti fără frică şi liber”. Aşa a fost la Pavel. El ştia ce mesaj i-a fost încredinţat, şi nimic nu-l putea împiedica să spună mai departe vestea bună. Îndrăzneala la el nu era un entuziasm carnal sau chiar fanatism, ci îndrăzneala lui era în Dumnezeu. Îndrăzneala adevărată este totdeauna în Dumnezeu. Dacă noi dăm loc firii noastre şi ne căutăm pe noi înşine în lucrare, atunci pericolul este foarte mare ca noi – chiar şi în slujba pentru Dumnezeu – să mergem pe căi proprii. Dar Pavel mai ştia şi că această îndrăzneală nu era de la sine înţeles. De aceea el îmbărbăta, de exemplu pe credincioşii din Efes, să se roage pentru el »ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei« (Efeseni 6,19).

   Nu avem şi noi nevoie să ne rugăm ca să avem îndrăzneală în Dumnezeul nostru? Este relativ simplu să ai îndrăzneală, dacă împrejurările sunt favorabile. Dar care este situaţia când sunt greutăţi şi probabil avem de suferit batjocură şi împotrivire? În orice caz Pavel nu s-a lăsat reţinut prin suferinţe să slujească Dumnezeului său.

   Noul Testament vorbeşte în diverse locuri despre îndrăzneală. Ea este totdeauna văzută ca fiind ceva pozitiv şi niciodată ca fiind ceva negativ. Noi spunem deseori astăzi, că noi „nu avem îndrăzneală” să spunem una sau alta sau să facem una sau alta. Biblia nu foloseşte o astfel de exprimare. Noi suntem încurajaţi »să avem îndrăzneală în Dumnezeul nostru«.

   Pavel a avut îndrăzneală »să vestească Evanghelia lui Dumnezeu«. El nu a predicat un mesaj omenesc, ci mesajul lui Dumnezeu. Cuvântul »Evanghelie« se găseşte de şase ori în prima epistolă către Tesaloniceni. De trei ori este numită »Evanghelia lui Dumnezeu« (capitolul 2, versetele 2, 8 şi 9), o dată »Evanghelia noastră« (capitolul 1,5), o dată »Evanghelia lui Hristos« (capitolul 3,2) şi o dată este numită simplu »Evanghelie« (capitolul 2,4), fără nici un adaos. Evanghelia este mesajul lui Dumnezeu adresat oamenilor, punctul ei central este Domnul Isus.

   Această Evanghelie a fost încredinţată apostolului Pavel şi conlucrătorilor lui, de aceea el o numeşte şi »Evanghelia noastră«. Aceasta nu era o aroganţă, ci arată identificarea totală a lui Pavel cu Domul său şi cu ceea ce el predica. El s-a făcut pe deplin una cu mesajul pe care el îl da mai departe. Tot aşa trebuie să fie şi la noi astăzi. Mesajul, pe care noi îl avem de spus oamenilor, nu este un mesaj oarecare. Este »Evanghelia lui Dumnezeu«. Gândul la aceasta ne dă pe de o parte curaj, pe de altă parte ne arată şi responsabilitatea noastră.

   Cu toate că Pavel avea îndrăzneală, nu era simplu să vesteşti Evanghelia. El a făcut-o »în mijlocul multor împotriviri«. Nu era o luptă cu arme omeneşti, ci era o luptă împotriva împotrivirii spirituale a duşmanilor Domnului. Oriunde Dumnezeu deschide o uşă pentru Evanghelie, satan se ridică să deranjeze lucrarea. Aşa a fost atunci, şi tot aşa este astăzi. Fiecare slujitor al Domnului trebuie să se aştepte că satan va împiedica lucrarea şi vrea s-o facă fără efect. Aşa ia naştere o luptă spirituală, pe care noi o putem duce numai în puterea tăriei Domnului nostru. Noi luptăm pentru Domnul nostru şi de aceea avem voie să ne încredinţăm Lui, ca să ne ajute.

Versetul 3: »Căci îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din necurăţie, nici din viclenie.«

   După cuvintele introductive din versetele 1 şi 2 Pavel începe să descrie mai îndeaproape felul lui de lucru. În versetele 3-6 vedem mai întâi partea negativă, aceasta înseamnă că este arătat ce nu a fost Pavel şi conlucrătorii lui, respectiv ce nu au făcut. De la versetul 7 avem partea pozitivă, prezentându-ni-se ce au fost şi ce au făcut. Pavel enumeră şapte motive, prin care nu era caracterizată slujba sa, şi anume:

- nu venea din rătăcire,

- nici din necurăţie,

- nici din vicleşug,

- nu ca să placă oamenilor,

- nu cu cuvinte linguşitoare,

- nu din lăcomie,

- nu pentru propria onoare.

   Pavel nu a fost prigonit numai din exterior, ci evident erau din aceia care îl blamau între credincioşi, aceasta înseamnă, ei voiau să-i atribuie motive false şi nesincere. Aceasta rezultă din contextul întregului capitol. Deci el avea de luptat pe fronturi diferite. Dar el nu are nimic să-şi reproşeze. Motivele lui erau curate şi motivaţiile sincere.

   Şi astăzi slujitorii lui Dumnezeu cunosc atât suferinţe venite din afară, cât şi atacuri de la aceia care le impută motivaţii false. Cât de important este de aceea, ca noi să verificăm permanent motivele noastre, pentru ca nimeni să nu ne poată reproşa pe drept ceva.

   În primul rând Pavel vorbeşte despre faptul că îndemnul lui nu venea din rătăcire, sau înşelăciune. Înşelăciune înseamnă aici, că cineva vrea intenţionat să ducă pe cineva în rătăcire. Aceasta nu este felul de lucru al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, ci al unui învăţător fals. Iuda vorbeşte despre aceştia şi numeşte ca semn caracteristic, că ei »s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam« (Iuda 11). Şi apostolul Ioan vorbeşte despre aceasta şi leagă de el »duhul rătăcirii«, care se împotriveşte »duhului Adevărului« (1 Ioan 4,6). În ambele locuri cuvântul pentru »rătăcire« este înrudit cu cuvântul folosit în versetul nostru pentru »înşelăciune«. Izvorul predicii lui Pavel era Cuvântul lui Dumnezeu nefalsificat şi nu vreo învăţătură falsă sau chiar erezie.

   În al doilea rând Pavel aminteşte necurăţia. El nu predica din necurăţie, ci el trăia în sfinţenia şi curăţia personală. Deseori înşelătoria şi necurăţia, ca şi rătăcirea şi destrăbălarea, merg mână în mână (compară de exemplu Iuda 4 şi 1 Petru 2,18). El învăţa adevărul lui Dumnezeu şi cu acesta niciodată necurăţia nu stă în legătură cu El. Cuvântul lui Dumnezeu ne conduce totdeauna la adevărata sfinţire, niciodată însă la necurăţie. Multe religii păgâne leagă serviciile lor religioase (sau mai exact spus „serviciile idoleşti”) de multe ori cu imoralitatea şi necurăţia. Dar şi la sectele moderne, care inundă ţările noastre europene şi „creştine”, se observă deseori această caracteristică (să ne gândim numai la prostituţia pusă în legătură cu anumite învăţături rătăcitoare). O învăţătură care stimulează imoralitatea şi indecenţa niciodată nu poate fi de la Dumnezeu.

   În al treilea rând se vorbeşte despre vicleşug. Cuvântul folosit în limba greacă pentru „vicleşug” se întâlneşte şi în 2 Corinteni 4,2, unde este tradus prin „viclenie” cu sensul de „falsificat”, „folosit cu scop de înşelare”. Pavel nu a folosit Evanghelia ca pe o „momeală”, ca să înşele pe tesaloniceni, ci el a predicat-o, pentru ca ei să poată găsi în ea mântuire şi viaţă.

