Capitolul 3, versetele 19 şi 20: În care (de asemenea) S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.

   Deci în Duhul Sfânt, şi nu personal, a propovăduit Domnul. Aceasta este ce scrie şi apostolul Pavel: »El (Hristos) a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape.« (Efeseni 2, 17) Dar Domnul nu S-a dus personal la oamenii din Efes şi la ceilalţi oameni, ca să le vestească pacea, şi tot aşa de puţin S-a dus la iudei (la cei care erau aproape). Căci în versetele anterioare se arată că este vorba de pacea, pe care Hristos a adus-o prin lucrarea Sa de pe cruce, deci această predică a avut loc după înălţarea la cer a Domnului. În predică, în evanghelia pe care a adus-o Pavel şi ceilalţi evanghelişti, Hristos a venit la ei, şi El vine şi astăzi la oricine aude Evanghelia. Acesta nu era un gând nou în Scriptură!

   După ce Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri şi în multe feluri, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul (Evrei 1, 1).

   Deci Dumnezeu a vorbit poporului. Dar aceasta a avut loc prin gura robilor Săi. Petru a spus deja, că profeţii au vorbit mânaţi de Duhul lui Hristos (1 Petru 1, 11).

   Pe când Domnul era pe pământ, Dumnezeu a vorbit direct oamenilor, fără să se folosească de om ca unealtă. Căci El era »Dumnezeu revelat în carne«. Dar după înălţarea Sa la cer a folosit iarăşi oameni. Prin ei şi prin mesajul adus de ei El a venit la ei.

   Petru vorbeşte despre ceva care a avut loc cu ca. 2.500 de ani mai înainte, şi oamenii, cărora li s-a propovăduit, nu mai trăiau pe pământ, ci muriseră din cauza neascultării lor. În timp ce trupurile lor erau supuse putrezirii, duhurile lor au fost închise de Dumnezeu în închisoare, ca să apară în curând înaintea marelui tron alb pentru judecata finală (Apocalipsa 20). Am putea spune că este „de prisos” să spună că Hristos S-a dus în Duhul ca să predice acestor oameni (ca să excludă orice gând cu privire la mersul personal acolo). Prin aceasta cuvintele lui se leagă de ce a scris Moise (Geneza 6, 3). El adaugă cuvintele »de asemenea«, ca să facă mai clar caracterul suplimentar al acestor versete, prin care, în ceea ce priveşte timpul, nu sunt continuarea versetului 18.

   Petru numeşte pe aceşti neascultători „duhurile din închisoare”. El nu-i denumeşte „morţi”, aşa cum numeşte în capitolul 4 versetul 6 pe cei care au trăit odinioară. Duhul este partea superioară a omului, în timp ce trupul este partea de jos. Sufletul este legătura dintre cele două părţi. Scriptura pune duhul în legătură cu priceperea şi cu judecata, iar sufletul în legătură cu sentimentele şi poftele. Un cuvânt foarte clar este: »Cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?« (1 Corinteni 2, 11) De aceea Dumnezeu vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu duhului omului. »Duhul omului este o lumină a Domnului care pătrunde până în fundul măruntaielor« (Proverbe 20, 27). Deci predica lui Hristos prin Noe a fost adresată duhului omului din timpul acela. Trupurile lor au dispărut în potop, deoarece au fost neascultători, dar duhul şi sufletul lor nu a murit. Ele sunt păstrate de Dumnezeu pentru judecata finală (2 Petru 2, 9), pentru ca atunci, unite cu trupul, să primească sentinţa definitivă pentru că au respins mărturia Duhului lui Hristos.

   Nu toţi cei care au murit sunt în închisoare. Aici se spune clar numai despre acea grupă limitată de oameni. Din alte locuri, ca de exemplu 2 Petru 2, 9, Luca 16, 23-28, şi altele, putem deduce, după cum cred eu, că toţi cei necredincioşi sunt acolo. Dar cu siguranţă, aceasta nu este valabil pentru credincioşii care au adormit. Ei sunt cu Hristos în Paradis (Luca 23, 43, 2 Corinteni 12, 4, Filipeni 1, 21-23). Acesta este un loc minunat, binecuvântat, care cu certitudine nu se poate numi închisoare. Este îndoielnic, dacă noi putem spune, că ei sunt în Hades, în orice caz Scriptura nu spune aşa ceva.

