Capitolul 1 versetul 12: Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.

   Dumnezeu a descoperit profeţilor, că ceea ce ei au prorocit nu era în primul rând pentru ei, ci pentru alţii, care vor veni după ei. A făcut-o, spunându-le direct (Daniel 12, 1-9), sau prin aceea că lor le-a devenit clar din ceea ce au prorocit (Daniel 9, 26).

   Expresia »pentru voi« se foloseşte în mod repetat în această scrisoare, şi accentuat (versetul 4, 2, 7-21). Ea vrea să amintească rămăşiţei credincioase slabe, căreia i-a fost adresată această scrisoare, că pentru ea, cu toate că era slabă şi dispreţuită, erau lucruri bogate şi preţioase vestite prin Evanghelie. Profeţii au privit spre aceste lucruri (Matei 13, 17), şi adevăraţii credincioşi le-au aşteptat (Luca 2, 25-32). Compară cu Evrei 11, 39,40.

   Timpul verbului »spuneau« (la trecut, timpul imperfect) vorbeşte despre o lucrare repetată, de durată, una după alta, permanent! Cât de mult ne spune aceasta! Pentru proroci istoria era plină de evenimentele acestor aşteptări deosebite: »Patimile lui Hristos şi slăvile de care aveau să fie urmate«.

   În timpul lor exista cultura veche, marile imperii mondiale şi mari aşteptări umane. Se preocupau gândurile lor cu acestea? – Dimpotrivă, inimile lor erau îndreptate spre tainele crucii, la smerenia şi moartea ispăşitoare a unui Suferind biruitor şi la slăvile Lui care vor urma după această moarte. Ei apreciau împrejurările şi viitorul în lumina acestor două lucruri. Dacă ei ar trăi în timpul nostru nu ar fi gândurile lor preocupate cu împlinirea lucrării minunate de la cruce şi cu aşteptarea slăvilor care vor veni? Dacă crucea este tema preocupării sfinţilor glorificaţi (Luca 9, 31), şi ea va rămâne în eternitate (Apocalipsa 5, 6-14), nu este destul de important şi demn, ca şi inimile noastre să fie umplute cu ea şi să pună limba noastră în mişcare? Să ne gândim la aceasta! În măsura în care gândurile noastre se aseamănă cu felul de gândire al oamenilor lumii acesteia, în aceiaşi măsură se depărtează asemănarea noastră cu aceşti oameni sfinţi ai Vechiului Testament, care erau supuşi lui Dumnezeu.

   Lucrurile cu privire la Hristos, despre care au vorbit profeţii, au fost vestite prin aceia care au predicat Evanghelia. Cuvântul »cei« (aceia care au predicat Evanghelia) arată că apostolul se referea la anumite persoane, din rândul cărora probabil se excludea pe sine.

   Evanghelia prezintă cu claritate divină suferinţele lui Hristos şi slăvile de care aveau să fie urmate, dar sunt şi slăvi pe care acum nu le posedăm. Pe acestea le vom poseda când se va arăta Domnul (versetul 13).

   Când au vorbit pofeţii despre suferinţele lui Hristos şi slăvile de care aveau să fie urmate, ambele urmau să aibă loc în viitor. Noi ne aflăm între suferinţele care au avut loc şi slăvile care vor veni. Nu se spune aici că noi am primit deja aceste slăvi, dar ele ne-au fost vestite, şi anume prin Duhul Sfânt trimis din cer. Până la ziua de Rusalii Duhul Sfânt nu a locuit pe pământ, tot aşa cum din vechime se privea spre venirea lui Hristos aici pe pământ, pe când El încă nu era aici. Cele două caracteristici mari ale creştinismului sunt: că există un Om proslăvit în cer (Efeseni 1, 10-22), şi Duhul Sfânt locuieşte pe pământ (1 Corinteni 3, 16). În felul acesta cele două versete (versetul 11 şi 12) prezintă marea diferenţă dintre creştinism şi iudaism.