Versetul 4: »Ci, după cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată Evanghelia, tot aşa şi vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inimile.«

   Pavel a fost chemat de Dumnezeu Însuşi ca să vestească Evanghelia. Domnul a spus lui Anania la scurt timp după convertirea lui Saul: »El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea lui Israel« (Faptele Apostolilor 9,15). Şi Pavel însuşi aminteşte în diferite locuri, că Dumnezeu l-a chemat. Foarte clar exprimă aceasta în epistola către Galateni, când scrie: »Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale …« (Galateni 1,15). Deci Pavel era începând de la naştere pus deoparte de Dumnezeu şi prin har a fost chemat. Cu toate acestea acest slujitor al lui Dumnezeu, chiar dacă a fost ales şi chemat de Dumnezeu, a trebuit să fie verificat, adică încercat. El a trecut prin diferite încercări din partea lui Dumnezeu şi aceasta a condus la confirmarea lui. El nu a fost confirmat de oameni, ci de Dumnezeu Însuşi.

   Pavel avea o convingere profundă despre faptul că Dumnezeu i-a încredinţat Evanghelia. De aceea el era răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor despre ceea ce spunea. El nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aici avem deci al patrulea motiv, care nu trebuie să se găsească la un slujitor al lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să încercăm să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu.

   Pericolul de a adapta vorbirea noastră la ascultători este totdeauna mare. În 1 Petru 4,11 sunt solicitaţi, »dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu«. Mesajul încredinţat nouă este enorm. El este sever şi important. De aceea prin vorbirea noastră să nu plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aceasta este valabil atât în slujirea faţă de necredincioşi, cât şi în slujirea faţă de credincioşi. Vrem să spunem ceea ce Dumnezeu ne dă, şi nu să chibzuim să tăcem cu privire la aceasta sau la aceea, deoarece probabil ar putea să ne creeze dezavantaje din partea ascultătorilor. Decisiv pentru slujba noastră este acordul lui Dumnezeu şi nu acordul oamenilor.

   Dumnezeu este Cel care verifică inimile noastre. El vede orice sursă ascunsă a faptelor noastre, acţiunilor şi gândirii noastre. Pe oameni îi putem uşor înşela, dar pe Dumnezeu nu-L putem înşela. Deja prin profeţi Dumnezeu a lăsat să se spună în Vechiul Testament: »Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii« (Ieremia 17,10). Inima vorbeşte atât despre motivaţiile noastre cât şi despre sentimentele noastre. Dumnezeu verifică totul, nimic nu este ascuns de El.

Versetul 5: »În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu.«

   Aici sunt numite alte două motive negative, ca se pot vedea des, şi anume al cincilea, vorbirea linguşitoare, şi al şaselea, lăcomia. Pavel putea să ia ca martori atât pe tesaloniceni cât şi pe Dumnezeu, că aceste vicii nu se găseau la el.

   O vorbire linguşitoare, care sună foarte impresionant, şi este plăcută ascultătorilor. Pavel scrie despre aceasta copilului său Timotei: »Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor.« (2 Timotei 4,3) În aceste ultime zile ale mărturiei creştine trăim noi astăzi. Se doreşte să se audă cuvinte, care sunt plăcute, cuvinte, care nu zguduie, ci leagănă în siguranţă. Se iubesc predicile frumoase, care probabil se adresează simţurilor şi nu conştiinţei. Cuvântul lui Dumnezeu este dimpotrivă altfel. Mesajul lui Dumnezeu intră sub piele. El zguduie şi trezeşte conştiinţa noastră. Aceasta nu este totdeauna plăcut şi frumos. Şi noi ca credincioşi avem nevoie mereu să aplicăm toată asprimea Cuvântului lui Dumnezeu la inima şi conştiinţa noastră. Pentru orice slujire verbală este important să nu se vorbească ascultătorilor pe placul lor, ci Cuvântul să fie vorbit aşa cum doreşte Dumnezeu.

   »… nici cu haina lăcomiei de bani«. Dacă slujirea pentru Domnul este îndreptată aşa fel ca pentru noi personal să rezulte ceva din ea, atunci noi o folosim ca un instrument pentru lăcomie. Pavel era nevinovat şi de acest reproş. El a lucrat chiar cu propriile lui mâini (capitolul 2,9), ca să nu ofere nimănui ocazia pentru reproşuri. Lăcomia este ceva îngrozitor în ochii lui Dumnezeu. Domnul Isus Însuşi ne atenţionează: »Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani« (Luca 12,15). Lăcomia este idolatrie (Coloseni 3,5), şi de aceea noi trebuie să ne păzim s-o aducem în legătură cu slujba pentru Domnul. În 1 Timotei 6,5 este vorba de oameni care sunt stricaţi la minte. Unul din semnele lor caracteristice rele este, că ei gândesc că evlavia este »un izvor de câştig«. Să ne ferim să folosim slujba pentru Domnul ca pretext pentru fapte rele. Pe oameni îi putem probabil înşela, dar pe Dumnezeu nu.

Versetul 6: »N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate.«

   Al şaptelea motiv, care nu trebuie să se găsească, este înălţarea de sine a slujitorului. Să fi mai mult decât alţii, să cauţi onoarea din partea oamenilor, este un pericol pentru noi toţi. Acest pericol este mare şi în lucrarea pentru Domnul, şi noi toţi avem nevoie să ne rugăm pentru ocrotire. Înălţare de sine găsim la Diotref. Apostolul Ioan scrie prietenului lui Gaiu: »Diotref, căruia îi place să aibă locul întâi printre ei, nu ne primeşte.« (3 Ioan 9). Domnul Isus ne atenţionează insistent cu privire la această înclinare: »Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat« (Luca 14,11). Nu vrem noi să învăţăm de la El, Cel care – cu toate că ocupa locul cel mai înalt – S-a făcut nimic şi S-a smerit nespus de mult?

   Satan cunoaşte inimile noastre mai bine  decât ni le cunoaştem noi înşine. El ştie cât de uşor căutăm onoare pentru noi înşine. De aceea el va încerca mereu să ne aducă la cădere prin aceasta. Cât de mulţi au căzut deja în această cursă a înălţării de sine – spre paguba lucrării Domnului.

   Pavel nu a vrut să fie pentru nimeni o povară. El era un apostol (trimis) al Domnului său şi drept urmare ar fi putut aştepta sau primi ceva din partea fraţilor şi surorilor. Dar el nu a făcut-o, ci s-a adaptat, ca să nu fie o povară pentru nimeni. Un exemplu din Vechiul Testament este Neemia, care putea spune: »Înainte de mine, cei dintâi guvernatori împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin … Eu n-am făcut aşa, de frică de Dumnezeu. Ba, mai mult, am lucrat eu însumi la repararea zidului acestuia« (Neemia 5,15,16).

   Cine vrea să slujească Domnului, trebuie să poată să se adapteze. Aceasta o vor experimenta şi o vor confirma mai ales acei fraţi şi acele surori care lucrează în ţări străine şi unde sunt alte civilizaţii. În multe domenii ei trebuie să se subordoneze obiceiurilor ţării şi nu se pot aştepta la un tratament deosebit. Dar dacă totuşi o fac, ei pot deveni uşor o povară pentru alţii.

Versetul 7: »Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.«

   Versetele 7-12 ne arată acum sub aspect pozitiv însuşirile active ale slujirii lui Pavel şi a însoţitorilor lui la tesaloniceni. Acum el nu mai vorbeşte despre ceea ce ei n-au fost, ci el arată ce au fost ei realmente în mijlocul lor. Pentru aceasta el foloseşte tabloul unei mame (versetul 7) şi al unui tată (versetul 11), amândoi îngrijesc de copiii lor în chip plin de dragoste. Probabil ni se pare puţin cam ciudat, că Pavel se compară aici cu o mamă, care alăptează (hrăneşte) bebeluşul ei. Noi însă nu trebuie să uităm, că este vorba de o comparaţie. Nouă trebuie să ni se facă clar cât de îngrijorat era Pavel în dragoste pentru tesaloniceni. Dumnezeu Însuşi foloseşte tabloul unei mame, ca să ne ilustreze propria lui dragoste faţă de noi. În Isaia 66,13, El spune: »Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.« Şi Domnul Isus foloseşte această comparaţie. Pe când El deplângea Ierusalimul, El a rostit cuvintele: »De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!« (Luca 13,34).