   Cuvintele »fuseseră răzvrătite odinioară« redau motivul pentru care aceste duhuri sunt în închisoare. Prin Noe le-a fost dată mărturia neprihănirii. Fiecare lovitură de ciocan din timpul construirii corăbiei era o mărturie, că starea lor era aşa fel, că trebuia să vină judecata lui Dumnezeu peste ei. Aşa era şi la credincioşii cărora le scria Petru, şi tot aşa este şi la noi. Despărţirea noastră de lume, şi totodată şi de lumea religioasă, este o predică adresată lor despre judecata care va veni cândva peste ei, dar totodată şi despre calea de salvare. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a aşteptat în timpul cât s-a construit corabia. Dar marea mulţime a poporului nu a ascultat mărturia, tot aşa cum are loc şi astăzi. Ei nu consideră îndelunga răbdare a Domnului ca fiind pentru mântuirea lor, ci ca un semn, că judecata nu va veni (2 Petru 3, 15; 3, 4; Romani 2, 4). Ce atenţionare serioasă se cuprinde în aceste cuvinte ale lui Petru pentru ei! Aşa cum atunci, pe neaşteptate a venit potopul şi i-a omorât pe toţi, tot aşa va veni în curând ziua Domnului pentru ei, ca un hoţ noaptea (1 Tesaloniceni 5, 2-3)! Oricât de îngrozitoare ar fi fost moartea prin potop, pe ei îi aşteaptă ceva mult mai îngrozitor.

   120 de ani de viaţă a lui Noe au fost caracterizaţi de două lucruri. El a predicat oamenilor păcătoşi ca şi el, şi s-a pregătit să intre în lumea nouă (Evrei 11, 7) Tot ce a construit la corabie purta aceste semne caracteristice. Poate să fie ceva mai frumos, decât să vezi pe un credincios care se preocupă permanent cu aceste două lucruri (Filipeni 2, 12-16)? Era Duhul lui Hristos care predica prin el. Noe însuşi nu a fost apt pentru aceasta, şi cu atât mai puţin noi!

   Domnul compară timpul lui Noe cu timpul scurt înainte de venirea Lui. Ştim că El este gata să judece vii şi morţii (1 Petru 4, 5). Sunt lucruri care împiedică descoperirea deplină a răului şi prin aceasta judecata (2 Tesaloniceni 2, 7-12). Dar ştim că aceste lucruri, care fac această reţinere, în orice moment pot fi luate din cale. Atunci timpul de har s-a terminat pentru toţi aceia care nu au primit dragostea pentru adevăr. Ce urgenţă oferă aceasta celor două lucruri: despărţirea şi vestirea Cuvântului! Şi ce motiv este să lăsăm Duhul lui Hristos să vestească Cuvântul prin noi, să ne punem permanent sub călăuzirea Lui, să vrem să fim permanent unelte în mâna Lui! Noe şi ai lui au fost salvaţi »prin apă«. Cuvântul »prin« mai poate însemna (ca şi în greacă – dia) şi: „cu ajutorul”. Dacă Petru ar fi vrut să prezinte primul aspect (»prin«), atunci, după părerea mea, cuvântul „apă” ar fi trebuit să fie însoţit de articol. Dar şi din context (capitolul 3, 21) rezultă clar, după cum cred eu, că aici este vorba de înţelesul „cu ajutorul”, aşa cum este acceptat şi de Darby, Kelly, Grant, Alford, Hart, Greijdanus şi alţii. Apostolul vede aici apa ca mijloc de salvare.