   Desigur, Duhul Sfânt a fost totdeauna activ pe pământ. El a fost totdeauna puterea de execuţie a tot ce a făcut Dumnezeu. Îl găsim deja în Geneza 1, 2. Toţi cei care nu au mers la pierzare în timpul dinaintea lucrării de la cruce au fost născuţi din nou şi s-au întors la Dumnezeu prin acţiunea Duhului Sfânt. Căci fără naşterea din nou nu a putut şi nu poate nimeni să vadă şi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu – nici măcar în forma ei pământească (Ioan 3, 3,12). Dar Duhul Sfânt nu a fost încă trimis din cer de către Tatăl şi de către Fiul (Ioan 14, 26; 15, 26; Faptele Apostolilor 2, 33), ca să adune pe copiii lui Dumnezeu împrăştiaţi, botezându-i ca să constituie trupul lui Hristos (1 Corinteni 12, 13).

   În timp ce El locuieşte acum pe pământ în trupul fiecărui credincios (1 Corinteni 6, 19), şi în Adunare ca întreg (1 Corinteni 3, 16), El dă pricepere chiar şi celui mai tânăr credincios, ca să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu şi îl aduce într-o legătură vie cu Domnul Însuşi (Ioan 4, 14; 1 Ioan 5, 20). El poate să prezinte în Evanghelie totul clar şi desăvârşit, ceea ce odinioară a vorbit ca Duh al lui Hristos sau Duh al prorociei prin profeţi în vorbire profetică sau simbolică. În afară de aceasta El descopere şi lucrurile cereşti, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi cei care L-am primit pe Hristos în timpul repudierii Lui, şi pe care noi le posedăm deja în Hristos (Ioan 3, 12; 1 Corinteni 2, 6 şi următoarele; Efeseni 1, 3). Nu se spune că toată Evanghelia constă din adevăruri care au fost deja scrise de profeţi. Evanghelia nu este numai vestirea acestor lucruri, ci este mult mai mult! Duhul Sfânt a dat o carte absolut nouă, Noul Testament, ca să ne spună ce cuprinde Evanghelia. El a lăsat să fie scrisă în limba greacă, limba păgânilor, a naţiunilor, cărora aparţinem şi noi, şi nu în ebraică, limba profeţilor şi a poporului pământesc al lui Dumnezeu. Chiar şi epistola lui Iacov, care este adresată celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Iacov 1,1), şi epistolele lui Petru, adresate credincioşilor iudei, sunt scrise în greacă!

   În greacă se spune textual că aceia care au vestit Evanghelia, au făcut-o »prin« Duhul Sfânt. Aceasta spune mai mult decât, că Duhul Sfânt le-a poruncit. Ei au făcut-o în puterea Duhului Sfânt, şi predica lor a fost marcată de Duhul Sfânt, şi anume în caracterul în care Duhul Sfânt este acum pe pământ: ca Duhul unei părtăşii actuale bazată pe răscumpărarea înfăptuită şi deplină.

»în care chiar îngerii doresc să privească«.

   Ce ruşinos este pentru noi, că neglijăm cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu şi avem puţină dorinţă să cunoaştem toate aceste binecuvântări preţioase care ne-au fost dăruite, şi care sunt descoperite în Cuvânt!

   Cuvântul grecesc folosit pentru »în care să privească« este folosit şi pentru »a se pleca în faţă« şi »a se pleca înlăutru« în mormântul Domnului, cum a făcut Petru, Ioan şi Maria (Luca 24, 12; Ioan 20, 5, 11). Cuvântul prezintă pe cineva care se apleacă şi îşi întinde gâtul ca să privească ceva fermecător. Este acelaşi lucru, pe care îl fac heruvimii pe capacul ispăşirii (Exodul 25, 20). Îngerii sunt păziţi de Domnul. Lor le-a fost dat să-şi păstreze starea lor iniţială; ei nu au nevoie de mântuire, aşa cum avem noi oamenii păcătoşi. Pentru îngerii care au căzut nu rămâne decât judecata (2 Petru 2, 4).