   Găina este pasărea mamă şi Domnul Isus foloseşte acest tablou din lumea păsărilor ca să explice sentimentele Lui pentru poporul Său pământesc. Desigur noi nu citim în nici un loc că Dumnezeu este o mamă. Noi cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Dar cu toate acestea noi nu avem voie să comparăm pe Dumnezeu cu un tată natural (omenesc). Un tată natural nu cunoaşte sentimentele gingaşe ale unei mame, deoarece el este un bărbat. La Dumnezeu aceasta este altfel. Dumnezeu ştie despre dragostea „de tată”, dar El ştie şi de dragostea „de mamă”. Noi găsim la El totul în chip desăvârşit.

   Pavel dovedeşte aici că el era un imitator al lui Dumnezeu între fraţi şi surori. Dragostea de tată mustră şi învaţă. Dragostea de mamă îngrijeşte foarte bine cu gingăşie. Când copiii au necazuri şi simt nevoia de mângâiere, atunci ei vin de regulă la mama. Dacă vor să ştie ceva şi au nevoie de învăţătură, atunci ei se duc la tatăl. Şi noi avem nevoie astăzi în adunări de amândouă, de dragostea de tată şi de dragostea de mamă.

    Aici sunt numite trei însuşiri, care sunt în legătură cu dragostea de mamă. Mama este în primul rând blândă, în al doilea rând ea hrăneşte şi în al treilea rând ea îngrijeşte. Cuvântul folosit aici pentru „blând” se mai găseşte şi în 2 Timotei 2,24, unde noi citim, că un rob al Domnului trebuie să fie »blând«. Apostolii falşi, care s-au strecurat în Corint, au făcut exact contrariul. Corintenii nu au fost îngrijiţi cu blândeţe de ei, ci ei au fost »robiţi« (2 Corinteni 11,20). Cunoaştem noi această blândeţe în lucrarea pentru Domnul?

   »A hrăni« înseamnă să dai copilului ce îi trebuie pentru creştere. Lui Petru i s-a cerut să pască mieluşeii, adică să le dea hrană (Ioan 21,15). »A îngriji« înseamnă să le ţină cald, aşa cum o pasăre încălzeşte puii ei în cuib (vezi Deuteronomul 22,6). Aşa cum copii mici au nevoie de „căldura cuibului”, şi noi ca şi copii ai lui Dumnezeu avem nevoie de această căldură. De aceea să fim în stare să dăm altora această „căldură a cuibului”. Cine ar putea fi un model mai bun, decât Domnul nostru? Despre El citim, că El hrăneşte şi îngrijeşte Adunarea (Efeseni 5,29).

  Ca unii care suntem subiectul purtării Sale de grijă, avem voie să imităm exemplul Său şi să devenim asemenea Lui.

Versetul 8: »Astfel, în dragostea noastră pentru voi, ne-am fi găsit plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi.«

   Aici avem o altă expresie a dragostei „de mamă”, pe care Pavel o avea pentru aceşti fraţi şi pentru aceste surori. El voia nu numai să le vestească Evanghelia, ci el era chiar gata să le dea propria lui viaţă, adică să moară pentru ei. »Să dai propria viaţă« este în opoziţie totală cu aceia care vesteau Evanghelia din motive de lăcomie. Aceştia nu vor fi niciodată gata să se dea pentru alţii, dimpotrivă, ei se gândesc numai la avantajele proprii.

   Acest verset ne arată, că Pavel era între tesaloniceni atât evanghelist cât şi păstor. Vestirea Evangheliei este în primul rând misiunea unui evanghelist, să-ţi dai propria viaţă este adevărata lucrare de păstor. Pavel le unea pe amândouă în sine însuşi şi prin aceasta era un urmaş al Domnului său. La el găsim această trăsătură de caracter în chip desăvârşit. El Însuşi spune: »Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.« (Ioan 10,11). Niciodată Pavel nu putea să imite moartea de ispăşire a Domnului, aceasta este foarte clar, însă el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşi, dacă ar fi fost necesar.

   Deoarece el iubea aşa de mult pe tesaloniceni, el avea şi o dorinţă fierbinte după ei. Această expresie se întâlneşte în Noul Testament numai în locul acesta. Ea ar putea fi tradusă şi prin: „să ai dorinţă plină de dragoste după cineva”. Probabil aceia dintre cititori care sunt sau au fost activi ca misionari pentru Domnul pot înţelege cel mai bine ce exprimă Pavel aici. Motivul pentru toate era dragostea. Pentru că „atât de scumpi ne ajunseserăţi«. Ce legătură a dragostei între el şi tesaloniceni! Cunoaştem şi noi această legătură a dragostei, care ne leagă cu fraţii şi surorile de aproape şi de departe? Este această dragoste motivul tuturor acţiunilor noastre şi a slujbei noastre pentru ei?

Versetul 9: »Căci vă aduceţi aminte, fraţilor, de oboseala şi de munca noastră: cum lucram noapte şi zi, ca să nu fim sarcină nici unuia dintre voi şi vă vesteam Evanghelia lui Dumnezeu.«

   Din nou li se aduce aminte tesalonicenilor de ceva, pe care ei înşişi îl puteau confirma. Pavel nu numai le-a vestit simplu Evanghelia, ci pe lângă aceasta el a avut oboseală şi sarcini, şi în al doilea rând a lucrat noapte şi zi. El era un om care a făcut totul pentru Domnul lui şi nu voia să aibă nimic pentru sine. El nu numai a predicat Cuvântul, ci el L-a şi trăit. Prin aceasta el a devenit un model pentru toţi care voiesc să slujească Domnului lor.

   În versetul 2 l-am avut ca evanghelist înaintea noastră, care aduce celor necredincioşi cuvântul crucii. Aici îl vedem mai mult în caracterul său de păstor, care vesteşte Evanghelia acelora care veniseră deja la credinţă. Chiar ca şi copii ai lui Dumnezeu avem mereu nevoie să ne amintim de adevărurile de bază ale Evangheliei, de poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este »Evanghelia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său«, şi aceasta cuprinde mult mai mult decât numai mesajul pentru oamenii pierduţi. Predicarea Evangheliei ne oferă nouă celor credincioşi un fundament puternic al mântuirii, de care toţi avem aşa nevoie mare. De aceea Pavel scrie şi credincioşilor din Roma (şi ei erau deja copii ai lui Dumnezeu atunci când el le-a trimis scrisoarea sa): »Astfel, atât cât depinde de mine, sunt gata să vă vestesc Evanghelia şi vouă care sunteţi în Roma« (Romani 1,15). Credincioşilor din Corint le scrie: »Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o« (1 Corinteni 15,1). Tot aşa şi noi avem mereu nevoie să auzim Evanghelia lui Dumnezeu, ca să fim întăriţi prin ea.

   Slujba lui Pavel nu a fost totdeauna uşoară. Ea era legată cu oboseală şi greutăţi. Ambele expresii ne arată în aceeaşi direcţie, se deosebesc însă puţin una de alta. „Oboseală” ne face să ne gândim mai mult la felul lucrului, „greutăţi” ne arată intensitatea lucrului. Vestirea Evangheliei nu era pentru el o plimbare şi nici o lucrare care putea fi făcută în treacăt. El nu cunoştea săptămâna de lucru de 35 sau 40 de ore, şi nici timp liber regulat. Nu, el se identifica pe deplin cu ceea ce trebuia să facă, şi nu ezita nici un efort.