   Cuvântul grecesc pentru »au fost scăpate« se mai întâlneşte, în afară de aici, şi în Matei 14, 36 (s-au vindecat); Luca 7, 3 (să facă sănătos); Faptele Apostolilor 23, 24 (sănătos, teafăr), Faptele Apostolilor 27, 43 (a salva), versetul 44 şi capitolul 28, 1, 4 (scăpaţi). Din aceste locuri rezultă clar înţelesul: salvare deplină din pericol mare şi greutăţi multe. Apa a însemnat moarte şi pustiire pentru lumea dinainte de potop; dar pentru toţi care au fost în corabie, ea a fost mijlocul care i-a despărţit de lumea condamnată şi care i-a adus în lumea nouă, curăţită (Evrei 11, 7). Apa a fost motivul pentru care ei au intrat în corabie; dar tocmai această apă a purtat corabia, aşa că ea s-a ridicat deasupra pământului (Geneza 7, 7-17). În felul acesta apa judecăţii (un tablou al morţii sub judecata lui Dumnezeu) a devenit un mijloc pentru salvarea lor. Vedem acelaşi lucru la trecerea prin Marea Roşie. Marea, care a adus moartea egiptenilor (Exodul 14), a condus pe izraeliţi din ţara robiei, care se afla sub judecata lui Dumnezeu, la locuinţa sfântă a lui Dumnezeu (Exodul 15, 13) şi i-a despărţit pentru totdeauna de Egipt. Şi aşa cum apostolul Pavel compară această trecere prin Mare cu botezul (1 Corinteni 10, 2), face apostolul Petru aici cu potopul.

Capitolul 3 versetul 21: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.

   »Care« se referă la »apă«, căci în greacă ambele cuvinte sunt de genul neutru, în timp ce „corabia” este de genul feminin. Cuvântul »icoană« (textual: anti tip) se întâlneşte numai aici şi în Evrei 9, 24. Aceasta ar putea să conducă la gândul, că apa potopului ar fi un tablou al botezului; dar această concluzie nu este necesară, aşa cum rezultă clar din Evrei 9, 24. Eu cred mai mult, că şi botezul prezintă acelaşi tablou, despre care vorbeşte apa potopului, că ambele tablouri corespund faptelor din versetul 21. Ca pretutindeni în Scriptură (Marcu 16, 16; Faptele Apostolilor 2, 38), Petru leagă botezul cu mântuirea. »Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.«Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre ... Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos! Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor sau adăugat aproape trei mii de suflete.« »Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului« (Faptele Apostolilor 22, 16).

   »Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos« (Galateni 3, 27).

   Botezul este deci un adevărat tablou al Evangheliei. El prezintă simbolic, cum poate un păcătos să devină mântuit. Şi în privinţa aceasta găsim la Petru partea practică, iar la apostolul Pavel fundamentul învăţăturii (Romani 6, 3-4). Petru face o paralelă între apa potopului şi botez. Apa potopului a însemnat moartea tuturor celor cuprinşi de potop. Ea prezintă deci moartea, însă moartea ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului. Noe a intrat în această moarte, dar în corabie. Nu el a fost expus puterii judecăţii lui Dumnezeu, ci corabia, şi tocmai apa morţii l-a dus din lumea, peste care a venit judecata lui Dumnezeu, pe pământul cel nou, care nu va mai fi lovit de judecată, deoarece ea a fost exercitată pe deplin (Geneza 8, 21).

  Aşa se aşează un păcătos, care îşi vede păcatele şi din cauza aceasta este conştient de vina lui înaintea lui Dumnezeu, deja acum sub judecata lui Dumnezeu; dar Dumnezeu, care a dat corabia lui Noe (Geneza 6, 5-14), care căuta harul, dă păcătosului, care caută harul condamnându-se pe sine însuşi, pe Hristos, ca pe Acela care a purtat judecata lui Dumnezeu şi a murit în această judecată. Aceasta se prezintă prin botez. Păcătosul intră în apa morţii; dar el nu moare în ea. Deoarece este botezat în Numele Domnului Isus (Faptele Apostolilor 8, 16), el întâlneşte întrucâtva pe Domnul în apa morţii, aşa cum El a purtat judecata lui Dumnezeu, şi are parte de ea. El iese din apă într-o lume nouă, în care nu mai există nicio judecată, într-o lume aflată de partea cealaltă a morţii, într-o lume a învierii. Aceasta din urmă depăşeşte înţelesul botezului. Botezul vorbeşte numai despre moarte, niciodată despre viaţă. Dar cel care se botează nu rămâne în apă şi în felul acesta învierea este urmarea necesară, cu toate că ea nu este prezentată în tabloul botezului. În felul acesta am fost aduşi noi la Dumnezeu (capitolul 3, 18). Păcatele noastre au rămas în apa botezului (Faptele Apostolilor 22, 16) iar noi înşine am fost aduşi în prezenţa lui Dumnezeu, ca unii care am murit sub judecata Sa. Aşa am fost noi mântuiţi. Desigur, posedarea vieţii noi este legată de aceasta. Dar apostolul Petru nu scrie nimic despre aceasta, ci apostolul Ioan (Ioan 3, 3). Şi viaţa nouă a naşterii noastre din nou am primit-o prin atingerea cu Mântuitorul care a murit. Istoria despre Elisei cel mort este un tablou minunat al acestui fapt. Un mort a fost aruncat în mormântul lui Elisei, şi când s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat (2 Împăraţi 13, 21).