  Îngerii au jubilat atunci când Dumnezeu a pus piatra din capul unghiului pământului. Dar au văzut ei pe Dumnezeu, sau L-au cunoscut ei înainte de a vedea pe Copilaşul Isus în ieslea din Betleem? Înainte nu a existat o descoperire a lui Dumnezeu! Ei au văzut pe Dumnezeu atunci când au văzut Copilaşul minunat! Oştile cereşti nu au putut să tacă la naşterea Lui. O mare mulţime dintre ele au venit împreună cu îngerul care a vestit naşterea Lui, ca să laude pe Dumnezeu şi să spună: »Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere« (Luca 2, 9-14)! Tot cerul se preocupa cu ceea ce avea loc aici pe pământ, căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea noastră.

   Îngerii I-au slujit, atunci când a flămânzit, după ce Satana L-a ispitit în pustie (Matei 4, 11). Îngerii au venit să-L întărească în grădina Ghetsimani (Luca 22, 43). Îngerii au fost la mormântul Lui (Luca 24, 4), atunci când a înviat. Îngerii au arătat interese deosebite pentru naşterea Lui, pentru viaţa Lui, pentru moartea Lui şi pentru învierea Lui, toate lucruri »în care îngerii doresc să privească«, cu toate că El nu a venit pentru ei, ci pentru noi păcătoşii. Îngerii au jubilat la naşterea Lui, dar au tăcut la învierea Lui. Este ca şi cum ar fi zis: „Aici trebuie să lăsăm strigătul de bucurie celor cărora li se cuvine să-l aducă.” Ei îl lasă pe seama noastră, a celor pentru care El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi (Romani 4, 25)! Creatorul lor nu a murit pentru ei, ci pentru noi!

   Îngerii se uită la noi cu mult interes, ca să vadă ce influenţă au asupra umblării noastre aceste lucruri minunate (1 Corinteni 4, 9; 11, 10). Îngerii privesc în Adunare, deoarece în ea ei pot cunoaşte înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3, 10). Ei pot cunoaşte în noi, şi în ceea ce ne-a fost dat, pe Dumnezeu, şi în mod deosebit pe Omul, Care este Dumnezeu arătat în carne.

   Aceste fiinţe binecuvântate nu cunosc plinătatea a ceea ce este acum partea fiecărui credincios, aşa cum o cunoaştem noi, cei care avem parte de mântuire (1 Corinteni 2, 9 şi următoarele). Ei au dorinţa aprinsă, »doresc«, să cunoască toate acestea. Ce minunat, cât de binecuvântat este ceea ce ne-a fost dăruit prin har. Ce trist este că noi cunoaştem practic şi savurăm aşa de puţin aceste lucruri, căci acordăm prioritate lucrurilor fără valoare ale acestui pământ.

Capitolul 1 versetul 13: De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.

   Cuvântul »de aceea« leagă versetul 13 de versetele anterioare. În acestea am văzut: 1. Patimile lui Hristos şi slăvile de care aveau să fie urmate, care întrec foarte mult binecuvântările Vechiului Testament, au fost profeţite de proroci. 2. Ele sunt acum vestite prin Duhul Sfânt. 3. Citim în versetul 13 că cei credincioşi vor primi pe deplin aceste slăvi la arătarea Domnului.

   În mod evident apostolul se referă la primul Paşte din Egipt (Exodul 12, 11). Putea să existe pentru credincioşii iudei, cărora le scria, un tablou mai clar al poziţiei lor – un popor ocrotit, când a avut loc judecata lui Dumnezeu, care părăseşte în grabă ţara robiei, ca să meargă într-o ţară în care curge lapte şi miere? Domnul foloseşte acelaşi tablou: »Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpânul lor« (Luca 12, 35). Prin aceasta El scoate în evidenţă caracterul de pelerin al celor care Îl aşteaptă.

   În orient se purta îmbrăcăminte lungă şi largă. Dacă cineva trebuia să alerge sau să lucreze, îşi lega centura strâns, ridica poalele îmbrăcămintei şi le prindea în centură, aşa că picioarele se eliberau, iar îmbrăcămintea nu mai era o piedică la alergare şi la lucru (Ioan 13, 4). Domnul vrea ca noi să nu ne facem comozi pe pământ, ci să fim totdeauna gata să facem cu toată seriozitatea voia Sa. Forma de timp a verbului, în care stă în limba greacă cuvântul »încingeţi-vă« (aorist), arată caracterul complet, care are loc odată şi rămâne pentru totdeauna aşa.