   Pe lângă aceasta se adăuga faptul că el nu voia să fie o povară pentru cineva, aceasta înseamnă că el nu voia să fie o povară financiară pentru cineva. Vedem mereu că Pavel în călătoriile sale lucra cu mâinile proprii, ca să nu fie dependent de ajutorul altora. El lucra noaptea şi ziua, şi noi ne putem uşor imagina cât de puţin timp îi rămânea să se odihnească. Cuvântul folosit aici pentru „a lucra” ne lasă să ne gândim realmente la lucrul cu mâinile proprii, deci la o activitate profesională. El era de meserie făcător de corturi şi prin aceasta cel puţin parţial şi-a câştigat întreţinerea vieţii )vezi de exemplu Faptele Apostolilor 18,3). În alte locuri este vorba de faptul că el a lucrat cu mâinile proprii. Credincioşilor din Efes le putea spune la plecarea lui de la ei: »n-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine. În toate privinţele, v-am arătat că lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.”« (Faptele Apostolilor 20,33-35). În a doua sa scrisoare el vorbeşte încă o dată tesalonicenilor despre această temă. Acolo el scrie: »Căci noi n-am umblat în neorânduială între voi. N-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci lucrând din greu şi obosindu-ne , am muncit noapte şi zi, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în oi înşine un exemplu, ca să ne urmaţi.« (2 Tesaloniceni 3,7-9).

   Această temă este tratată detaliat în 1 Corinteni 9. Acolo apostolul explică că aceia care vestesc Evanghelia au pe deplin dreptul să trăiască din Evanghelie. Să cităm unele pasaje: »Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia  să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de niciunul din aceste lucruri … Care este atunci răsplata mea? Este ca atunci când evanghelizez, să vestesc fără plată Evanghelia şi să nu mă folosesc, ca de un lucru care îmi aparţine, de dreptul meu în Evanghelie.« (1 Corinteni 9,14/18(. Și în a doua scrisoare către Corinteni el repetă încă o dată, că el voia să vestească Evanghelia fără plată (2 Corinteni 11,7)). Pavel era un urmaş al Domnului său,

care a venit »nu să I se slujească, ci ca El să slujească). Nimeni nu putea să-i reproşeje că Evanghelia era pentru el un mijloc de câştig. Şi nimeni nu putea să-i reproşeze, că el a fost o povară pentru fraţi şi surori.

   Dacă locurile citate mai înainte le studiem în context, atunci putem deduce următorul principiu cu privire la sprijinirea financiară a lucrătorilor în lucrarea Domnului: Slujitorul Domnului îşi face lucrarea şi se încrede numai în Domnul său. El nu se bazează pe ajutorul financiar din partea altora. Pe de altă parte este responsabilitatea credincioşilor să dea slujitorilor Domnului ceea ce ei au nevoie. »Vrednic este lucrătorul de plata lui« (Luca 10,7), spune Domnul Isus Însuşi.

Versetul 10: »Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără vină faţă de voi, care credeţi.«

   Aici devine foarte clar, că Pavel se adresează tesalonicenilor ca unora care cred în Domnul Isus. El îi numeşte »care credeţi«. Aceasta este ceea ce ne leagă unii de alţii. Credinţa era atunci baza relaţiei intime dintre Pavel şi aceşti fraţi şi aceste surori. Credinţa este şi astăzi baza relaţiei noastre unii cu alţii.

   Ce avea Pavel de spus tesalonicenilor nu erau cuvinte goale, nu, ei puteau confirma. De asemenea şi Dumnezeu confirma. Dumnezeu nu vede în primul rând slujba, ci El judecă motivele. Deoarece motivele apostolului erau curate, el poate pentru a doua oară, după versetul 2, să ia ca martor atât pe tesaloniceni cât şi pe Dumnezeu.

   După aceea sunt numite trei semne caracteristice, care au devenit vizibile în slujba lui Pavel pentru credincioşi. Comportarea lui era în primul rând divină, aceasta înseamnă sfântă, curată, evlavioasă. Se putea vedea că el trăia despărţit de rău şi era dăruit pe deplin Dumnezeului său. În al doilea rând el era drept, aceasta înseamnă că el dădea fiecăruia ce i se cuvenea. Nimeni nu putea să-i reproşeze ceva. În al treilea rând, comportarea lui era fără vină, aceasta înseamnă că el însuşi nu avea nimic să-şi reproşeze. Divină se referă la comportarea lui faţă de Dumnezeu, dreaptă se referă la comportarea lui faţă de credincioşi şi fără vină se referă la comportarea lui faţă de sine însuşi.

   Fiecare slujitor în lucrarea Domnului (şi aceasta vrem să fim cu toţii) este observat foarte atent atât de lume cât şi de fraţii şi surorile lui. În afară de aceasta el este supus atacurilor lui satan. De aceea este foarte important ca noi toţi să ne ostenim să trăim în aşa fel ca nimeni să nu ne poată reproşa ceva. Nimic nu dăunează mai mult lucrării Domnului ca atunci când noi în comportarea noastră suntem pricină de poticnire pentru alţii. Pavel stă aici ca model înaintea noastră, şi noi avem voie să învăţăm de la el.

Versetul 11: »Ştiţi iarăşi cum am fost, pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă mărturiseam.«

   În versetul 7 am văzut deja diferenţa între dragostea de mamă şi dragostea de tată. Aici ni se face acum clar prin ce devine vizibilă dragostea unui tată în Hristos: el sfătuieşte, mângâie şi mărturiseşte. Alte locuri din Scriptură ne arată că un tată exercită şi disciplinarea (de exemplu Evrei 12,6.7), dar nu despre aceasta este vorba aici. Disciplinarea trebuie să aibă loc atunci când cineva se află pe un drum greşit. Sfătuirea dimpotrivă este partea pozitivă. Ea ne arată drumul corect, şi de ea avem totdeauna nevoie. Noi avem nevoie şi de mângâiere şi îmbărbătare, ca să primim mereu putere. În cele din urmă slujba unui tată constă în a ne mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să ne înveţe şi să ne educe.

    Nu trebuie să trecem cu vederea începutul frazei. Pavel nu numai i-a învăţat la modul general, ci el a făcut-o individual. El spune: »fiecare din voi«. Slujba de păstor nu constă numai în a face în general „o slujbă în Cuvânt”, ci în primul rând este o slujbă pentru fiecare frate şi soră în parte. Cu această ocazie au loc discuţii personale, ca să se poată rezolva nevoile şi greutăţile personale. În exterior această slujbă se vede cu greu – şi totuşi cât de importantă este ea. Toţi oamenii, şi prin aceasta şi credincioşii, sunt aşa de diferiţi, că discuţiile personale au o mare importanţă.

   Suntem noi mulţumitori lui Dumnezeu pentru fraţii care fac această slujbă de păstor şi se preocupă de fiecare, fraţi care ne sfătuiesc, ne mângâie, ne învaţă? Dumnezeu ni i-a dat şi noi trebuie să preţuim slujba lor şi să nu o desconsiderăm. Dar probabil ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu ne-a dat personal o astfel de misiune? Pentru aceasta nu este necesar să fim „angajaţi permanent” în lucrarea Domnului. Nu, această slujbă se poate face local de aceia cărora Domnul le-a pus-o pe inimă. Cât de necesară este această slujbă tocmai în timpul nostru în adunările locale.

Versetul 12: »… şi să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa.«

   Acest verset ne arată conţinutul învăţăturii, pe care Pavel a dat tesalonicenilor. El nu a fost mulţumit că ei veniseră la credinţă, ci voia să-i călăuzească mai departe şi să le fie de ajutor pentru viaţa lor ca oameni credincioşi. Acelaşi lucru este important şi pentru noi. Mulţi copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc că sunt mântuiţi şi nu mai vin la judecată. Dar Dumnezeu nu este mulţumit cu această stare. El doreşte să fim conduşi lăuntric mai departe, doreşte ca noi să creştem. Acest verset ne arată, care este scopul lui Dumnezeu şi în viaţa noastră. Totodată acesta este important şi pentru înţelegerea întregii epistole. Învăţăturile, pe care le dădea Pavel, se pot rezuma în cuvintele: »să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu care vă cheamă la împărăţia şi gloria Sa“«.