   Realizarea deplină a expresiei »aduşi la Dumnezeu« (capitolul 3, 18) va fi pe deplin împlinită abia atunci când vom fi duşi în Casa Tatălui (Ioan 14). Dar împlinirea parţială o avem deja aici pe pământ. Există o Casă a lui Dumnezeu pe pământ, şi botezul ne duce în ea. Acolo decide guvernarea morală a lui Dumnezeu. Crucea, ca loc unde Hristos a murit sub judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, este singurul loc de pe pământ, unde nu mai este judecata lui Dumnezeu, deoarece acolo ea a fost pe deplin exercitată. Deci, crucea şi învierea Domnului, care a urmat după aceea, sunt fundamentul Casei lui Dumnezeu, şi adevăratul caracter al Casei lui Dumnezeu este, că acolo totul este în concordanţă cu Dumnezeu. El nu poate locui în vreun alt loc. Este Locaşul lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2, 22), şi noi suntem îndemnaţi să umblăm cu blândeţe şi smerenie, demni de chemarea noastră (Efeseni 4, 1).

   Petru tratează poziţia credincioşilor pe pământ. Deci, aşa cum Noe a fost despărţit prin apa potopului de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceiaşi apă a fost adus pe pământul curăţit prin judecată, tot aşa apa botezului a despărţit pe iudeii credincioşi, cărora Petru le-a scris, de poporul necredincios, aflat sub judecata lui Dumnezeu, şi i-a adus la Dumnezeu, în locul unde nu mai este nici o judecată. De aceea Petru a zis iudeilor în ziua de Rusalii, care fuseseră mişcaţi de Cuvânt: »Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos«. Cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi (Faptele Apostolilor 2, 40).

   Înţelesul mântuirii este exprimat clar în cuvintele lui Zaharia: »După ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştrii, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre« (Luca 1, 74-75).

   Profetic, aceste cuvinte se referă la Israel în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Atunci va fi pe pământ o stare a mântuire, când Domnul va domni în neprihănire. Pentru noi aceasta va avea loc pe deplin, când vom fi glorificaţi la Domnul. Dar Petru ne vede încă aici pe pământ, şi botezul stă în legătură cu poziţia noastră pe pământ, şi nu cu cerul. De aceea el vorbeşte despre acest loc de pe pământ, unde duşmanii nu mai au nicio putere, despre Casa lui Dumnezeu pe pământ şi despre Împărăţia cerurilor. Ei, cei care au trecut prin moarte (al cărei tablou este botezul) sunt în afara domeniului puterii duşmanului.

   Dar deoarece botezul vorbeşte numai despre moarte, este clar că el în sine însuşi nu ne poate mântui. »Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El« (Romani 6, 3-4a). Dar a fi în moarte sub judecata lui Dumnezeu nu înseamnă mântuire. Dar Hristos nu a rămas în mormânt. Slava Tatălui L-a înviat. Aceasta este dovada, că Dumnezeu a fost satisfăcut în chip desăvârşit prin lucrarea Sa. Şi noi, care prin botez (ca simbol) avem parte de moartea lui Hristos, avem parte şi de urmările acestei morţi, cu toate că aceasta nu este prezentat prin botez. Noi am fost aduşi la Dumnezeu, tot aşa cum Hristos a fost înviat şi proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Petru scrie, că botezul mântuieşte »prin învierea lui Isus Hristos«.