   Cuvântul grecesc tradus aici prin »minte« (compară cu Luca 1, 51; Coloseni 1, 21; 2 Petru 3, 1), este redat în Efeseni 2, 3 prin »gânduri«. Deci nu înseamnă »minte«, în opoziţie cu »inima«, aşa cum facem noi deseori această antiteză, ci aptitudinea de a diferenţia cu duhul, cu mintea, şi în felul acesta a înţelege. Din Luca 1, 51 rezultă clar că este strâns legat de inimă, şi de aceea este legat şi cu voinţa.

   Aşa cum este folosit în Scriptură cuvântul »coapse«, aşa cred eu, redă secretul puterii. Compară cu Deuteronom 33, 11; Iov 40, 16; Proverbe 31, 17.

   Deci aici se spune să nu dăm frâu liber gândurilor noastre, minţii noastre, aptitudinilor noastre de a diferenţia şi a înţelege, simţămintelor noastre şi voinţei noastre. Ştim cât de uşor este luată în stăpânire lumea sentimentelor şi gândirii noastre de către lucrurile cărora le acordăm atenţie: prin radio, ziar, publicaţii, cărţi, teoriile oamenilor, etc. Noi trebuie să ne încingem coapsele minţii, ca să nu devenim întinaţi, şi să ne putem preocupa numai cu »harul care ne va fi adus la arătarea lui Isus Hristos«.

   Iov a practicat aceasta. El spune: »Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare« (Iov 31, 1). Pavel spune: »Noi răsturnăm raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos« (2 Corinteni 10, 5).  Dacă orice gând al meu îl voi face rob ascultării de Hristos, atunci niciodată nu „voi înţelege (?)” argumentele care vor să dovedească că ceva în Cuvântul lui Dumnezeu este fals. Nu voi căuta niciodată să găsesc o explicaţie pentru un anumit loc din Scriptură, prin care s-ar dovedi că Cuvântul nu ar sta în opoziţie cu o teorie omenească sau cu ceva pe care oamenii numesc „ştiinţă”. Voi căuta totdeauna să aflu gândurile lui Dumnezeu (Efeseni 6, 14) şi mă voi supune fără condiţii autorităţii Cuvântului Său, aşa cum îmi va deveni clar sub călăuzirea Duhului Sfânt, când prin rugăciune şi în dependenţă totală de El voi cerceta şi voi judeca teoriile omeneşti prin Cuvânt, adică atunci când Domnul îmi va încredinţa misiunea să judec aceste teori, ceea ce ar fi o mare excepţie în căile Sale normale cu ai Săi (Romani 16, 19 şi următoarele)..

   »Fiţi teji«. – Timpul verbului (participiu prezent) arată că trebuie să fie o stare permanentă, o obişnuinţă constantă. Înseamnă că noi nu stăm sub o anumită influenţă. Dimineaţa, când încă nu am mâncat şi nu am băut nimic, suntem cu stomacul gol; cu privire la băuturile ameţitoare se spune acelaşi lucru, dacă nu am băut nimic (Luca 12, 45).

   Cine nu este treaz, acela nu vede clar şi nu vede realitatea. El nu mai este în stare să se preocupe de un lucru. Noi trebuie să ne păstrăm liberi de puterea ameţitoare a lumii prezente, ca să ne putem îndrepta nestingheriţi privirea spre lucrurile viitoare. Nu trebuie să permitem nimănui să aibă influenţă asupra noastră, nici asupra minţii şi nici asupra sentimentelor (Galateni 5, 1,13), pentru ca în felul acesta Duhul Sfânt să ne poată umple şi să poată lucra liber prin noi (Efeseni 5, 18).