   Primul lucru este deci »să umblăm într-un chip vrednic«. Cuvântul folosit pentru „umblare“ înseamnă „să ne deplasăm de colo până colo“. În mai multe locuri din Noul Testament este folosit acest cuvânt în sens figurat. Aceasta se referă la toată comportarea noastră în toate domeniile vieţii noastre, deci vorbirea noastră, gândirea noastră, faptele noastre, sentimentele noastre etc.

   Cuvântul „vrednic“ are însemnătatea şi de „adecvat“. Deci tot comportamentul nostru trebuie să coincidă cu ceea ce mărturisim şi cu pentru ce suntem chemaţi.

   Expresia „a umbla vrednic“ o găsim la Pavel menţionată de trei ori. De fiecare dată stă în relaţie cu caracterul respectivei epistole şi ne arată cu ce trebuie să fie în concordanţă comportamentul nostru.

   (În Filipeni 1.27 citim această expresie „a umbla vrednic“ pentru a patra oară. Dar în limba greacă avem un alt cuvânt, care ne îndreaptă gândul mai mult spre „comportarea noastră“.)

   În Coloseni 1.10, credincioşii sunt chemaţi să „umble vrednic de Domnul“. La ei era pericolul ca ei să nu se mai preocupe exclusiv cu Domnul, ci în afară de aceasta să se preocupe şi cu alte lucruri, despre care ei gândeau că le vor aduce prosperitate în viaţa de credinţă. Pavel le prezintă în scrisoarea sa toată gloria Domnului şi le aminteşte că trebuie să umble în chip vrednic de El. Ei trebuiau să fie umpluţi de cunoaşterea voii Sale, pentru ca umblarea lor să fie în concordanţă cu vrednicia şi gloria Domnului.

   În Efeseni 4.1, citim: » ...să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi.« Această chemare ne este prezentată în mod deosebit în capitolul 2. Noi suntem chemaţi la un om nou, la un Trup, la familia lui Dumnezeu, la templul lui Dumnezeu, la o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul. Aceasta este învăţătura aşa cum ne-o prezintă Dumnezeu, şi ea trebuie să se vadă şi trebuie practicată în umblarea noastră. Să umblăm pe aceste meleaguri înalte şi preţioase ale adevărului!

   Aici se spune deci ca noi să umblăm în chip vrednic de Dumnezeu, care ne cheamă la Împărăţia şi gloria Sa proprie. Este vorba deci să ne comportăm corespunzător sfinţeniei şi demnităţii lui Dumnezeu. El ne cheamă la Împărăţia şi gloria Sa proprie, şi acest lucru să se vadă la noi. „Creştinul are parte de Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu, şi comportamentul său trebuie să fie vrednic de o astfel de poziţie. (Darby, J. N. Prima scrisoare către Tesaloniceni)”

   Chiar dacă expresia „Împărăţia lui Dumnezeu“ apare în epistolă numai aici, totuşi tema Împărăţiei este tratată detaliat şi de aceea dorim să ne preocupăm mai îndeaproape cu ea. Ce înţelegem prin Împărăţia lui Dumnezeu? Împărăţia lui Dumnezeu este domeniul de guvernare al lui Dumnezeu, pe care El a încredinţat-o Domnului Isus ca Fiul Omului. Intenţia lui Dumnezeu este ca odată să-I supună Domnului Isus totul.

    Când Domnul va reveni pe pământ, această Împărăţie va fi ridicată în glorie şi putere, iar El o va lua în stăpânire. Aceasta este „ziua Domnului“, despre care noi citim în alte locuri (de exemplu 1 Tesaloniceni 5.2; 2 Tesaloniceni 2.2). Şi în Vechiul Testament se vorbeşte de multe ori despre această „zi a Celui veşnic“, cum este numită ea acolo. Acum, Domnul Isus posedă această Împărăţie nu în mod vizibil şi public. Conform textului din Evrei 2.8, deja acum Îi sunt supuse toate lucrurile, totuşi acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse. El este încă Cel lepădat de lumea aceasta. El a suferit când El Însuşi a venit pe pământ să-Şi ridice Împărăţia. Oamenii nu L-au vrut şi de aceea atunci nu a putut ridica Împărăţia. A fost lepădat şi aşa este şi astăzi. De aceea Împărăţia lui Dumnezeu a luat astăzi un caracter ascuns. Ea este vizibilă numai pentru cel ce crede.

   Dar ce legătură avem noi cu această Împărăţie? Noi am fost chemaţi deci să facem parte din această Împărăţie. Aceasta înseamnă că atunci când va veni Domnul Isus ca să-Şi instituie Împărăţia în glorie şi putere, noi vom domni împreună cu El. Aceasta va fi poziţia noastră în Împărăţia viitoare. Noi vom stăpâni şi vom conduce cu El din ceruri. Deja astăzi suntem în această Împărăţie, cu toate că ea este ascunsă în faţa ochilor oamenilor. Timpul de domnie încă nu a venit.

   La fel cum Domnul Isus este lepădat, tot aşa sunt lepădaţi şi cei care Îl recunosc ca Domn şi Îi recunosc drepturile în vieţile lor. Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei actuală este legată de suferinţe, aşa cum era şi la tesaloniceni. Calea spre gloria viitoarei Împărăţii trece şi pentru noi prin suferinţe. Despre acest adevăr vorbeşte Pavel încă o dată în 2 Tesaloniceni. El scrie acolo: »... ca să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi« (2 Tesaloniceni 1.5). În Faptele Apostolilor 14.22 citim că Pavel îi îndeamnă pe ucenici: »... să stăruiască în credinţă şi spunând că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.« Deci Împărăţia lui Dumnezeu este compusă din două faze: faza actuală, în care noi recunoaştem în viaţa noastră drepturile Celui lepădat şi de aceea şi noi suntem lepădaţi şi trebuie să suferim, şi faza a doua, viitoare, în care noi vom fi glorificaţi şi vom stăpâni împreună cu El.

   »Umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia Sa« înseamnă deci: comportamentul nostru pe pământ este deja acum în concordanţă cu binecuvântările Împărăţiei viitoare. Să umblăm deja de acum pe nivelul acestei Împărăţii minunate. Mai târziu, oamenilor nu le va fi greu să fie supuşii în această Împărăţie şi să recunoască drepturile Împăratului. Astăzi este într-adevăr greu, dar avem şi bucurii nespuse. Tesalonicenii ne sunt un exemplu. Ei au primit Cuvântul lui Dumnezeu prin multe necazuri, dar cu bucuria Duhului Sfânt. Ei au suferit, dar au fost fericiţi în Domnul lor. Aşa poate fi şi la noi, chiar dacă trebuie să recunoaştem că noi cunoaştem puţin din suferinţele din cauza umblării cu Domnul. De gândul la Împărăţia lui Dumnezeu se leagă deci responsabilitatea noastră ca ucenici ai Domnului Isus, ca deja de acum să-L recunoaştem ca Domn al vieţii noastre.