   Este remarcabil, că Petru nu scrie „ne mântuieşte”, că „vă mântuieşte”. Este adevărat, că sunt unele manuscrise mai puţin importante, în care stă „pe noi”. Dar în general există convingerea, că acestea nu sunt textul original. Petru nu putea să scrie „pe noi”, căci el nu a fost niciodată botezat cu botezul creştin. Nu găsim nici o aluzie, că ar fi fost botezat de Ioan Botezătorul, şi acesta nu era botezul creştin. Botezul lui Ioan era un botez pe moarte. El boteza în Iordan, cunoscutul tablou al morţii, dar nu pe moartea lui Hristos! (Matei 3, 5, Faptele Apostolilor 19, 4). Petru nu a primit niciodată botezul creştin, şi cu toate acestea scrie atât el, cât şi apostolul Pavel despre botez.

   Petru şi ceilalţi apostoli au primit misiunea să boteze (Matei 28, 19), dar nu ca ei înşişi să fie botezaţi. Şi cine ar fi putut să-i boteze? Împărăţia cerurilor putea să înceapă abia după ce Domnul S-a înălţat la cer şi Casa lui Dumnezeu a luat fiinţă abia după ce Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt din cer aici jos pe pământ, ca s-o alcătuiască şi să locuiască în ea. Cei 120, care aşteptau în Ierusalim împlinirea făgăduinţei (Faptele Apostolilor 1, 15), au fost primii, pe care Domnul i-a recunoscut ca aparţinând Împărăţiei cerurilor şi ca şi Casă a lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt a coborât peste ei. Ei, şi în mod deosebit Petru, au primit misiunea şi au fost autorizaţi să lase şi pe alţii să intre pe uşă, botezându-i (Ioan 20, 23; Matei 16, 19; Matei 28, 19). Oricine a venit după ei, trebuia admis de ei, chiar şi apostolul Pavel, cu toate că acesta nu a fost trimis să boteze (1 Corinteni 1, 17). Şi Domnul a recunoscut aceasta, căci cei care au fost botezaţi au primit Duhul Sfânt abia după ce au fost botezaţi, aşa cum a spus Petru în ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor 2, 38; 8, 16; 19, 2-6). Singura excepţie, pe care ne-o relatează Cuvântul lui Dumnezeu, este la Corneliu şi cei ai lui, primul rod dintre naţiuni. Petru ne face cunoscut necesitatea pentru acest scop. Numai amintirea, cum el însuşi a intrat în Împărăţia cerurilor, şi anume prin revărsarea Duhului Sfânt, fără să fie botezat, l-a făcut să admită pe cei care nu erau iudei, când Domnul a făcut cunoscut, că El i-a primit (Faptele Apostolilor 10, 44-48; 11, 2-18).

   Botezul este un semn despre lucrurile spirituale. El are loc de fapt cu privire la mântuire, dar numai prin ce el reprezintă. Apa este o apă obişnuită şi de aceea nu poate decât să îndepărteze necurăţiile corporale, să elibereze de necurăţia cărnii. În greacă stă pe primul loc „carnea”, ca să se pună accentul pe ea. Ritualurile sunt în totală contradicţie cu creştinismul.

   Adevăratul conţinut al botezului este dorinţa unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu! Cuvântul grecesc pentru „dorinţă” poate să însemne şi rugăminte, dar şi pentru ceea ce te rogi. În concordanţă cu Darby, Kelly, Grant, Alford, Greijdanus şi alţii, eu cred că forma cuvântului aici, şi contextul, arată că aici este vorba de ceea ce se doreşte. În tabloul botezului, cel care se botează nu intră în apă, având o conştiinţă bună. Are loc »spre iertarea păcatelor«, ca să lase, ca păcatele să fie spălate şi ca să îmbrace pe Hristos (Faptele Apostolilor 2, 38; 22, 16; Galateni 3, 27). Înţelesul botezului este deci dorinţa înaintea lui Dumnezeu pentru a obţine o conştiinţă bună. Multe traduceri spun „pentru o conştiinţă bună”. Cum şi pe ce bază obţinem noi o conştiinţă bună? Tot pe baza învierii lui Hristos! Este clar, că aici este vorba de o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu. A fi conştient de lipsa oricărui răului în comportare şi a avea o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu nu este acelaşi lucru. Cea din urmă o avem, dacă stând în lumina lui Dumnezeu suntem conştienţi că nimic nu este între Dumnezeu şi noi.