   Petru este în mod deosebit un hrănitor al speranţei. El deschide ochii speranţei slavei care se va descoperi. Centura se potriveşte unuia care speră, căci centura este simbolul renunţării la o plăcere prezentă. Centura şi lampa sunt semnele caracteristice ale unuia care aşteaptă (Luca 12, 35). Centura împiedică ca sentimentele să se preocupe cu lucrurile actuale; lampa arată că eu sunt un călător pe un drum întunecos.

   Găsim în acest capitol credinţa în Domnul, dragostea faţă de El (versetul 8) şi aici speranţa în El. Aceste trei lucruri le găsim în Noul Testament de mai multe ori împreună. Dar aici le găsim pe toate trei legate de o Persoană, cu Persoana Aceluia pe care Îl iubim, deoarece El ne-a iubit mai întâi.

   Suntem îndemnaţi să facem ce au făcut profeţii (versetele 10-12). Ei s-au preocupat cu slava care va veni – noi să sperăm la descoperirea lui Hristos. După forma la care stă verbul (imperativ – poruncă – aorist) este o poruncă de a face aceasta odată pentru totdeauna.

   Descoperirea lui Hristos va avea loc, când El, însoţit de toţi sfinţii Lui cereşti, va veni din cer pe pământ şi orice ochi Îl va vedea (Iuda 14; Apocalipsa 19, 14; 1, 7). Atunci lumea va vedea cu adevărat cine este El, Cel pe care ea L-a respins şi L-a crucificat (1 Corinteni 2, 8). Ea va vedea şi cine suntem noi de fapt, căci şi noi vom fi descoperiţi (Coloseni 3, 4; Romani 8, 19). Am văzut că Petru nu scrie despre Adunare ca atare, - acesta este adevărul care a fost încredinţat apostolului Pavel. De aceea Petru nu vorbeşte despre răpirea Adunării, aşa cum o face Pavel (1 Corinteni 15, 51-54; 1 Tesaloniceni 4, 13-17). El se limitează – cu o excepţie (2 Petru 1, 19 şi următoarele) – la venirea Domnului ca să elibereze pe sfinţii Săi de pe pământ şi să-i binecuvânteze cu slăvile Împărăţiei de o mie de ani a păcii. Dar el nu vorbeşte despre această mântuire şi slavă, ci despre ce va fi partea sfinţilor cereşti, atât a acelora din Israel, care au primit pe Domnul Isus şi acum se află în afara poporului Israel, cât şi a noastră, a credincioşilor dintre naţiuni, care vom avea aceiaşi parte ca şi ei. El vorbeşte despre harul care ne va fi adus atunci.

   Noi vom fi proslăviţi împreună cu Domnul (Romani 8, 17). Noi posedăm deja acum mântuirea sufletului nostru, pe baza lucrării Sale şi a învierii Sale (versetul 9). Aceasta este un har deosebit. Dar nu este tot harul. Noi aşteptăm înfierea, mântuirea trupului nostru (Romani 8, 23). Trupul nostru va fi schimbat asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3, 21). Vom fi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El să fie Cel Întâi-născut între mai mulţi fraţi (Romani 8, 29).

   Slava lui Hristos şi a sfinţilor Lui cereşti va străluci peste pământ şi peste sfinţii Lui de pe pământ. »Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă« (Coloseni 3, 4). Pământul şi toţi cei de pe pământ vor vedea slava noastră.

   Acesta este harul care ne va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. Ce perspectivă pentru sărmanii aleşi »care trăiesc ca străini împrăştiaţi«! (capitolul 1, 1) Nu este aceasta suficient ca să ne îndreptăm pe deplin speranţa asupra acestor lucruri, adică să renunţăm la toate, să uităm toate? Conform Levitic 11, 9-12, numai peştii aceia erau curaţi, care aveau solzi şi aripioare (înotătoare), şi israeliţii aveau voie să mănânce numai astfel de peşti. Solzii constituie protecţia contra apei în care înoată, ca apa să nu pătrundă în ei; aripioarele îi ajută să înainteze rapid. Nu sunt acestea »coapsele minţii încinse«? Tot ce era în apă şi nu avea solzi şi aripioare trebuia să fie o urâciune pentru Israel. În trei versete este folosit de trei ori cuvântul urâciune. Aceasta ne arată ce sunt influenţele şi principiile lumii în ochii lui Dumnezeu.