   Noi nu suntem chemaţi numai la Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi la gloria Sa. Putem să ne amintim ceea ce Petru scria iudeilor care erau risipiţi: »Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus ...« (1 Petru 5.10). Chemarea noastră este într-adevăr gloria casei Tatălui, unde vom savura în fericire desăvârşită părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Putem să legăm acest gând al gloriei lui Dumnezeu şi cu Împărăţia lui Dumnezeu, amintită mai înainte, şi probabil aici acesta este gândul dominant. Aceasta ne duce la Apocalipsa 21, unde avem descrierea oraşului sfânt, Ierusalimul ceresc. Acel oraş este o imagine a Adunării în Împărăţia de o mie de ani. Caracteristica sa esenţială este: »având gloria lui Dumnezeu« (Apocalipsa 21.11). Când oamenii timpurilor viitoare vor privi la Adunare (prezentată în imaginea oraşului), atunci vor vedea în ea gloria lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu se va reflecta în Adunare. La aceasta am fost noi chemaţi; dar să aşteptăm până vom fi glorificaţi? Nicidecum, şi tocmai acesta este gândul în epistola către tesaloniceni. Această glorie a lui Dumnezeu putem deja de acum să o reflectăm. Aceasta este responsabilitatea noastră în lumea aceasta cuprinsă de întuneric şi care nu vrea să ştie nimic de Dumnezeu. Noi nu trebuie şi nu avem voie să trăim sub nivelul chemării noastre minunate.

   Dumnezeu ne pregăteşte deja astăzi din punct de vedere moral pentru această Împărăţie şi glorie a lui Dumnezeu. În principiu noi trebuie deja astăzi să trăim şi să ne comportăm aşa cum o vom face cândva în viitor. Cu toate că păcatul este încă prezent, prin puterea Duhului putem duce o viaţă prin care Dumnezeu este glorificat: »… umblând într-un chip vrednic de Dumnezeu, care ne chemă la Împărăţia şi gloria Sa«.

   Versetul 13: »De aceea şi mulţumim fără încetare lui Dumnezeu, că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, L-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi.«

   În versetele 13-16, apostolul vorbeşte despre un subiect nou. El le aminteşte tesalonicenilor cum au primit Cuvântul mesajului lui Dumnezeu şi ce consecinţe a avut la ei. Acest gând a declanşat un val de mulţumire la apostol. Deja în capitolul 1, versetul 2 am văzut că a mulţumit lui Dumnezeu pentru ei, şi aici face acelaşi lucru. El şi conlucrătorii săi puteau mulţumi neîncetat lui Dumnezeu, că tesalonicenii au primit vestea propovăduită de ei nu ca pe o veste omenească, ci au primit-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

   Vestea pe care noi o propovăduim oamenilor nu este una omenească, ci una divină. Nici noi nu vorbim dintr-o însărcinare omenească, ci din însărcinarea venită din partea lui Dumnezeu. Corintenilor li s-a spus: »Noi deci suntem trimişi împuterniciți ai Hristos; şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!« (2 Corinteni 5.20). Noi avem această misiune concretă de la Dumnezeu, ca locţiitori ai Domnului Isus, ca să îndemnăm pe oameni să se împace cu Dumnezeu. O solie mai măreaţă ca aceasta şi un mandant mai mare nu există. În acelaşi timp, cu aceasta este strâns legată şi responsabilitatea noastră, ca să nu amestecăm vestea cu elemente omeneşti. Pavel nu a făcut lucrul acesta.

   Bineînţeles, cuvintele noastre nu sunt inspirate divin. Ele ar trebui să fie călăuzite de Duhul Sfânt, dar nimeni nu poate avea astăzi pretenţia că vorbeşte cuvinte inspirate de Dumnezeu. Şi Pavel, când a fost în Tesalonic, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie inspirat direct. Inspiraţia divină, aşa cum este ea prezentată în 2 Timotei 3.16, se referă numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, aşa cum Îl avem în mâinile noastre. Cu privire la  aceasta, Pavel spune în 1 Corinteni 2.12-13: »Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciune omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.«

   Probabil este bine dacă în acest context ne reamintim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu de la prima pagină până la ultima şi că nu este un cuvânt al oamenilor. Dumnezeu s-a folosit de oameni pentru a scrie Cuvântul Său, cărora le-a dat funcţia de „canal”. »Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhului Sfânt« (2 Petru 1.21). I-a plăcut lui Dumnezeu să Se folosească de oameni, ca să scrie Cuvântul Său pe o perioadă mare de timp. Chiar dacă oamenii L-au scris, fiecare cuvânt din Biblie este inspirat de Dumnezeu. De aceea toată Biblia are autoritate divină.

   Dacă astăzi în creştinătate se argumentează repetat că unele lucruri, de exemplu din scrierile lui Pavel, nu mai sunt obligatorii pentru noi, deoarece redau părerea sa personală, atunci aceasta este urmarea faptului că nu se mai primeşte Cuvântul aşa cum au făcut tesalonicenii. Nu se mai recunoaşte faptul că Dumnezeu a făcut din părerea unui slujitor fidel al Domnului o parte componentă a Cuvântului Său inspirat.

   Tesalonicenii au primit mai întâi Cuvântul, apoi şi L-au însuşit, iar acest Cuvânt a lucrat în ei. Aceasta este ordinea divină; „primirea“ şi „însuşirea“ nu au acelaşi înţeles. Primirea se referă mai mult la auzire, iar însuşirea la inimă. Este un lucru să auzi sau să citeşti vestea lui Dumnezeu, dar este cu totul alt lucru să-L primeşti şi să-L accepţi în inimă. Numai în cei care L-au primit realmente în inimă, Cuvântul acesta poate lucra. Aici nu este vorba de faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă, ci de faptul că El lucrează în noi, cei care credem. Dumnezeu nu Se mulţumeşte ca noi să găsim mântuire şi pace, ci este voinţa Sa categorică, ca acest Cuvânt al Său să lucreze în inimile noastre.

   În Evrei 4 avem mai degrabă gândul general despre Cuvântul lui Dumnezeu care produce ceva în om. »Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri« (Evrei 4.12). Cuvântul folosit în acest verset pentru »lucrător« include gândul la energie. În viaţa noastră ca credincioşi trebuie să emane energie. Dumnezeu doreşte să vadă că am primit Cuvântul Său. El trebuie să aibă rezultate şi consecinţe.

Versetul 14: »Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea în Hristos Isus, pentru că şi voi aţi suferit aceleaşi lucruri din partea celor de un neam cu voi, ca şi ele din partea iudeilor.«

   Deja în capitolul 1,6 apostolul le-a spus că ei au primit Cuvântul în multe necazuri. El revine la acest necaz. El era urmarea faptului că acest Cuvânt al lui Dumnezeu a emanat energie în viaţa lor. Dacă tesalonicenii nu s-ar fi declarat consecvent de partea lui Dumnezeu, căruia voiau acum să-I slujească, nu ar fi avut necazuri. Însă ele nu erau ceva neobişnuit. Ele ne fac să ne gândim la Împărăţia lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Împărăţiei, calea spre glorie merge prin necazuri.

   Pavel compară situaţia tesalonicenilor cu cea a iudeilor credincioşi. El le arată că fraţilor lor din Iudeea nu le-a mers nicidecum altfel decât lor. Ceea ce ei au avut de suferit de la semenii lor (deci de la păgâni), s-a întâmplat fraţilor lor din Iudeea de la compatrioţii lor (deci din partea iudeilor). În afară de aceasta le face cunoscut ce strâns uniţi erau cu fraţii de credinţă din Iudeea. Credincioşilor din Tesalonic li se adresează ca Adunarea care este »… în Domnul Isus Hristos« (capitolul 1,1), pe când adunările din Iudeea le denumeşte »în Hristos Isus«. Erau ca şi ei »adunările lui Dumnezeu«.

   Ne amintim că Noul Testament ne prezintă adevărul despre Adunarea sub diferite aspecte. Multe locuri ne-o arată după planul lui Dumnezeu ca un întreg, adică toţi credincioşii împreună constituie Adunarea. Alte locuri ne arată şi aspectul local (adică prezentarea locală) al acestei Adunări (de exemplu 1 Corinteni 11.18). Gândul la adunări locale diferite îl avem şi aici. Existau adunări în Iudeea ca şi în Europa. Ele nu erau numai insuficient unite între ele, ci erau o parte a întregului Trup al lui Hristos. Şi azi este la fel. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaşte nici o adunare locală independentă, ci un singur Trup al lui Hristos, adică o singură Adunare. Când Biblia vorbeşte despre prezentarea locală a Trupului lui Hristos, atunci această prezentare nu este văzută niciodată despărţită de întreg (vezi de exemplu 1 Corinteni 12.27).