   Numai dacă am trecut prin ceea ce este prezentat prin botez, deci dacă luăm pentru noi înşine ce înseamnă botezul nostru cu adevărat, avem dreptul la o conştiinţă bună. Am văzut, că înseamnă să intri în moarte, care este judecata lui Dumnezeu, şi acolo să întâlneşti pe Hristos, ca pe Acela care a purtat în locul nostru judecata lui Dumnezeu şi din cauza aceasta a murit. Atunci vom fi cu El, şi prin aceasta vom fi morţi faţă de vechea noastră poziţie de oameni naturali. Aceasta înseamnă de asemenea, că noi am murit faţă de lume şi faţă de păcat.

   Cine a murit este izbăvit de păcat (Romani 6, 7). Dar noi am murit în Hristos. Deci moartea noastră în El are valoare, numai dacă Dumnezeu a acceptat moartea Lui ca Locţiitor. Dar Dumnezeu a acceptat-o, şi învierea Lui este dovada. De aceea învierea lui Hristos ne dă o conştiinţă bună, dar numai după ce am trecut prin ceea ce simbolizează botezul.

  Acesta este unul din marile privilegii pe care le avem faţă de credincioşii din Vechiul Testament. Bărbaţi ca Avraam şi Moise au primit ce este prezentat prin botez (adică sentinţa morţii din partea lui Dumnezeu), şi prin faptul că au intrat în ea, au primit şi deplina despărţire de lume. În trecerea prin Marea Roşie vedem prezentat aceasta cu privire la Moise printr-un tablou al botezului. Dar credincioşii din Vechiul Testament nu au cunoscut lucrarea înfăptuită de Domnul, şi învierea Lui ca dovadă că dreptatea lui Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcută cu privire la noi. De aceea ei nu au avut o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu, cu toate că fără îndoială Duhul Sfânt le-a dat un sentiment cu privire la harul lui Dumnezeu şi favoarea Lui.

   Dar învierea Domnului îndreaptă gândurile apostolului direct la glorificare, deoarece aceasta este urmarea necesară a învierii. Dacă Dumnezeu a fost satisfăcut prin lucrarea şi prin moartea Domnului, şi ca dovadă L-a înviat din morţi, atunci trebuie să urmeze glorificarea (Ioan 16, 10; 17, 4-5).

Capitolul 3 versetul 22: care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile.

   Drepturile lui Dumnezeu vorbesc despre o poziţie de putere deplină, stăpânire, onoare şi favoare (Efeseni 1, 20-21). Cu toate că iudeii au lepădat pe Domnul Isus, El a fost adevăratul Iosif, căruia faraon i-a zis, în timpul lepădării lui de către fraţii lui: »Eu sunt faraon!Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna nici piciorul în toată ţara Egiptului« (Geneza 41, 44). Acest gând devine accentuat prin aceea că în greacă cuvântul Dumnezeu este însoţit de articol. Aceasta arată, că este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului şi al pământului, Cel Atotputernic.

   Ce îmbărbătare a fost aceasta pentru sărmanii credincioşi iudei, care au fost repudiaţi şi batjocoriţi de fraţii lor, pentru că ei credeau într-un Mesia lepădat, crucificat. El, în Cel care credeau ei, era într-o slavă nespus mai mare decât va fi vreodată slava lui Mesia pe pământ. Chiar dacă poporul lui pământesc L-a respins, puterile cereşti, prin mijlocirea cărora Israel a primit Legea sa (Faptele Apostolilor 7, 53), Îi erau supuse, oricât de mare ar fi fost puterea şi tăria lor. Cu siguranţă El va şedea în curând ca Fiu al lui David pe tronul lui David în Sion (Ieremia33, 15-17). Dar nu au scris proprii lor profeţi că El va domni în mijlocul duşmanilor Lui (Psalmul 110, 1-2). Cu siguranţă, Israelul întors la Dumnezeu va avea parte de slava pământească a lui Mesia şi va primi binecuvântări minunate! Dar cu cât mai mare şi mai minunată este partea acelora, fie ei iudei sau neamuri, care cred acum în Domnul, în timpul lepădării Lui, şi prin botez îşi ocupă public aici pe pământ locul împreună cu El! »Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste« (Evrei 2, 9). Vedem că totul Îi este supus sub picioare. Vedem anticipat cum universul Îl ovaţionează, Îi mulţumeşte şi I se închină (Apocalipsa 5, 6-14)! Şi când Îl vedem aşa, atunci inima noastră zice: această Persoană minunată este »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2, 20)!