   Nădejdea slavei lui Hristos alungă din inima noastră în mod necesar tot ce aparţine lumii ((1 Ioan 3, 3). Dar pentru aceasta este necesară hotărâre, luciditate şi coapsele minţii trebuie să fie încinse. »Dorim ca fiecare din voi să arate aceiaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce  prin credinţă şi răbdare moştenesc făgăduinţele« (Evrei 6, 11-12).

Capitolul 1 versetul 14: Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.

   După ce Petru în versetele anterioare ne-a condus până la sfârşit, ne aduce acum înapoi şi ne spune cum trebuie să umblăm. Să nu facem ce ni se pare că este bine, ci ceea ce ne spune Tatăl nostru. Şi El doreşte să vadă la noi sfinţirea practică.

   Credincioşii sunt numiţi aici »copii ascultători«, aşa cum în alte locuri sunt numiţi »copii ai luminii« (Efeseni 5, 8) sau »fii ai luminii« (1 Tesaloniceni 5, 5). Cei necredincioşi sunt numiţi »copii ai mâniei« (Efeseni 2, 3) sau »fiii neascultării« (Coloseni 3, 6; Efeseni 2,2; 5, 6).

   Cuvântul grecesc pentru „copil” (tekna) vorbeşte despre descendenţă, despre origine. Cei care nu sunt născuţi din nou aparţin neascultării, aşa cum aparţine un copil mamei sale. Este natura lor, să fie neascultători de Dumnezeu (Romani 3, 18). Cei născuţi din nou aparţin ascultării. Avem aici cele două clase de oameni, despre care Scriptura vorbeşte, în caracterul lor esenţial şi permanent. Peste o clasă va veni mânia lui Dumnezeu (Efeseni 5, 6), celeilalte clase aparţin toţi cei care sunt »preaiubiţi« (1 Petru 2, 11).

   Deci, toţi copiii lui Dumnezeu sunt »copii ai ascultării«, căci toţi cei născuţi din nou poartă acest caracter. Prin faptul că au ascultat de adevăr au fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu viu şi care rămâne în veac (versetul 22 şi următoarele). În versetul 2 se spune cu alte cuvinte: »prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultare« - spre ascultarea unui copil, aşa cum o vedem în chip desăvârşit la Domnul Isus. Deoarece El este modelul nostru şi viaţa noastră, am fost aduşi prin Duhul Sfânt la ascultarea Sa şi la stropirea cu sângele Său. Duhul Sfânt, atunci când ne-a pus deoparte prin naşterea din nou, nu ne-a adus la Lege, unde erau iudeii, şi nici la desfrânarea păgânilor. El ne-a adus la ascultarea faţă de Domnul Isus şi de Cuvântul Său. Aceasta este Legea desăvârşită a libertăţii (Iacov 1, 25), tot aşa cum mâncarea Domnului a fost să facă voia Tatălui care L-a trimis (Ioan 4, 34).

   Aici (versetul 14) nu se spune cui aparţinem. Prin aceasta accentul se pune în mod deosebit pe ascultare.

   Ca totdeauna, Petru tratează problema practic. Dacă noi prin natura noastră nouă suntem copii ai ascultării, atunci trebuie să arătăm aceasta în viaţa noastră zilnică. Viaţa noastră trebuie să fie asemenea sfinţeniei, şi nu asemenea plăcerilor noastre de odinioară. Era foarte necesar să fie amintită aceasta aici în această scrisoare, deoarece apostolul scria credincioşilor dintre iudei. Suntem în pericol să cădem dintr-o extremă în alta. Cât de uşor se puteau gândi, că pentru aceia care au fost eliberaţi din robia Legii nu mai era nici-o îngrădire. Dar Hristos ne-a eliberat de Lege, ca să ne aşeze într-o ascultare mult mai adâncă şi mai statornică (Galateni 5, 13; Romani 7, 4). Am fost eliberaţi de legea păcatului şi a morţii (împotriva căreia în mod deosebit Israel, dar şi fiecare om în general, luptă zadarnic) prin Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, care este Legea noastră (Romani 8, 2). Aceasta a avut loc, pentru ca prin mântuire să fie împlinite în noi cerinţele drepte ale Legii, noi, cei care nu mai trăim după fire, ci după Duhul (Romani 8, 4). Şi care este cerinţa dreaptă a Legii? Este cerinţa după o ascultare absolută. Noi nu ne mai aparţinem, ci noi am fost cumpăraţi cu un preţ (1 Corinteni 6, 20). Noi nu suntem sub Lege, dar nu suntem fără o Lege înaintea lui Dumnezeu, ci suntem supuşi lui Hristos potrivit legii! (1 Corinteni 9, 20 şi următoarele) Creştinul care vrea să fie liber de autoritatea Domnului Său şi a Cuvântului Său, acela neagă pe Domnul său.