Versetul 15: »… care au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au izgonit prin persecuţie, nu plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor,«

   Pavel se foloseşte acum de situaţia adunărilor din Iudeea ca să vorbească mai detaliat despre iudei şi faptele lor. Versetul 15 conţine cinci reproşuri împotriva iudeilor:

            1. au omorât pe Domnul Isus;

            2. au omorât pe profeţi;

            3. au alungat pe Pavel prin persecuţie

            4. ei nu plac lui Dumnezeu;

            5. sunt împotriva tuturor oamenilor.

   Culmea răutăţii lucrării iudeilor era lepădarea şi crucificarea lui Mesia (Împăratul) al lor. Deja în Faptele Apostolilor 2.23 vedem că Petru le reproşează că au ţintuit pe cruce şi au omorât pe Isus prin mâna celor nelegiuiţi. Era omorârea Lui, a Darului nespus de mare al lui Dumnezeu. Aşa cum au omorât pe robii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, tot aşa au făcut şi cu Fiul Preaiubit (vezi Marcu 12.8). Faptele Apostolilor ne arată de asemenea, că ei au făcut acelaşi lucru şi cu urmaşii Domnului Isus, cum au făcut cu El. Aşa cum şi-au lepădat Împăratul, tot aşa au lepădat şi pe cei care-L urmau. Foarte curând apostolul Pavel a suferit aceeaşi soartă. El a fost alungat prin persecuţie. A fost prigonit şi chiar izgonit. Niciodată faptele lor nu au putut să fie plăcute lui Dumnezeu, chiar dacă ei se făleau că slujesc lui Dumnezeu. În harul şi înţelepciunea Sa Dumnezeu a luat comportarea lor ca ocazie ca Evanghelia să fie propovăduită neamurilor, dar acest lucru nu anulează nicidecum responsabilitatea iudeilor. Ei vor fi traşi la răspundere pentru fapta lor îngrozitoare.

   Prigoana este întotdeauna ceva detestabil, dar ce trăsături barbare, sadice ia ea, când este motivată religios. Istoria Bisericii relatează despre acestea, şi chiar exemple din zilele noastre demonstrează aceasta. Mereu îi reuşeşte lui satan să orbească pe oameni în aşa fel, că ei invocând motive religioase dau frâu liber cruzimii lor.

Versetul 16: »… oprindu-ne să vorbim neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel ei totdeauna umplu măsura păcatelor lor. Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu.«

     Ca urmare a împotrivirii iudeilor faţă de Evanghelie, Dumnezeu a lăsat ca această veste minunată să fie propovăduită naţiunilor. Unealta Lui aleasă pentru această lucrare a fost în mod deosebit apostolul Pavel, ceea ce a provocat nemulţumirea iudeilor. Ce-i drept, ei respingeau mântuirea în Domnul Isus cu privire la ei înşişi, dar nici nu voiau ca ea să fie adusă naţiunilor. În sinea lor iudeii erau conştienţi că este o lucrare valoroasă şi de aceea ei nu puteau să sufere ca Pavel să meargă la naţiuni. Ei se priveau ca poporul ales al lui Dumnezeu şi priveau naţiunile cu dispreţ. Gândul Evangheliei, care aduce aceleași binecuvântări atât evreilor cât şi păgânilor, era de nesuportat pentru ei. Vedem acesta frecvent în Faptele Apostolilor, ca de exemplu în capitolul 13.45: »Iudeii, când au văzut mulţimile, s-au umplut de invidie, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel şi-l batjocoreau.« Când a trebuit să dea socoteală în Ierusalim înaintea poporului, ei l-au ascultat atâta timp până în momentul când el a spus că Dumnezeu l-a trimis la naţiuni. Acolo se spune: »Ei l-au ascultat până la cuvântul  acesta, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Ia de pe pământ pe un astfel de om, căci nu se cuvine să trăiască!“« (Faptele Apostolilor 22.22). Prin fapta aceasta ei au umplut măsura păcatelor lor şi ca să zicem aşa au umplut paharul cu picătura care a dat peste el.

   Această faptă nu putea să rămână fără urmări. Mânia lui Dumnezeu a venit pe deplin asupra lor. „Pe deplin” înseamnă şi „până la extrem”. Până astăzi acest cuvânt nu s-a împlinit în totalitate. O parte a acestei mânii a venit peste iudei în anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus de romani. Cu toate că acest eveniment a fost îngrozitor, el a fost numai un gust anticipat al mâniei lui Dumnezeu care va lovi pe iudei în viitor. Mânia lui Dumnezeu este sigur partea lor, şi va fi turnată în curând pe deplin peste ei.

Versetul 17: »Dar noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi de voi pentru un timp cu faţa, dar nu cu inima, am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem faţa.«

   După această incursiune, Pavel revine şi vorbeşte despre relaţia lui cu tesalonicenii. Nu ne mişcă felul în care el le vorbeşte şi cum vorbeşte despre ei? Relaţia lui faţă de ei era impregnată de dragoste adevărată. El li se adresează ca fraţi, ca aceia cu care el era strâns legat. El se simţea orfan, ca o mamă despărţită de copiii săi. Toată dorinţa lui mergea în sensul că dorea să vadă pe tesaloniceni săi preaiubiţi.

   Lui Pavel nu-i mergea după proverbul: „Ochii care nu se văd se uită“. Chiar dacă personal nu putea să fie prezent la ei, cu inima era totuşi legat de ei. Despre acest comportament putem învăţa mult. Iubim pe toţi fraţii noştri şi pe toate surorile noastre cu aceeaşi dragoste sau situaţia lor ne este indiferentă? Pe mulţi probabil nici nu-i cunoaştem. Totuşi suntem legaţi cu ei şi în rugăciunile noastre putem să exprimăm această legătură.

Versetul 18: »Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit eu, Pavel, cel puţin să venim la voi, dar ne-a împiedicat satan.«

   Faptele Apostolilor ne relatează că Pavel de la Tesalonic a mers la Atena şi apoi la Corint. În această călătorie a găsit prieteni noi. Dar dragostea sa faţă de tesaloniceni a rămas tot aşa de înflăcărată. El îi dorea şi a încercat să revină la ei, deoarece îşi făcea grijuri pentru ei.

   Nu era din cauza lui că nu putea să vină la ei. Motivul era că satan l-a împiedicat. Cum s-a desfăşurat aceasta în amănunt nu ni se relatează aici. Pavel a spus numai că satan l-a împiedicat, i-a închis drumul. Am fi putut spune şi noi aşa ceva? În Faptele Apostolilor 16.6 citim că Duhul Sfânt i-a oprit să vestească Cuvântul în Asia. Acest fapt ni se pare mai plauzibil. Dar cum este posibil ca satan să-l oprească pe un slujitor al lui Dumnezeu să facă ceea ce nu este împotriva voii directe a lui Dumnezeu? Dorinţa lui Pavel era bună,  motivaţiile sale erau cinstite - şi totuşi a fost împiedicat de satan. Satan era singurul care avea interese să-l împiedice pe Pavel să viziteze pe tesaloniceni, şi Dumnezeu a permis.

   La fel şi noi trebuie să învăţăm în viaţa noastră să deosebim între voia directă a lui Dumnezeu şi ceea ce indirect Dumnezeu permite. Desigur satan nu poate face absolut nimic fără permisiunea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu îi lasă un anumit câmp de acţiune. Vedem foarte clar acesta în viaţa lui Iov. Mângâietor pentru noi este gândul că în curând satan nu va mai avea această posibilitate. În Romani 16.20 este scris: »Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele noastre«. Atunci satan nu va mai avea nici o posibilitate să ne împiedice.

   Dar azi el foloseşte orice posibilitate ca să facă rău lucrării Domnului. Desigur noi avem  nevoie de capacitate de discernământ spiritual, ca să cunoaştem dacă Dumnezeu împiedică ceva, sau dacă El permite ca satan să deranjeze. Dacă motivele noastre nu sunt clare şi sincere, atunci Dumnezeu ni se împotriveşte. La Pavel era clar. Motivele lui erau în concordanţă cu Dumnezeu şi de aceea el a ştiut că satan era cel care îl împiedica, şi nu Dumnezeu.

Versetele 19 şi 20: »Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.«

   În aceste versete, Pavel revine la tematica revenirii Domnului Isus. El vede totul în lumina revenirii Sale. Poate pare un lucru puţin ciudat, că el nu vorbeşte despre faptul că Domnul i-ar fi speranţa, bucuria, gloria. Oare nu erau aşa lucrurile cu Pavel? Desigur, era aşa. Hristos a fost tot timpul nădejdea sa. Vedem motivele sale, care erau fără vreo intenţie de egoism şi de iubire de sine. Tesalonicenii nu au ocupat locul lui Hristos în inima sa. Atunci ar fi fost greşit să vorbească în felul acesta. Domnul însuşi era în faţa inimii sale şi pentru că era aşa, el putea şi să se bucure de răsplata care o va primi la venirea Domnului.

   Pavel Îl aştepta pe Domnul Isus, ca să-L vadă. În acelaşi timp va avea şi bucuria să stea înaintea Domnului împreună cu aceia care prin lucrarea sa (lucrată prin Duhul Sfânt) au venit la credinţă. Aceasta bucurie este bună. Tot astfel noi avem dreptul să ne bucurăm de răsplata care va fi dată la venirea lui Domnului. Cineva a scris în această privinţă: „Roadele deosebite ale lucrării noastre nu se pierd niciodată; ele se vor regăsi la venirea lui Hristos. Cea mai mare bucurie personală a noastră este aceea, că vom vedea pe Domnul Însuşi şi vom fi ca El. Aceasta este partea tuturor sfinţilor, dar există roade deosebite, care sunt în legătură cu lucrarea Duhului în noi şi prin noi!“ (Darby, J. N. Scrisoarea întâi către Tesaloniceni). Nădejdea noastră se bazează pe Domnul, dar ea nu este despărţită de răsplata, pe care El personal o va împărţi.

   Răsplata stă în strânsă legătură cu slujba făcută pentru Domnul. Acum slujim Domnului ca robi în Împărăţiei Lui. Când Împărăţia va fi întemeiată în putere şi slavă va fi vizibilă şi răsplata. Recunoaştem aceasta clar din pilda din Luca 19.11-27. Acolo se vede răsplata muncii efectuate în Împărăţia lui Dumnezeu în legătură cu autoritatea de guvernare. Domnul zice acolo: »Prea bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în foarte puţin, primeşte autoritate peste zece cetăţi« (Luca 19.17). În sensul acesta trebuie să înţelegem şi versetul uneori înţeles greşit din 2 Petru 1.11: »căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos«. Intrarea în Casa Tatălui este la fel pentru toţi credincioşi din perioada actuală a harului, în privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Dar când este vorba de intrarea în Împărăţie în forma ei viitoare (şi despre aceasta este vorba în 2 Petru 1.11), atunci vor fi diferenţe. Răsplata care va fi atunci vizibilă nu va fi la fel pentru toţi (vezi şi 1 Corinteni 3.13-15).

   Cununa de laudă, despre care vorbeşte Pavel aici, ne lasă de asemenea să ne gândim la guvernare. Dar ea ne aduce aminte şi de o cunună de biruitor, cu care va fi răsplătit cel ce biruieşte. Nu este un gând umilitor faptul că lui Dumnezeu Îi place să ne răsplătească, să ne decoreze?. Dumnezeu va răsplăti tot ce s-a făcut pentru El. El răsplăteşte după alte principii decât lumea o face lumea aceasta, şi la aceasta ar trebui să ne gândim. Răsplătită nu este forma activităţii, ci răsplătită este credincioşia cu care noi am făcut tot ce El ne-a încredinţat.

   În Noul Testament sunt amintite diferite cununi despre care se merită să cugetăm:

            Cununa vieţii pentru martiri şi cei ce-L iubesc (Apocalipsa 2.10, Iacov 1.12).

            Cununa care nu se vestejeşte a gloriei pentru păstorul fidel (1 Petru 5.4);

            Cununa care nu se vestejeşte pentru cel ce câştigă alergarea (1 Corinteni 9.24-27);

            Cununa dreptăţii pentru cel ce se bucură de venirea Sa (2 Timotei 4.8);

            Cununa laudei pentru slujba efectuată (1 Tesalaloniceni 2.19).

   Vrem noi să ne mândrim de cununa noastră? Niciodată! În Apocalipsa 4 vedem ce fac credincioşii cu cununile lor. Ei le aruncă la picioarele Mielului şi Îi dau toată cinstea. Prin aceasta exprimăm că noi suntem nimic şi tot ce am putut face în slăbiciune pentru El, de fapt nu era nimic altceva decât lucrarea Sa. Toată gloria şi onoarea se cuvin numai Lui, şi nimănui altuia.

   Să aruncăm în final o privire asupra cuvântului »venire«, care este caracteristic pentru ambele epistole către tesaloniceni şi în care îl găsim de şapte ori (1 Tesaloniceni 2.19; 3.13; 4.15; 5.23; 2 Tesaloniceni 2.1; 2.8; 2.9). În limba greacă stă aici cuvântul „parousia“. Este format din cuvântul „para“= cu şi „ousia“= ai lui. Nu însemnează numai o dată precisă a venirii sau arătării, ci şi o prezenţă care stă în legătură cu ea. (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words). În Filipeni 2.12, Pavel foloseşte acest cuvânt când vorbeşte de prezenţa sa în mijlocul credincioşilor din Filipi. În Noul Testament „parousia“ este folosit de 18 ori cu privire la revenirea Domnului Isus. „Când este folosit pentru revenirea lui Hristos atunci nu înseamnă numai venirea Sa momentană pentru ai Săi, ci şi prezenţa Sa cu ai Săi începând din acest moment şi până la revelarea sau arătarea Sa în faţa lumii.” (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words)

   Deci, noi avem a face nu numai cu un moment dat, ci cu o perioadă de timp care are un început, o derulare şi un sfârşit. Perioada începe când Domnul vine ca să ia acasă pe ai Săi şi ea sfârşeşte cu arătarea Sa în glorie pe pământul acesta, când Îşi va instaura Împărăţia Sa. Venirea Sa pentru noi şi venirea Sa cu noi se arată ca o singură venire, dar cu o diferenţă de timp (privit astfel nu este în totalitate corect să vorbim de prima şi a doua venire a Domnului, dacă se vrea să se diferenţieze revenirea Sa pentru noi şi cu noi; ea este prezentată realmente ca o singură venire.) Dacă se cercetează textele diferite în care există cuvântul „parousia“, atunci se constată că în unele texte pe prim plan stă începutul acestei perioade, alte locuri accentuează mai mult derularea, iar alte locuri scot în evidenţă mai mult sfârşitul acestei perioade.

   Exemple pentru prima parte a perioadei sunt: 1 Tesaloniceni 4.15; 5.23; 2 Tesaloniceni 2.1; 1 Corinteni 15.23; 2 Petru 3.4

   Exemple pentru perioada a doua sunt: 1 Tesaloniceni 2.19; 3.13; Matei 24.3, 37, 39; 1 Ioan 2.28.

   Exemple pentru sfârşitul perioadei sunt: 2 Tesaloniceni 2.8; Matei 24.27.

   Pe parcursul studiului nostru vom vorbi despre alte detalii, în mod deosebit în capitolele 4 şi 5, unde învăţăturile cu privire la venirea Domnului stau pe prim plan.