   Găsim mereu în Scriptură că natura şi practica sunt legate una de alta. »Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui« (Matei 12, 33). »Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii« (Romani 6, 17-18).

   Deci orice creştin este un »copil al ascultării«, un »sclav al lui Dumnezeu« şi un »sclav al neprihănirii«. Aşa este el în ceea ce priveşte fiinţa lui, natura lui. Dar pe lângă aceasta el mai are carnea, căci se spune, ca el să nu se încreadă în carne (Filipeni 3, 3). Această carne pofteşte împotriva Duhului (Galateni 5, 17), şi Duhul pofteşte împotriva cărnii, »aşa că nu faceţi ceea ce voiţi« ... Aceasta înseamnă nu numai să nu faci ceea ce nu trebuie, ci nici propria voie să n-o faci, deci în ascultare să faci voia altuia – voia Domnului nostru.

   Nu vrem să negăm că în creştin există două naturi. El păcătuieşte: acesta este rodul naturii rele prezente, a cărnii. El iubeşte poporul lui Dumnezeu şi slujeşte Domnului: acesta este rodul unei alte naturi. »Păcatul în firea pământească« (Romani 8, 3) este rădăcina tuturor păcatelor creştinului. Dar el a fost eliberat de puterea lui şi prin Duhul poate să nu-i mai facă poftele, să se bucure în Domnul şi să asculte de Dumnezeu. Dar el nu trebuie să uite că în el este carnea (sau: firea pământească), şi nu trebuie să se încreadă în ea nici măcar o clipă.

   Deosebit de important în această privinţă este să ne ferim de obiceiurile vechi. Dacă am primit pacea, sau am primit lumină cu privire la poziţia noastră minunată de creştin, sau despre caracterul adevărat al Adunării, deseori uităm că deprinderile noastre au venit din starea noastră. În timpul în care Duhul Sfânt nu este întristat (Efeseni 4, 30), şi de aceea poate să facă să lucreze asupra sufletului nostru întreaga putere a adevărului redescoperit, aceste deprinderi au putere mică în viaţa noastră. Dar când prima prospeţime a trecut, ele îşi redobândesc uşor influenţa lor rea.

   În afară de locul acesta, cuvântul grecesc pentru »să nu te laşi târât« (textual: a se potrivi) se mai foloseşte în Noul Testament în versetul »Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre« (Romani 12, 2). Din aceasta rezultă clar înţelesul acestui cuvânt. Prezentarea noastră la exterior, aşa cum se arată ea în gândire, în vorbire, în comportare şi stilul de viaţă, în felul în care luăm decizii şi folosim lucrurile, deci în toate „formele” în care noi ne facem cunoscut în afară, trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce noi suntem lăuntric.

   »Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi« (2 Corinteni 5, 17). Sunt aceleaşi cuvinte care se folosesc în legătură cu starea veşnică (Apocalipsa 21, 4 şi următoarele). Aceasta dovedeşte că noi suntem deja acum legaţi cu lucrurile veşnice şi proslăvite. „Forma” noastră trebuie să rezulte din ele şi să fie în concordanţă cu ele. În toate trebuie să se vadă că noi suntem alţi oameni, nu suntem fii ai neascultării, ci copii ai ascultării. »Poftele de altă dată« amintesc de »păcatele vechi« (2 Petru 1, 9) şi de »aluatul vechi« (1 Corinteni 5, 8). Dorinţa noastră, dorinţa omului nou, este acum spirituală – doreşte să glorifice pe Dumnezeu, prin ascultarea de Domnul nostru. Eu cred că există o diferenţă între »poftele de altă dată« prezentate aici, şi »poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul« (1 Petru 2, 11). Cred că ultimele se pot aplica în general, iar primele se referă mai mult la obiceiurile religioase. Poftele unui om nenăscut din nou nu se îndreaptă numai spre lucruri imorale şi grosolane. Sunt caractere care simt nevoia lucrurilor religioase. Dar şi acestea rezultă din natura decăzută, duşmană faţă de Dumnezeu, a omului.

   Pentru credincioşii dintre iudei, cărora le scria Petru, pericolul era mare, ca să se reîntoarcă la formele pământeşti ale închinări lui Dumnezeu. Din Faptele Apostolilor şi din mai multe Epistole ştim ce luptă a dus Pavel împotriva acestui pericol (Faptele Apostolilor 15; Galateni 4, 9-11). Chiar şi Petru (Galateni 2, 11) şi Pavel (Faptele Apostolilor 21, 26) au căzut câteodată sub influenţa lor. »Felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri« (versetul 18) a fost viaţa lor religioasă.  Ei au fost eliberaţi de ea, căci numai ce are viaţă, pentru că se naşte din viaţă, poate sta înaintea lui Dumnezeu. Când credincioşii se reîntorc la servicii divine pământeşti, atunci se reîntorc la ceva mort. Iudaismul a posedat de la Dumnezeu Însuşi forme şi slujbe prescrise, dar el era mort. El era în legătură cu omul firesc de pe pământ şi era adaptat la el. De aceea citim în Epistola către Evrei despre curăţirea de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 14). Cele mai multe biserici imită sistemul iudaic. Dacă modelul, care a fost dat de Dumnezeu, este mort, ce trebuie atunci să fie imitaţia?

   Dar şi noi suntem expuşi aceluiaşi pericol! Cât de des vedem la fraţi obiceiurile şi felul de gândire al vieţii lor religioase de odinioară! Şi dacă şi noi facem ceva, pentru că noi sau alţii au făcut odinioară tot aşa, nu este acelaşi lucru? În acest caz nu ia naştere din exerciţile spirituale ale inimii, care este în părtăşie cu Domnul şi este învăţată de El. Poate să ia naştere un „fel de comportare al fraţilor” sau „o învăţătură a fraţilor”, care este moartă!

»când eraţi în neştiinţă«

   La iudeii era o părere fixă, că păgânii erau neştiutori. Dar Domnul (Ioan 3, 10 şi următoarele; Marcu 12, 24) şi mai târziu ucenicii (Faptele Apostolilor 3, 17) au dovedit că şi iudeii erau tot aşa. Exista cel mult o diferenţă graduală. Acolo unde nu se vede adevărata lumină şi adevărata dragoste (Ioan 1, 5) şi Dumnezeu nu este cunoscut ca marele Dătător (Ioan 4, 10), acolo nu există o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu.

   Petru spune aceasta aici, ca să le arate adevărata lor stare înaintea lui Dumnezeu. Dar cuvântul în sine vorbeşte despre o necunoaştere, despre ceva, care de fapt este prezent, dar nu este observat sau cunoscut (Efeseni 4, 17-19; Faptele Apostolilor 17, 30). În limba greacă cuvântul »neştiinţă« este însoţit de articol, şi prin aceasta se arată că este vorba de cunoscuta neştiinţă mare. Este legată de nebăgarea de seamă, de aceea neştiutorii sunt responsabili şi vinovaţi.

   Dacă aceasta era starea din care veneau poftele lor de odinioară, cât de nepotrivite erau acestea acum pentru ei, căci ei aveau ungerea din partea Celui sfânt şi ştiau toate lucrurile (1 Ioan 2, 20)!